Zona euro - iluzii europene, iluzii românești

Privind în trecut, încă refuz să cred că un proiect de complexitatea zonei euro a fost demarat ca un proiect politic. Adică, un proiect care ar fi trebuit să aibă în primul rând, dacă nu chiar în exclusivitate, un fundament economic, a fost creat, de fapt, în pofida mozaicului economic care îl compunea.

Știm acum că criteriile de la Maastricht, care ar fi trebuit să filtreze economic țările care intrau în zona euro, nu au fost nici pe departe relevante pentru a prezice cum vor performa țările respective în zona monedei unice. Ștachetele stabilite de aceste criterii au fost de fapt joase și, chiar și așa, au fost țări care au trecut pe sub ele prin artificii de raportare.

Ca de obicei, slăbiciunile sistemului nu au apărut în perioadele de prosperitate, ci în perioadele de criză. De abia atunci a fost adus în lumina reflectoarelor faptul că țările din zona euro, cu toate că făcuseră parte dintr-o zonă monetară comună, avuseseră de fapt evoluții divergente. Și aici nu vorbim despre suspectul de serviciu Grecia, sau despre flancul nordic al UE față de flancul sudic. Vorbim despre principalii doi membri ai UE, Franța și Germania, ale căror economii în interiorul zonei euro au avut evoluții diferite.

Din păcate, privind la ce se întâmplă acum în Europa, sunt semne că liderii europeni tot nu înțeleg care este problema. Ei continuă să ignore factorul economic, considerând că decizia politică este cea care contează. În ce altă notă am citi o reuniune recentă a unor state europene promotoare ale unei Europe în două viteze, adică promotoare ale ideii că ele ar trebui să fie nucleul acestei Europe?

Germania, Franța, Spania și Italia, acestea sunt țările care se consideră suficient de omogene economic pentru a duce mai departe integrarea europeană. Bineînțeles că este o nouă iluzie, ele nu sunt câtuși de puțin omogene economic, iar lucrul acesta se vede de la distanță cu ochiul liber. Iluzia continuă să fie alimentată de considerente politice. Cred însă că nucleul dur nu are nicio șansă să se integreze și să funcționeze într-o astfel de structură bazată doar pe aderența la zona euro.

Pentru că ceea ce se ignoră cu obstinație atunci când vine vorba de un proiect de integrare mai profundă este componența culturală, care a fost și va rămâne un impediment major. Cultura națională, valorile, principiile pe care le are o națiune sunt reflectate în ultima instanță în rigoarea și calitatea guvernanței acelei țări: căror teme li se dă prioritate, care cheltuieli bugetare sunt considerate a fi mai importante, în ce măsură regulile sunt făcute ca să fie încălcate sau respectate.

Dacă criteriile de la Maastricht au fost niște praguri negociate cu o anumită dificultate, dacă criteriile de convergență reală sunt acum agreeate cu o dificultate și mai mare, ne putem oare închipui că se va ajunge vreodată la un acord pentru niște praguri culturale de aderare la zona euro? Adică stabilirea unui sistem de referință în raport cu care o țară să fie considerată îndreptățită sau nu să adere la zona euro. În contextul crizei, Germania a făcut tentative de a impune modelul cultural german în rezolvarea problemelor economice ale țărilor din flancul sud. Eșecul și scandalul au fost pe măsura…Pentru că, din punctul de vedere al culturii și tradițiilor, modelul economic german nu are nicio legătură cu modelele mediteraneene ale aspirantelor la nucleul dur al zonei euro. Transferuri fiscale între bugetele german și cel italian, ca să dau doar un exemplu, sunt o utopie și ar reprezenta o sinucidere politică în Germania atât de mândră de austeritatea ei bugetară și de surplusurile bugetare pe care le are. 

Fără un transfer de suveranitate fiscală către o conducere politică unică europeană, Statele Unite ale Europei rămân un proiect utopic. „Liderii UE care promovează iluziile unei Europe unite au pierdut legătura cu propriile popoare și riscă să piardă în fața euroscepticilor populiști", spunea în mai 2016 președintele Consiliului Europei, Donald Tusk.

Ceea ce se încearcă acum este, din păcate, o întoarcere la iluziile menționate de Donald Tusk, care nu cred că are cum să ducă la rezultatele scontate. Nu marginalizarea țărilor Est Europene va rezolva problemele zonei euro, ci recunoașterea faptului că zona euro în această diversitate culturală este disfuncțională și va rămâne așa atâta timp cât va avea ambiția de a integra țări cu valori și tradiții atât de diverse, păstrând prerogativele conducerilor naționale.

Motivul pentru care această suferință se prelungește este avantajul pe care o țară ca Germania îl are prin utilizarea unei monede mai slabe decât ar recomanda competitivitatea sa. Tocmai existența țărilor din flancul sudic permite acest lucru, iar Germania nu are niciun interes să se despartă de ele prea curând, încercând să prelungească cât mai mult viața zonei euro. Asta pentru competitivitatea exporturilor sale.

Cu toate că liderii europeni se poartă ca și cum ar fi primit un nou mandat de accelerare a integrării, populația rămâne mai degrabă precaută și pe alocuri chiar eurosceptică. Forțarea notei nu va ajuta, ba dimpotrivă.

„Obsedați de ideea unei integrări instantanee și totale, am omis să observăm că oamenii obișnuiți ai Europei nu împărtășesc entuziasmul nostru. Deziluzionați de marile viziuni ale viitorului, ei ne cer să facem față realității imediate mai bine decât am făcut-o până acum", spunea același Donald Tusk. Iar aceste evaluări cred că își păstrează în continuare valabilitatea.

Astfel de concluzii cred că sunt extrem de importante pentru o țară ca România, care și-a făcut un obicei ca la fiecare doi ani să vină cu o nouă țintă de aderare la zona euro. După modelul european, și pentru decidenții români aderarea la zona euro este percepută ca un proiect politic în care decizia parlamentelor bate orice alte problemă de substanță.

Și în cazul României aceasta este o mare eroare. Cu atât mai mare cu cât și diferențele între ea și zona euro sunt mai mari. Există un curent de opinie care spune: nici în UE nu eram pregătiți să intrăm și am intrat, iar apoi am fost forțați să convergem. Cred că o abordare similară în cazul aderării la zona euro omite două lucruri esențiale.

În primul rând trebuie să fii acceptat de comunitatea la care vrei să aderi. Nici nu poate fi vorba de așa ceva după experiența Greciei, Portugaliei, Spaniei, țări salvate mai mult sau mai puțin în extremis de la intrarea în incapacitate de plată. Membrii puternici ai zonei euro nu au niciun apetit pentru a accepta prematur o țară precum România, chiar și acum când practic îndeplinește criteriile de la Maastricht. De ce? Din motivul celei de-a doua omisiuni care se face: diferența substanțială de dezvoltare economică și impredictibilitatea politicilor interne. 

România este o țară care, din punctul de vedere al productivității, al competitivității, se găsește încă semnificativ sub media zonei euro, așa cum arată și studiul coordonat de domnul profesor Dăianu. Deci prima sarcină pentru România este să recupereze rapid decalajul de dezvoltare față de zona euro printr-o creștere constant bună.

A doua sarcină, poate chiar și mai dificilă decât recuperarea economică, este schimbarea mentalităților, a valorilor pe care le împărtășim, a lipsei de rigoare cu care conducem economia și societatea.

Din acest motiv, cred că nu ar mai trebui să abordăm cu atâta superficialitate și, pe alocuri, ipocrizie, aderarea României la zona euro. Pentru că obiectivul României nu ar trebui să fie aderarea la zona euro. El ar trebui să fie modernizarea și dezvoltarea țării, astfel încât apoi să intrăm în zonă euro atunci când vom considera că a sosit momentul potrivit.

Avem foarte mult de muncit la asta și dacă ne apucăm azi, vom fi foarte ocupați cel puțin pentru următorii 8 ani.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp