Foto: Profimedia
Fiecare dintre noi a auzit deja despre depresie, această tulburare mentală care poate afecta cam pe oricine, dar care se manifestă – de multe ori cu consecințe extrem de grave – foarte mult în rȃndul adolescenților și tinerilor.
Şi probabil toată lumea a auzit pe cineva afirmȃnd: „Ce prostie e asta, depresie? Păi pe vremea mea, viaţa era mult mai grea şi nu exista depresie, e un moft al ăstora tineri, nu au chef de muncă, sunt leneşi, sunt răsfăţaţi…”
Şi da, o parte din afirmaţie este parţial corectă: “pe vremea noastă” (respectiv a celor care acum sunt mai în vârstă, cum sunt de altfel şi eu), nu prea auzise nimeni de depresie. Pe de altă parte acest lucru nu înseamnă că depresiile diagnosticate în prezent sunt un moft, o aiureală, ci sunt o boală, una care poate deveni foarte gravă.
Această aparentă contradicţie, în care şi unii şi alţii par să aibă dreptate, are mai multe explicaţii, şi asupra unora din ele aş vrea să mă opresc aici.
Prima este cea mai simplistă din toate: “pe vremea noastră”, adică în regimul comunist, psihologia fusese desfiinţată (asta s-a întȃmplat în 1978), şi doar dacă depresia ajungea suficient de gravă încȃt să necesite internare la psihiatrie era şi detectată şi diagnosticată. Cum spitalele de psihiatrie erau asociate cu o puternică stigmă, oamenii se fereau de consult şi multe depresii rămȃneau încadrate la categoria “lene”. Cȃt despre cele mai uşoare sau mascate … fie erau ignorate cu totul, fie persoanele afectate îşi căutau, de multe ori, alinarea în alcoolism. Aşa că de fapt şi “pe vremea noastră” existau depresii, dar erau pur şi simplu ignorate, nenumite.
Pe de altă parte incidenţa depresiei era în mod real mai redusă în perioada comunistă şi asta necesită unele explicaţii mai detaliate.
Una dintre ele este oferită de psihologia evoluţionistă. Aceasta atrage atenţia asupra faptului că structurile cerebrale umane s-au format undeva în perioada Pleistocenului, când la Homo Habilis a început să se dezvolte neocortexul, sau scoarţa cerebrală, acum aproximativ 2 milioane de ani. E drept că nu a apărut “din senin” ci că structuri primitive se pot regăsi şi anterior acelei perioade, dar ce este ştiut este că din acea epocă pȃnă în prezent nu s-au mai dezvoltat formaţiuni cerebrale noi, doar a crescut masa neurală.
Pe de altă parte, primii “oameni”, respectiv specia Homo Sapiens, a apărut cam acum 200,000-300,000 de ani; datele nu sunt deosebit de precise, pentru că descoperiri de fosile apar mereu, iar ştiinţa încă mai găseşte informaţii noi sau le reorganizează pe cele vechi în lumina noilor descoperiri.
De ce ne uităm la aceste date? Ca să punem lucrurile pe o scală de timp. Civilizaţia modernă evoluează exponenţial: dacă pentru a ajunge de la vȃnători-culegători la agricultori au fost necesare sute de mii de ani, pentru a trece de la piramide (3200 î.e.n) la explorarea spaţiului cosmic au fost necesari doar 5000 de ani şi, dacă stăm bine să ne gȃndim, doar ultima sută de ani a adus civilizaţia globală, calculatoarele, internetul, medicina modernă care a crescut semnificativ speranţa de viaţă şi aşa mai departe.
Toată această dezvoltare a fost realizată de creierele umane şi acum este gestionată de creierele umane. Creiere care au, din punct de vedere biologic, o structură care nu a mai evoluat de la Homo Sapiens încoace. Asta este ca şi cȃnd noi am avea un calculator vechi, căruia cel mult îi mai adăugăm nişte memorie suplimentară (masă neurală mai mare), dar fără a schimba structura fizică a procesorului. Ei bine, dacă un astfel de calculator noi am încerca să rulăm programe foarte performante, ce credeţi că s-ar întȃmpla? Mai mult ca sigur ar apărea blocaje, s-ar supraîncălzi, ar mai trebui reinstalat sistemul de operare, ar apărea tot felul de “conflicte” între subrutine şi aşa mai departe.
Exact la fel se întȃmplă cu creierul: cu cȃt are de operat într-o societate de complexitate informaţională mai mare, cu atȃt va avea mai multe ocazii de a da rateuri, mai mici sau mai mari.
Privind acum la “vremea noastră”, perioada comunistă ne-a ţinut pe loc şi din punct de vedere al accesului la dezvoltarea tehnică, dar mai ales al accesului la informaţie, ne-a înregimentat în tipare de viaţă prestabilite, a încercat să ne “programeze” pe un drum extrem de limitat. Nu era rolul nostru să gȃndim, ci să punem în practică directivele partidului unic.
Prin comparaţie, cei ce s-au născut în vremurile mai recente au o viaţă incomparabil mai bună din punct de vedere biologic (hrană sănătoasă şi variată, locuinţe confortabile, tot felul de aparate care “fac treburi” în locul nostru), dar din punct de vedere al complexităţii mediului şi bombardamentului informaţional creierele lor sunt mult mai solicitate în raport cu ceea ce se petrecea acum 50 de ani, de exemplu. Unii sunt mai abili la gestionarea acestor provocări, sau sunt sprijiniţi de un sistem parental şi educaţional adecvat, unii însă au dificultăţi … şi uite aşa creşte nu doar numărul depresiilor, dar şi al cazurilor de anxietate, de atacuri de panică, de dependenţe ca formă de escapism, etc. Aşa că da, poate “pentru noi” viaţa era mai grea din punct de vedere al efortului fizic şi al multor privaţiuni, dar pentru cei care îşi trăiesc tinereţea acum provocările nu sunt mai puţine, ci sunt de altă natură. “Noi” sufeream de oboseală cronică, de suprasolicitare fizică, acum apar depresiile şi nu numai.
Ca dovadă, în perioada anilor 1960, în Statele Unite se introducea depresia în DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) deoarece exista un număr suficient de mare de cazuri. Diferenţa? Gradul de complexitate al societăţii şi accesul la informaţie, incomparabil mai ridicate în raport cu Romȃnia aceloraşi ani (pentru cei care nu au o imagine a scalei de timp, electrificarea Romȃniei s-a încheiat oficial în 1965). Deci şi “pe vremea noastră” existau depresii, dar în societăţile mai dezvoltate. I-am prins cȃt de cȃt din urmă cu partea tehnică şi informaţională, i-am “prins din urmă” şi cu depresiile.
O a treia explicaţie ţine de piramida nevoilor, a lui Maslow. Conform acesteia, nevoile de ordin superior nu se dezvoltă decȃt atunci cȃnd cele de nivel inferior sunt satisfăcute. Pe primul nivel se află nevoile fiziologice, iar pe al doilea cele de siguranţă. De abia pe al treilea nivel regăsim nevoia de dragoste şi apartenenţă, iar pe nivelul patru nevoia de stimă, recunoaştere, respect, apreciere, libertate.
Dacă ne uităm la societatea umană de la Homo Sapiens încoace, o să vedem că în cea mai mare parte a istoriei umane lupta era pentru nevoi fiziologice: hrană, apă, adăpost, căldură. Ulterior a apărut nevoia de siguranţă, şi ce siguranţa putea să aibă un sclav, supus cruzimii stăpȃnilor, sau un om din evul mediu, perioadă în care războaiele, epidemiile, prigoana legată de etnie sau religie îi putea duce oricȃnd la moarte?
Mult mai tȃrziu în istoria umanităţii persoanele au putut să îşi ia în considerare nevoia de dragoste şi apartenenţă – comunităţile au început să devină sursă de cultură (şi nu de ajutor reciproc pentru supravieţuire) abia odată cu naşterea naţiunilor.
Ca să înceapă să se manifeste nevoile de nivel patru, respectiv cele de stimă de sine şi de recunoaştere din exterior a fost nevoie ca societatea să avanseze suficient încȃt oamenii să nu mai moară de foame, de frig, de boli fiziologice sau din cauza torturii, fizice sau psihice, şi oamenii să se simtă suficient de liberi pentru a se întreba ce îşi doresc ei să facă cu viaţa lor.
Ei bine, pe acest nivel apare depresia, ca manifestare a unei aspiraţii neîmplinite spre auto-apreciere, stimă de sine, recunoaştere din partea societăţii. Cum “pe vremea noastră” prea puţini aveau restul condiţiilor îndeplinite, astfel încȃt să se regăsească pe un nivel superior de nevoi, nici simptomele neîndeplinirii acestora nu prea apăreau.
La ce concluzie vreau să ajung? La aceea că, deşi aparent au trecut doar cȃteva zeci de ani, s-au schimbat atȃt de multe încȃt şi cei care spun “pe vremea mea nu erau depresii” au în mare măsură dreptate, dar şi cei care recunosc depresia ca o boală care se manifestă obiectiv la multe persoane în zilele noastre au dreptate.
Nu, depresia nu este un moft, o manifestare de lene, un semn de prea mult răsfăt. Depresia este o afecţiune psihică, şi încă una serioasă. Si nu doar depresia: şi anxietatea, şi fobia socială sunt tot boli care disturbă major funcţionarea socială a celor afectaţi. Şi da, sunt afecţiuni ale epocii noaste, şi nu sunt nici de minimizat, nici de luat în rȃs şi nici de ignorat, de “băgat sub covor” numai pentru că “pe vremea noastră” nu existau.
articol publicat inițial pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sa nu uitam ca o forma specifica de a 'trata' primele stari depresive pe vremea noastra erau alcoolul si fumatul. Acum acestea au scazut, aparand alte forme: mancatul excesiv sau drogurile. Cumva procentul de depresivi nu s-a schimbat dramatic ci reorganizat, asa, cu unele noi obiceiuri auto distrugatoare ce posibil in spate sa fie stari depresive.
Da, mai e si faptul ca oamenii simpli de la tara si din agricultura apucau mai rar sa isi puna intrebari asa profunde si moderne, lucrul cu pamantul e considerat puternic antidepresiv (cica sunt niste bacterii pe acolo care ne ajuta si pe care in ultimii ani clinicile cu cazuri grave le-au introdus in rutina de tratament si expunerea la Mycobacterium vaccae), rutina zilnica/anuala avea o disciplina solara ce are efecte pozitive pt creier.
SI nu il ultimul timp, sunt ceva articole despre starile inflamatorii in corp si starile depresive, un articol american scria ceva de genul "Inflammation in the body may be triggering or exacerbating depression in the brains of some patients". Si e oarecum logic: hormonii din corp impacteaza starile emotionale, daca noi ii hranim prost nici hormonii nu se produc uniform, concentrarea si reactiile chimice din corp si minte sunt imediat impactate.
Ce putem face pt o sanatate mentala mai buna? Ei, aici e o mare problema cu schimbat obiceiurile si cutumele romanesti....teoria o stim toti, practica insa ne omoara.