Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

„Nu mai e ce-a fost...”. Tocmai m-am întors după un weekend în Vama Veche, la 30 de când am călcat acolo prima oară, și mi-am dat seama cât de mult am îndrăgit-o

Vama Veche - Inquam Photos

Foto: Inquam Photos / Alex Nicodim

Pentru toți colegii mei de liceu (promoția 1993, MF3 - actualul Alexandru Ioan Cuza) și pentru toți cei pe care i-am cunoscut în anii ’90 în Vama Veche.

Tocmai m-am întors după un weekend la Vama Veche - am calculat, la fix 30 de ani de când am călcat acolo prima oară. Și am realizat că parte din experiența asta se leagă, inevitabil, de cea care eram eu când am pășit prima data în Vamă - și că poate multora mai tineri sătui de leitmotivul “s-a schimbat Vama” ar putea să le pară interesant să afle de ce, pentru cineva care o știe de la începuturile ei, când acolo nu era decât un sat de pe graniță, uitat de lume.

Am ajuns în Vama exact la terminarea liceului. Dădusem Bacul (nu mai rețîn la câte materii, dar pe atunci nu era stresul din ziua de azi, nu conta pentru nimic mai mult decât pentru continuarea studiilor). Desigur, faima zonei precedase vizita - cei mai “cool” dintre colegii mei de liceu deja fuseseră acolo în vacanța anterioară, dar nu erau totuși prea mulți. De ce zic zona? Pentru că mult mai celebru pe vremea aceea era 2 Mai-ul, unde boema artistică bucureșteană își petrecea verile, iar restaurantul Dobrogeanul anima serile. În Vama Veche, în virtutea faptului că era o localitate de graniță, nu aveai acces “oficial” înainte de 1989 decât dacă aveai un motiv foarte bine întemeiat - ca de exemplu, rude acolo, dar cumva mai pătrundeau turiști răzleți, cei mai mulți din Cluj și București. Vama era “a Clujenilor”, 2 Mai-ul al artiștilor. Totuși, am ajuns în Vamă cu cortul, împreună cu mai mulți colegi și profesori mai destupați, pentru că plaja era mult mai largă și totul era de o sălbăticie care nu numai părea, ci și era virgină de-a dreptul: nu erau nici toalete, un singur magazin în sat, în schimb mai multe corturi răzlețe, iar seara focuri de tabără, cântece de ghitară și o magie incontestabilă din a fi împreună și a gusta din libertatea primelor vacanțe fără părinți. Mâncam pe apucate, la comun, dar nu asta era important, ci cum petreceam timp împreună. A fost nostim totuși că atunci, imediat după Bac, ai mei au venit să mă ia de acolo, pentru că mă arsesem de la soare destul de rău și în plus, unul din profesorii care ne însoțea făcea și nudism, ceea ce nu a inspirat încredere - nu pot să spun cât de dezamăgită am fost…

În anii care au urmat - cei ai studenției mele - am vizitat regulat Vama, în mare parte pentru că prietenul meu de atunci era mare fan și desigur, în egală măsură important, avea și cort și mașină, ceea ce facilita mult aceste incursiuni. În plus, aveam o fostă colegă de liceu ai cărei părinți reușiseră să cumpere acolo un teren și să își facă o casă micuță, cu gard de piatră - știu că am și dormit o dată, claie peste grămadă, într-una dintre camere. Din curtea ei se vedea marea….inutil să spun că acum sunt 2 rânduri de construcții până la plajă. Dar nu o zic neapărat cu nostalgie, pentru că, așa cum spunea unul dintre prietenii mei mai tineri un pic, care n-a prins Vama atât de veche - lucrurile evoluează și e firesc să fie așa.

Într-una din verile studențești, am cunoscut un grup de timișoreni cu care m-am împrietenit atât de bine încât, ca să-I vizitez, am ajuns pentru prima dată în orașul lor (pe atunci cu mult peste București ca dezvoltare); am fost și la nunta uneia dintre fete. Îi am pe Facebook și mai știu câte ceva despre ei și acum. Poate părea tare limitativ acum, dar vacanțele noastre nu erau pe la festivaluri care să ne prilejuiască mers prin țară, mai degrabă ne cream noi propriile festivaluri…

Odată am ajuns și pe la biserica din piatră micuță, de la capătul satului – și în cimitir. Ne minunam de numele bulgărești. Crescusem cu istoria predate în comunism, care nu detalia părțile mai discutabile, ca de exemplu preluarea Cadrilaterului și deci habar nu aveam de mixul de populație din zonă. Știam însă că mă uitasem ani de zile la televiziunea bulgară, când cele 2 ore de program românesc deveniseră mizerabil de înțesate de planuri cincinale și “tovarăși”.

În anii care au urmat am asistat la Vama care devenise un loc în care era “fancy” să mergi (eram la primul meu loc de muncă, la o multinațională și am văzut pentru prima data în locul ăla mașini scumpe ale unor manageri din companie), la o multitudine de terase, la locul în care dansai cu picioarele în nisip nu departe de mare pe muzica bună, până când a devenit prea zgomotos, prea mult pentru mine și nu am mai fost deloc ani buni. Am descoperit în schimb Vadu, un loc în care am regăsit atmosfera din anii de început ai Vamei și unde ajung din când în când - cu cortul sau stau în sat pentru câteva zile.

Acum. în septembrie, cu vreme bună, Vama a fost un loc mai prietenos, soarele blând, terase cu o muzică la fel (cu unele excepții, dar totuși ok). Noi am găsit una pe plajă care a avut un playlist total potrivit așteptărilor mele de scufundare plăcută în leneveală molcomă a începutului de toamnă. Totuși un loc cu multe opțiuni, deși în mod cert mult mai scump pentru cineva care acum e student. Spiritul Vamei s-a schimbat ireversibil, chiar dacă nu neapărat în rău - probabil era nevoie și de un astfel de loc și e cumva interesant că a prins atât de mult la toate generațiile tinere care ne-au urmat. Pe vremuri aș zice că spiritul Vamei de azi îl avea Costineștiul, de care acum nu mai vorbește mai nimeni - înțeleg că s-a și degradat foarte tare.

Povestind despre ce a fost și cum percep ce este acum, mi-am dat seama că nu o pot face fără recenta revelație că față de cei care au fost în Vamă acum vreo 15-20 de ani, pentru generația mea și a celor apropiate - cei care aveau până în 25 de ani în anii 90- schimbarea trăită a fost dramatică. Lumea pe care noi o cunoșteam când am intrat la liceu (în cazul meu, în clasa a IX-a), nu a mai existat decât cu vagi reminiscențe atunci când l-am terminat - am descins într-o altă realitate, mult mai competitivă, cu alte opțiuni (nici pe departe atât de diverse ca acum), dar căreia am fost nevoiți să i ne adaptăm. Dar și cu gustul indescriptibil al acelei libertăți de a putea spune tot ce dorești, după toată copilăria în care fusesei instruit să fii atent la ce vorbești și a putea să visezi la o viață cu totul altfel decât a părinților noștri - cei care în 1990 aveau salarii de aproximativ 100 USD, se căsătoreau devreme și făceau copii, iar dacă puteau călători, o făceau cel mult în țările socialiste din jur (țin minte cum tata avea un pașaport de serviciu pe care îl returna înapoi la întreprindere când revenea din puținele delegații externe…)

Sigur că simt nostalgie pentru vechea Vamă - e firesc, pentru că în primul rând simt nostalgie pentru anii în care aveam 18 sau 20 și ceva de ani. Cu toată naivitatea pe care o aveam mare parte din noi, chiar și cei mai maturi, la pachet. Pentru majoritatea a fost un restart, am învățat să ne creăm o direcție. Viața a venit desigur peste noi toți, cu bune și cu rele. Cu unii din colegii mei de liceu de atunci mai țin legătura - mai mulți sunt stabiliți în alte țări de mulți ani; mulți au plecat inițial cu burse de studiu, o variantă care oferea o direcție în griul acelor ani, în care mulți din părinții noștri au trebuit să se reinventeze, în timp ce locurile lor de muncă de o viață dispăreau, iar inflația era galopantă, de la lună la lună. Copiii unora din ei au fost în Vamă, alții nu au ajuns niciodată. Prietenul meu din facultate a murit acum vreo 15 ani, din cauza unei probleme cardiace. Mă întreb dacă ar mai fi iubit-o așa cum este acum - tind să cred că nu.

Am regăsit azi și casa colegei mele, înghesuită printre multe alte case mai înalte. Am aflat pe urmă că nu îi mai aparține de ani buni, a vândut-o probabil când părinții ei nu au mai fost. E năpădită de verdeață și cumva nelalocul ei printre altele mai cochete, ridicate în jur. Probabil la fel ca și noi, primele generații care și-au început viața de adulți după căderea comunismului - cei care ne tot văitam că Vama “nu mai e ce-a fost”, deși am putea pur și simplu să nu mai venim aici. Nu mai e și nu va mai fi, dar poate avea un alt tip de farmec pentru cei care sunt tineri acum. 

P.S.  Și niciodată nu e rău să visezi...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • 2004 – ultima dată când am fost în Vama Veche. Câteva amintiri:
    - un concert ad-hoc, ne-a luat pe toți pe nepregătite, când Ada Milea și Radu Bânzaru au apărut din senin și i-au adunat pe toți, pe plajă, în jurul lor;
    - sunt trezit din somn de strigătele unui rocker bătrân care admonesta cu expresii greu de reprodus, o mămică ce nu reușea să facă bebelușul să nu mai plângă;
    - răsărit de soare, admirat la malul mării, în dreptul barului Ex-pirat;
    - un grup de adolescenți, parcă scăpați din cușcă, înjurau fără sens, în continuu, lângă cortul nostru, deși era trecut de 3 noaptea. Nu se putea discuta cu ei. Am orientat mașina cu farurile spre cortul lor, am pornit motorul și am ambalat de câteva ori. Pe la 4 noaptea, un coleg de-al lor se apropia dinspre plajă, înjurând isteric. Un camarad îi șoptește: "Liniște, bă, că e unu' nebun alături, mai să ne dărâme cortul cu mașina"!
    - Ne-am mutat la o căsuță. Gazda ne prezenta beneficiile locului: "Aici sunt în apa mării alge care lucrează pentru om"... Ea lucra mai puțin pentru oamenii pe care îi găzduia, neavând decât o singură budă pentru toate camerele și aia cu WC turcesc.
    Nu mi-am dorit să mă reîntorc în Vamă.
    • Like 0
  • Ioana check icon
    Vama Veche este o stare de spirit mai mult decat un loc. Pentru noi, cei care am experimentat Vama anilor '90, Vama anului 2023 nu mai spune nicio poveste. Avem insa fiecare Vama noastra in suflet si probabil o vom pastra acolo toata viata. Vama mea de pilda are chitari, plimbari cu barca pescarilor la rasarit, prietenii legate acum 25 de ani si pastrate pana in ziua de astazi, Faramita Lambru ascultat in surdina la Ovidiu la 4 dimineata, in asteptarea rasaritului, plimbari in Mangalia ca sa mai aducem de baut pentru ca ii epuizam omului stocurile (pe vremea cand La Ovidiu era singurul bar de pe plaja) si, probabil cea mai pretioasa amintire, Vama mea are si ultimul concert al Tatianei Stepa. Ultima mea vara in Vama a fost in 2011. Am parasit-o atunci stiind ca nu voi mai reveni, pentru ca vreau sa pastrez in suflet Vama mea. Si cei de acum au Vama lor si este pentru ei la fel de speciala cum a fost si pentru noi. Nu e nici mai urata si nici mai frumoasa decat era acum 30 de ani. E pur si simplu alta Vama.
    • Like 0
  • Nume check icon
    "Poate părea tare limitativ acum, dar vacanțele noastre nu erau pe la festivaluri care să ne prilejuiască mers prin țară, mai degrabă ne cream noi propriile festivaluri…" -dimpotriva faptul ca toti facem mai mult sau mai putin aceleasi vacante mi se pare nu numai limitativ, ci si anost. Pai cam cum arata vacanta unui corporatist: Untold, cateva week-end-uri la mare, o saptamana in Grecia/Bulgaria ideal all inclusive si daca mai ai zile de vacanta si bani neaparat cateva zile in Delta ca esti ecologist.
    • Like 1
  • Emil check icon
    Vama a devenit, de la un capat la altu, o afacere, mercantila, evident jecmanitoare! Nu are cum sa fie ce-a fost. La fel a ramas numai marea, rasaritul soarelui si rasaritul de luna. Pina si trecerea la bulgari, in sezon, a devenit frustranta. Vama a degenerat si arata ca o prostituata excesiv fardata si bolnava veneric!
    • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult