Efectele nebănuite ale unui an de singurătate asupra copiilor și adolescenților. Psihologul Gabriela Enea: „Din păcate, mare parte dintre copii, de un an încoace, nu fac decât să se ducă înspre un comportament de adicție”

Ceva începuse să se întâmple cu părinții și copiii de o perioadă de vreme, de când oamenii au devenit foarte ocupați, iar gadgeturile baby-sittere convenabile, sursă de modele și inspirație și poartă spre locurile de întâlnire cu tovarăși de joacă. Pe măsură ce conexiunile de internet au devenit mai puternice ca niciodată, a existat, pe lângă multele beneficii, și un efect neașteptat: calitatea conectării între părinți și copii a scăzut. Iar în multe zile, se întâmplă ca prin aerul unei locuințe să treacă volume uriașe de date, dar mult mai puține cuvinte și gesturi cu sens pentru suflet. „Degeaba stai cu copilul în casă, dacă stai pe televizor și pe telefon. Mai bine îi spui: Haide să citim o carte, seara întrerupem dispozitivele și citim, unul lângă altul, fiecare cartea lui. Acum, lipsa conexiunii cu familia se combină cu prezența rețelelor de socializare, care nu oferă un bun exemplu. Acolo unde a fost lăsat un gol, a venit cineva și l-a umplut”, spune Gabriela Enea, psihoterapeut și membru al Colegiului Psihologilor din România.

Pandemia a făcut ca părinții și copiii să petreacă mai mult timp ca niciodată împreună, însă prezența fizică în același spațiu nu a însemnat de multe ori și apropiere emoțională. Adulții au lucrat la fel de mult, însă doar că de acasă, iar copiilor le-au dispărut o mulțime de contexte în care să fie văzuți, validați social, oglindiți în cei ce vârsta lor. Poate că părinții și copiii au stat la câțiva metri unul de celălalt, dar de multe ori au intrat prin ecrane în lumi aflate la ani lumină distanță. „Mare parte dintre copii, care și înainte erau niște consumatori destul de fervenți ai rețelelor de socializare, din păcate de un an încoace nu fac decât să se ducă înspre un comportament de adicție”, spune Gabriela Enea. Potrivit psihoterapeutului, în ultimul an a crescut numărul adolescenților cu depresie sau cu anxietate generalizată.

Într-un interviu pentru Republica, Gabriela Enea vorbește despre efectul unui an de izolare asupra psihicului copiilor, despre reîntoarcerea la școală în vremuri nesigure și despre cum putem regăsi împreună calea spre normalitate.

În această lungă perioadă, copiii și-au schimbat radical rutinele și au petrecut cea mai lungă perioadă de până acum departe de școală. Cum i-a afectat această distanțare serioasă de viața lor de dinainte?

Aici aș departaja un pic segmentele: avem copiii cu vârste de până la 8-9 ani, avem o preadolescență, care vine cu problemele ei, și după aceea adolescența. Dar, una peste alta, copiii și adolescenții, ca viziune globală, sunt afectați profund în momentul acesta și mă bazez, când spun acest lucru, pe experiența mea de cabinet, pe lucrul cu copiii și adolescenții. Primele semne ale faptului că au fost afectați destul de serios de această izolare este că mare parte dintre ei, care și înainte erau niște consumatori destul de fervenți ai rețelor de socializare, din păcate de un an încoace nu fac decât să se ducă înspre un comportament de adicție. Pentru că, în cazul consumului de rețele de socializare, vorbim despre o adicție, iar orice dependență, din punct de vedere psihologic, este un anestezic: eu nu vreau să știu, mă înfrânez, mă depărtez de niște nevoi care nu sunt împlinite. 

Care erau nevoile copiilor care au rămas neîmplinite o perioadă atât de lungă de timp?

Nevoile lor erau să se vadă, să se atingă, să se îmbrățișeze, să socializeze, să întrebe, să răspundă, să primească feedback. Avem nevoia de a fi îngrijiți, protejați - de profesori, de persoanele de referință cu care intrăm în contact în mediul educativ. Avem nevoia de a fi în contact cu ochii, pur și simplu să ne uităm în ochii celorlalți. Avem nevoia de a fi în contact cu corpul și aici avem îmbrățișările. Nu știu dacă multă lume a văzut, dar adolescenții de astăzi se salută atunci când merg la școală prin îmbrățișări. Avem nevoia de a primi susținere, avem nevoia de a aparține unui loc, vezi școala - avem nevoia de a primi feedback. Aici, o să fac o mică paranteză, mi-am dat seama că una dintre chestiunile cu care ei vin acum în cabinet este zona de relaționare. Acum o lungă perioadă dacă au avut opinii divergente le-au avut în mediul online. Să vă dau un exemplu: M-am contrat cu prietena mea, dar ea nu-mi mai răspunde la mesaje pe WhatsApp. Și am văzut că nu mi-a citit mesajele, dar am văzut și că ea a intrat la nu știu care oră. Dacă eram la școală, m-aș fi dus la ea să văd ce s-a întâmplat. Acum a existat un mecanism de relaționare foarte greoi. 

Acest lucru i-a făcut să se simtă, probabil, și mai nesiguri...

Acest lucru a adus nesiguranță, a adus impredictibilitate. Copiii și adolescenții au nevoie mai mult decât adulții de predictibilitate. De ce? Pentru că asta înseamnă siguranță, avem nevoie să fim securizați la baza piramidei lui Maslow și una dintre condițiile de acolo era securitatea. La distanță, nu mai este nimic predictibil, pentru că eu nu știu dacă colega mea o să îmi mai răspundă, dar eu văd că a intrat pe WhatsApp acum o oră și eu i-am trimis mesaj înainte. Deci eu ce fac în situația asta? Poate pare un lucru minor, dar nu-i așa, pentru că aceste întâmplări se adună. Și se întâmplă la fel și cu alt coleg și deodată vedem un comportament retras, introvert al copilului, care se izolează pentru că el nu mai are instrumentele pe care le avea odinioară ca să-și rezolve aceste probleme.

Nu neapărat tot ceea ce se întâmplă este de netrecut. Cu siguranță, o să revenim, sper, într-un timp rezonabil la viața de dinainte. Dar mă gândeam de curând că avem un an de când purtăm masca pe față. Sunt copii mici care știu realitatea cu mască și cu spălat de foarte multe ori pe mâini. De la vârsta de 2-3 ani, ei au văzut realitatea în care oamenii poartă mască. Când lucrurile vor reveni la normal și vor vedea că lumea funcționează și fără mască, vor trece printr-un proces de adaptare.

Reîntoarcere la școală nu s-a făcut în condiții normale și sunt multe gesturi care au devenit problematice în sala de clasă, de la a te juca cu colegii până la a-ți mânca pachetul. Cum să-i ajutăm pe copii să se adapteze într-un loc în care există riscul îmbolnăvirii?

Contează foarte mult discursul pe care părinții îl au față de copii. Ei preiau anxietatea discursului părinților. E ok să îi spui copilului să se spele pe mâini, să poarte mască și să fie atent la ce se întâmplă în jurul lui pentru că este o situație nemaiîntâlnită până acum și trebuie să ne adaptăm. Dar mi se pare contraproductiv și mi se pare că îi inducem o anxietate sporită, dacă îi repetăm de zeci de ori același lucru. Acesta este un discurs anxios, pe care îl putem înțelege, pentru că trebuie să ne gândim și la părinți. Ei de luni de zile joacă atâtea roluri în viața copilului, roluri pe care nu le jucau înainte.

Când vorbesc cu copiii în cabinet le spun mereu: hai să găsim varianta blândă a gândurilor. Adică nu cea negativă, asta le produce o mare anxietate, dacă aud un discurs anxios și vor reproduce la rândul lor un comportament anxios. Trebuie să înlocuim povestea asta cu niște gânduri și niște comportamente realiste. Este o situație, trebuie să învățăm să trăim cu ea, ne protejăm și respectăm regulile și mergem mai departe. Aici tonul face muzica și cuvintele creează realități.

S-au „sălbăticit” copiii în ultimul an?

Nu au mai avut oglinda în care să se vadă. Iar aici este un minus mare, foarte mare pentru adolescenți, pentru că ei se văd prin oglindirea în ochii celorlalți. Adolescenții au nevoie de modele și de contexte și, iată că aproape un an nu au mai avut nici modelele și nici contextul. 

În ciclul primar, copiii au capacitatea de a se concentra pe perioade mai mici de timp. Cât de mult au putut avansa ei din punct de vedere al cunoștințelor la școala online și cât de ușor credeți că pot recupera decalajele?

Din punct de vedere educațional, impactul este foarte mare. Aici părinții au avut un rol extraordinar de important ca acești copii să facă față provocărilor. Dacă îți aduci aminte, învățătoarea la clasa I venea să pună mâna pe mâna ta acolo unde nu-ți ieșeau lucrurile, să te ajute. Acum nu s-a mai întâmplat asta, este un gol fantastic. Dar creierul copiilor fiind ca un burete, ei vor recupera destul de repede chestiunile astea. Cel mai dificil este atunci când copilul nu a avut ajutor din partea nimănui. Și acolo lucrurile vor fi mai de durată. 

Cât de importantă este gașca pentru un copil de 14-15 ani?

Momentul de 14-15 ani este momentul în care începe formarea personalității prin ochii celorlalți. Mai în glumă, mai în serios, dacă voiam să o determin pe fata mea, care are 20 de ani, să facă ceva, o sunam pe cea mai bună prietenă a ei. De la mine orice propunere era cu nu, sub nicio formă nu fac asta. Dacă vorbea cu prietenele ei cele mai bune, spunea: Ce idee bună! Gașca are o importanță vitală, această ieșire cu prietenii, această oglindire a comportamentului celorlalți, această copiere a comportamentelor - că unele sunt pozitive și altele negative, depinde de gașcă. Dar este esențială această conexiune cu copiii de aceeași vârstă. E mult mai important ce le spun prietenii mei decât ce le spune mama și ce le spune tata, pentru că sunt în perioada de formare a personalității.

Ce trebuie să facă părinții pentru a avea un cuvânt de spus și la această vârstă în viața copiilor lor?

Noi ca părinți trebuie să creștem, odată cu copiii. La 14-15 ani nu mai poți să mergi cu copilul în parc și să-i zici: stai să văd și eu cu cine te întâlnești. Mulți părinți sunt foarte inventivi și reușesc să țină în continuare legătura cu gașca, dar sub o cu totul altă formă, mai subtilă. Este o vârstă extrem de vulnerabilă în care părintele trebuie să fie alături de copil, dar sub nicio formă într-un fel autoritar. Ei cresc și trebuie să ne adaptăm metodele, iar conectarea cu ei este cheia.

Cum se ajunge la depresie?

O depresie nu apare însă de astăzi pe mâine și de aceea conectarea cu copilul tău este extraordinar de importantă. Adolescenții ajung la depresie în urma unor deconectări. Înainte, existau legături mai strânse cu familia, exista obiceiul ca orice ar fi să mâncăm împreună în fiecare seară și în fiecare duminică la prânz. Pur și simplu asta s-a pierdut. Degeaba stai cu copilul în casă, dacă stai pe televizor și pe telefon. Mai bine îi spui: Haide să citim o carte, seara întrerupem dispozitivele și citim, unul lângă altul, fiecare cartea lui. Acum, lipsa conexiunii cu familia se combină cu prezența rețelelor de socializare, care nu oferă un bun exemplu. Acolo unde a fost lăsat un gol, a venit cineva și l-a umplut.

Am văzut părinți care au fost la început deconectați de relaționarea cu copiii lor, dar care, ulterior, văzând și înțelegând pericolele, și vorbesc inclusiv despre consumul de droguri, au deveni fost foarte prezenți în viața copiilor. A fost nevoie și de un ajutor specializat, dar am văzut cazuri în care au reușit să schimbe lucrurile, s-au reconectat cu copiii lor în momentele grele și au făcut cumva ca acele comportamente adictive să dea înapoi.

Cum poți face să contezi mai mult decât YouTuberii și rețelele sociale în viața copilului tău?

Trebuie să-i un program și să-i dai limitat accesul la această tehnologie Dacă tu ai fost prezent în față copilului la 3-4 ani și i-ai impus niște limite sănătoase, scade riscul de a dezvolta probleme la adolescență. Limitele impuse în mica copilărie, își arată beneficiile mai târziu. La fel și sportul în mica copilărie. Copiii ai căror părinți au fost foarte prezenți în viața lor și i-au încurajat de mici să facă exercițiu fizic au un culoar mental deja făcut. Însă niciodată nu este prea târziu. Îmi aduc aminte chiar în perioada restricțiilor, îi încurajam pe părinți să mai găsească 2-3 prieteni ai copiilor și să iasă împreună cu bicicleta în parc. Cel mai benefic este propriul exemplu al părintelui. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp