Foto: Profimedia Images
Mama zice că m-am născut fericit. Că eram „numai un zâmbet”. Așa am fost toată copilăria. Plin de zgârieturi, zgomotos, vorbăreț, cu acel zâmbet imens întins între două urechi mari. Fericit!
Rareori, când mai vorbim despre asta, încerc să zâmbesc și să-i arăt că o cred. Doar e mama! Nu i-am spus niciodată că zâmbetul ăla scade, dar știu că știe. Orice mamă știe. E viața. E normal. Se întâmplă! Problemele, rutina, greutățile sunt un dermatograf invizibil care te umplu de riduri. Adânci și permanente. Ajungi să uiți cum ești și fericirea aia simplă se consumă încet, undeva în decor, înghesuită de lipsa de timp și de câte lucruri importante crezi că ai de făcut. De murit, ea nu moare, dar e ca un râu al cărui debit scade continuu, sub febra vieții tale agitate. Această secetă afectează toate aspectele vieții: munca, relațiile cu cei din jur, sănătatea. Nu mai reușești să găsești bucurie, plăcere și sens.
Fix ceea ce caută GenZers. Născut cu 20 de ani mai devreme decât ei, înțeleg perfect dilema lor. Ce rost au slujba, salariul, rutina de zi cu zi dacă din ele lipsesc bucuria și sensul?
Pentru ai tăi, pentru tine, pentru alții, pentru viață… citești, te-agiți, înveți, experimentezi, călătorești, abandonezi tot și o iei de la capăt, în speranța că vei regăsi formula aia magică… Într-un sfârșit, eu am înțeles că ea nu există. Că formula trebuie s-o faci tu. Fericirea nu are rețete. Doar câteva ingrediente, culese din experiențe care ți-au făcut bine și ai simțit asta. Și din încercări nenumărate…
Totul e înăuntru. Problemele, rutina și greutățile se „depun” accelerat, dar, dacă tu ești bine, poți compensa asta. Trebuie doar să muți „aluviunile” care s-au depus de-a lungul timpului peste inocență, energie, zâmbet, fericire.
Obiceiuri cheie (keystone habits) numește Charles Duhigg în cartea sa, „The Power of Habit”, acele obiceiuri care îți schimbă radical viața. Acele schimbări care provoacă reacții în lanț, modificând total parcursul unui om. Pot fi multe: te apuci să gătești pentru că vrei să mănânce copiii tăi mai sănătos și de la asta ajungi să cultivi singur roșii, să petreci mai mult timp în aer liber. Uneori, este decizia de a participa la un maraton, ceea ce te face să alergi puțin câte puțin în fiecare zi, să te culci mai devreme, ca să ai timp să alergi dimineața, să renunți la fumat, și, pas cu pas, să te transformi într-o persoană mult mai motivată și mai energică decât erai.
Mie întotdeauna mi-a plăcut să mă simt liber. Să-mi bată vântul în față, să mă plouă, să mă ningă, să simt ce mă-nconjoară și să mă bucur de asta. Acum, când scriu asta, zâmbesc larg când îmi amintesc că libertatea asta am simțit-o prima oară pe o bicicletă. Zâmbesc cu zâmbetul ăla mare, între urechile la fel de mari. Și scriu după o săptămână grea. La fel de grea ca atunci când citind un articol despre tipologii comportamentale, am dat întâmplător peste un citat de-al lui Arthur C Doyle: „Când starea de spirit ți-e proastă, când ai o zi grea, când munca devine monotonă, când optimismul dispare, urcă-te pe bicicletă și ieși la o plimbare, fără să te gândești la altceva decât la plimbarea pe care o faci.” Pentru fiecare dintre noi, „bicicleta” poate însemna altceva: a găti, a cânta, a cutreiera pădurile, a meșteri la un trenuleț electric. Pentru mine, bicicleta este fix o bicicletă. Acolo mi-am găsit eu bucuria.
E dificil să vă explic cum îmi funcționează mintea, dar mi-am amintit brusc de Pegasul meu galben, greu, urât și lovit pe toate părțile. De bucuria și libertatea pe care mi-o dădea „monstrul” ăla. Și-am spus: „Băi, ce prost sunt!” Asta a fost. Atât. O săptămână mai târziu, intram pe poarta casei cu 4 biciclete. Am început cu toții timid, prin cartier și prin parcuri. Se vedeau însă pe fețele tuturor plăcerea și dorința de a continua. Și-am continuat cu munți, cu sate care mai de care și cu locuri care îți opresc respirația. Toți zâmbind.
Nu știu dacă e fericire, dar noi așa îi spunem. Pentru mine, a fost o vindecare. Am înțeles că orice ingredient trebuie cultivat, ca să îl menții viu. Merită! Și-am mers și mai departe, încât acum mă scol în fiecare dimineață, mă spăl și mă sui pe bicicletă.
Am început timid, cu 3-4-5 km. A venit pandemia și lockdown-ul și a trebuit să pedalez cu mască. N-a contat. M-am strecurat pe sub poduri ca să pot ieși din localitate. N-a contat.
Azi, pedalez aproape zilnic 30-40 de km și las creierul să-și ia răgazul de care are nevoie. Dincolo de voință și de efort, e totul chimie. Atunci când pedalezi, obții o creștere a dopaminei și a serotoninei, substanțe care ameliorează durerea și îmbunătățesc starea de spirit. Și cum bibliografia medicală e într-atât de bogată încât n-aș face decât să plictisesc încercând să explic ce și cum se întâmplă, vă spun doar că dacă le căutați, cel mai probabil le veți găsi asociate cu sintagma „hormonul fericirii” și asta ar trebui să vă lămurească. Realitatea mai puțin medicală arată însă cam așa: bicicleta mă scoate din casă, îmi reduce nivelul stresului și anxietatea, îmi îmbunătățește somnul și îmi cultivă perpetuu senzația de libertate. Mai mult, dincolo de presupusa oboseală fizică, sunt plin de energie și zâmbesc mereu. Atât de des încât acum, când mă văd cu mama, nu-mi mai spune cum m-am născut zâmbind, ci că am slăbit! Dar e și ăsta un beneficiu. Nu?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.