Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Adevărul e că suntem supuși unui bombardament informațional delirant. Mic tratat despre dezinformare, frică, imbecilizare în masă

Bombardament informațional

Foto: Getty Images

Într-o dimineață însorită de mai, ieșind din scara blocului în care locuiesc, am dat cu ochii de o cioară. Stătea pe o cracă în copacul proaspăt înfrunzit din fața mea și nu făcea nimic deosebit. Am stat un timp destul de îndelungat ca să o privesc și, în tot timpul acela, nu a făcut decât să privească în jur, când cu un ochi, când cu un altul, să-și mai pigulească puțin penele, să mai scoată câte un croncănit domol, autointerogativ parcă... Și cam atât.

Lăsând-o acolo, în acea stare de grație și continuându-mi drumul spre stația de metrou, m-am trezit întrebându-mă: oare ce s-ar întâmpla cu acest minunat echilibru al ei dacă ea ar ști în fiecare moment ce fac toate ciorile din toate colțurile pământului? Câte sunt ucise de vânători pe undeva prin Polonia, câte sunt otrăvite în Afganistan, câte mor de frig sau de foame în Patagonia sau prin Siberia...

Poate că ar uita să se mai îngrijească. Poate că ar uita să-și mai învețe puii să zboare. Poate că ar începe să înghită cu nemiluita boabe sau șoareci până ar crăpa. Poate că l-ar privi pe masculul care ar veni spre ea ca să o iubească, ca pe un potențial agresor și poate că l-ar ucide... 

Există oare vreo specie, în afara omului, care să aibă nevoie să știe zi de zi ce se întâmplă dincolo de teritoriul său vital? Pe care ar ajuta-o, într-un fel sau altul, să știe în fiecare clipă ce se întâmplă dincolo de limitele teritoriului său vital? Este aceasta o necesitate naturală sau una indusă în mod artificial?

Suntem siguri că creierul uman are resursele fizice și fiziologice de a procesa un număr nelimitat de „informații”, indiferent de gravitatea lor, de tonul pe care sunt transmise, de debitul și de presiunea cu care sunt împroșcate spre noi, de zgomotul în care sunt îmbrăcate etc și de a rămâne „întreg”, funcțional, capabil de a lua decizii firești, care să ne fie benefice nouă înșine și celor din jur, în urma acestui proces care se repetă zi de zi de zi de zi de zi?

Suntem siguri că vom putea suporta la nesfârșit tensiunea psihică formidabilă în care acest debit informațional delirant ne obligă să trăim pe foarte mulți dintre noi?

De fapt, cum de am ajuns aici?

S-ar putea spune că, dacă există vreun domeniu în care principiul de bază pe care a fost clădită civilizația occidentală (capitalismul – mai exact stimularea creativității prin concurență) a eșuat lamentabil, atunci el este tocmai această „industrie a informațiilor” de astăzi.

Pentru că el, acest principiu al concurenței, nu a fructificat în acest caz creativitatea umană într-un sens pozitiv, benefic, așa cum s-a întâmplat în celelalte industrii (vezi mașinile de azi în comparație cu căruțele, electrificarea în comparație cu lumânările etc), ci, până la urmă, într-un sens diametral opus: nu numai că această industrie nu aduce nimic bun la nivel uman, dar tinde să-l distrugă inclusiv pe el, capitalismul în sine, singurul sistem de organizare umană care s-a dovedit (până acum) capabil să aducă prosperitate și bunăstare.

Căci la ce altceva poate duce, până la urmă, acest adevărat bombardament informațional delirant și, odată cu el, dezinformarea constantă și în creștere accelerată, așa cum se întâmplă în zilele noastre?

Lucruri despre care înainte nu știam și nu aveam nevoie să știm ne invadează din toate direcțiile. Mai ales catastrofe, amenințări, pericole etc. Câți au psihicul suficient de tare ca să administreze treaba asta? Cum să nu devii, până la urmă, paranoic, sclavul fricii? Și cum să nu fii gata, la un moment dat, să-ți cedezi libertatea în schimbul „siguranței” oferite de un Tătuc, care abia așteaptă să te ia de mână?

Mașinile de azi sunt, sigur că da, incomparabil mai bune decât cele de la începutul industriei automobilistice. Ar fi însă o glumă să afirmăm că „jurnalismul” de astăzi ar fi, în vreun fel, „mai bun” decât jurnalismul din secolele XVII, XVIII, XIX sau XX...

În opinia mea jurnalismul (ca idee) este un derivat al literaturii și poate chiar al artei în general.

Nu cred că este locul aici de a demonstra în detaliu acest lucru, dar este suficient poate să ne reamintim că publicațiile periodice, de la începutul jurnalismului modern (sec XVII) și până în prima parte a secolului XX, erau pline de povești, romane în serial semnate de mari scriitori, de jurnale de călătorii, descoperiri arheologice senzaționale, filozofie, poezie, de desene și gravuri (făcute de strămoșii fotoreporterilor de azi și care, din lipsa aparatului foto, neinventat încă, erau forțați să-și folosească la maximum simțul artistic), reproduceri după cele mai frumoase picturi ale lumii etc (vezi colecția revistei L’Illustration de exemplu). Ceea ce numim astăzi „actualitate” era de multe ori expediat în câteva rânduri, prin colțurile vreunei pagini.

Prin urmare, încă de la începuturile sale, jurnalismul s-a adresat sufletului uman, la fel ca orice artă autentică. Și se adresează sufletului uman și astăzi. Numai că, pierzând pe drum instrumentele artei, îl abordează acum într-un mod cu totul diferit, dacă nu cumva chiar diametral opus: nu pentru a-l întări, nu pentru a-l înfrumuseța, nu pentru a-l îmbogăți și a-i deschide noi orizonturi, ci dimpotrivă: atacându-l, șocând-ul, bruscându-l, agresându-l, înfricoșându-l, castrându-l.

Căci din toate instrumentele artei, doar asta i-a mai rămas: frica

Jurnalismul, ca și arta, se adresează și acum sufletului uman, da, dar nu pentru a-l hrăni, ci pentru a-l brusca, zgâlțâi, agresa, înțepa, jigni, parcă pentru a-i demonstra cât de inutil este și, astfel, a-l elimina, a-l nimici, a-l scoate definitiv din „viața publică”. Din calcul. Din orice calcule.

Principiul este cel al concurenței: spaima se vinde cel mai bine, spaimă livrăm. Prin orice mijloace, în orice moment, sub toate formele, dacă se poate în mod continuu: „24 din 24 de ore”. Bingo!

(Și poate că literatura antică, literatura clasică este nemuritoare tocmai din acest motiv: pentru că a fost scrisă într-o vreme când principiul concurenței nu funcționa deloc sau funcționa la cote rezonabile).

Acest debit delirant de „informații” la care ne lăsăm expuși de bună voie, pe care acceptăm să le înghițim de teama de „a nu rămâne în urmă”, de a nu fi „luați de proști”, nu poate fi gestionat într-un mod rezonabil de minte și de suflet, care până la urmă se dereglează și se ard, exact ca un ventilator supraalimentat. 

Acesta este modul în care eu personal cred că creierul nostru pierde controlul, iar noi ne imbecilizăm, devenim pur și simplu imbecili autentici și – implicit – receptivi, vulnerabili, toleranți la dezinformare.

Discuțiile decente, cu argumente, cu respectul opiniei opuse au dispărut și pentru că, de fiecare dată când încercăm să comunicăm, atingem foarte rapid punctul de fierbere și atingem foarte rapid punctul de fierbere pentru că subiectele pe care le abordăm în cadrul actului de comunicare (pe care de cele mai multe ori le luăm direct din imensa ofertă „de ultimă oră” a acestei „industrii a informațiilor” - și nu din propria noastră experiență, gândire, cercetare, reflecție sau meditație) - sunt irelevante. 

Și sunt atât de multe aceste „subiecte”, încât nu le putem gestiona, ne expunem permanent riscului ca partenerul să ne arunce în față unul de care nu am auzit, pe care l-am pierdut și, în consecință, „să ne facem de râs”, și atunci intrăm (și rămânem permanent) într-o atitudine nefirească, hibridă: defensivă și agresivă în același timp, care ne determină până la urmă să debităm orice, pe un ton și cu un debit cât mai agresiv, care să ne apere de potențiala agresivitate a interlocutorului... Devenim, văzând cu ochii, niște mutanți agresivi.

Am colegi care nu mai pot rosti un simplu „Salut, ce mai faci?” fără a face un efort vizibil pentru a-și controla respirația și asta fără vreun stres aparent imediat, pur și simplu din pricina tensiunii acumulate.

Sunt zile în care eu însumi, întorcându-mă acasă după o dimineață întreagă în care sunt nevoit să stau în contact cu „tot ce e nou”, ajuns pe o trecere de pietoni oarecare, să mă surprind întrebându-mă, în timp ce trec prin fața mașinilor oprite (mai mereu în ultimul moment) ce îl face pe șoferul acela, prin fața căruia pășesc, să nu apese brusc pedala de accelerație? De ce la volan n-ar fi vreun jihadist?

În fond, cât o s-o mai putem duce tot așa?

În opinia mea suntem victimele a ceea ce doamna Blavatsky numește „Misguided imagination” iar Pascal „Dirijarea intenției”: Imaginația, abilitatea care ne face capabili (și pe care ar trebui să o folosim pentru ca) să înțelegem sensul unei metafore, al unei simfonii, cea cu care vedeam cu ochii minții imaginile din poveștile pe care ni le citea în copilărie bunica, exact ea ne este acum exploatată, ghidată într-un mod intenționat, sistematic în altă direcție, în toate direcțiile, ne este pulverizată, deviată, consumată, epuizată - și asta nu în beneficiul nostru.

A căuta rațiunea sau „ideologia” în care cred vestele galbene, a spune despre invadatorii de la Capitoliu că apără „valorile conservatoare”, sau de dreapta sau ale extremei drepte, a căuta explicații raționale, logice, pentru cenzurarea unor filme ca Pe aripile vântului sau Pisicile aristocrate sunt tot atâtea dovezi că această deviere intenționată funcționează foarte bine la scară globală, iar peste lume se așterne încet o pătură călduță de Imbecilitate, cu care începem chiar să ne acomodăm.

Acesta este cred, în esența lui, fenomenul de imbecilizare în masă la care suntem supuși și la care, în primul rând, acceptăm de bunăvoie să fim supuși, atâta vreme cât nu acționăm butonul „off”.

Atâta timp cât vom rămâne în logica infantilului „Cum, n-ai aflat? Ești în urmă” pe care l-am dobândit de mult, în curtea școlii sau pe terenul de joacă din fața blocului, atâta vreme cât nu depășim acest nivel infantil de dezvoltare intelectuală, riscul ca în cele din urmă un „Tătuc” binevoitor să ne ia de mână și să ne scape de nesuferita libertate, cu care nu mai știm ce să facem, devine pe zi ce trece mai verosimil.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Interesanta comparatia dintre jurnalismul de alta data si cel actual. Jurnalismul de alta data se adresa sufletului!
    Cel actual cui se adreseaza oare?
    Parca vrea sa scoata si sa epateze cu toata forta cruda realitate, crezand ca astfel vom intelege!
    Jurnalism si cultura porno!
    Se doreste sa se expuna lucrurile (si trupurile) cu orice pret! Parca daca ii dai cuiva cu piatra in cap va intelege cel mai bine ce inseamna aia ...piatra! Eventual sa i-o bagi si pe gat (inainte sa i-o bagi pe ochi si sa ii si scoti ochii cu ea!).
    Exhibitionism cu orice pret!
    Ca sa aratam ce?!?
    Ca suntem goi?
    Stiam... (sau unii poate nu, totusi...)
    Inainte (inca) ne umpleam cu ceva, ne hraneam sufletul, cautandu-l printre nuantele si colturile culorilor din imagini, sau mai ales printre cuvinte.
    Acum?
    Acum ....simtindu-ne atat de goliti, parca ...in loc sa revenim la ceva "rarut/putin" dar dragut... revenim la mult, cat mai pe față expus, si chiar bagat pe gat ...sperand parca intr-o speranta disperata ca ceva ceva se va mai prinde.
    La fel cu o dependenta de sex care se tot cupleaza doar-doar o simti la un moment dat si ...ceva! Nedandu-si seama ca astfel isi impinge si mai mult spre marginile existentei ...simtirea!
    Imaginea/informatia nu este data pentru sine, pentru a ne da cu ea in cap! pentru a ni se (a ne-o) baga pe gat!
    Ci pentru a gasi in ea o farama de suflet! ...cu care mai apoi sa putem sa oferim cuvinte cu suflet si altora! Astfel realizand un cerc virtuos al umplerii si nu un cerc vicios al ...golirii de sine!

    Când
    (de Virgil Carianopol)

    Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
    Și nu mai poți străbate de desiș.
    Inchide ochii și-ai să vezi departe
    Ce nu mai poți vedea cu ei deschiși.

    Când vrei să fii de depărtări aproape
    Și nu mai poți, oricât ți-ar fi de greu,
    Te depărtează și mai mult de toate,
    Că depărtarea-apropie mereu.
    • Like 0
  • Delia MC Delia MC check icon
    N-am aflat. Ei, și? Trebuie să știu tot ce face ori ce spune nu știu care starletă ori " vedetă "? De ce mi-ar fi rusine că nu știu? Ba am și o explicație la îndemână: nu mă interesează.
    Totul vine din perfecționismul ori mai bine zis din pretenția absurdă că trebuie să știu tot. Nu trebuie.
    Si crede dl autor că unii vor un tătuc fiindcă nu mai rezistă bombardamentului informațional? Eroare. Oamenii vor tătuci pentru a nu mai fi obligați să ia singuri decizii ori să gândească. Din cea mai pură și profundă lene.
    • Like 0
  • Nu am mai citit demult un text atat de amplu si inutil care - sub titlul imprumutat MIC TRATAT. DE... - se refera doar la EFECTE (descrise, este drept, in mod elegant, dar prea exotic si bombastic) eludand cu buna stiinta - cu exceptia CONCURENTEI bat-o vina! - multiplele CAUZE ale bombardamentelor informationale zilnice la care suntem supusi - mai ales in Romania - de mass media noastra "libera si independenta" si, mai nou, chiar de social media..... Daca vrem sa eliminam EFECTELE, ar trebui sa incepem prin a identifica, limita, elimina CAUZELE... Textul de mai jos - preluat din social media - spune lucrurilor pe nume .... Ce se intampla in SUA in 1953 se intampla acum in Romania, dupa 30 de ani de confuzii privind dreptul la libera exprimare si democratie... Cine ar mai avea astazi curajul sa declare - chiar din interiorul profesiei de jurnalist/ ziarist - asemenea triste adevaruri ???? In absenta acestuia,, a da vina pe concurenta (de fapt competitie!) este inca o contraproductiva ipocrizie !!! Mai sunt multe alte profesii decat cea de jurnalist din care se poate trai acum nu numai in Romania.. TOASTUL LUCID SI ONEST AL DECANULUI ZIARISTILOR DIN SUA, IN ANUL1953, IN CINSTEA PRESEI INDEPENDENTE...
    ""In 1953, in timpul unui banchet de la New York Press Club, lui John Swinton, decanul ziariştilor din America, i s-a cerut să ţină un toast in cinstea presei independente. Iată răspunsul lui:
    ''Nu există in istoria Americii o presă independentă. O ştiţi şi voi, şi o ştiu şi eu. Nici unul dintre voi nu indrăzneşte să işi exprime cinstit părerile in ziarul la care scrie. Sunt plătit tocmai pentru a nu-mi exprima opiniile cinstite in ziarul pentru care scriu. Voi, ceilalţi, sunteţi plătiţi ca să faceţi la fel şi, oricare dintre voi ar face nebunia de a-şi scrie părerile in mod cinstit, ar fi imediat expediat pe stradă, căutind de lucru. Dacă mi-aş permite o părere cinstită intr-unul din numerele ziarului meu, slujba mea ar dispărea in 24 de ore. Treaba jurnalistului este să distrugă adevărul, să mintă sfruntat, să pervertească, să denigreze, să lingă cizmele lui Mamon, să işi vindă ţara şi neamul pentru painea cea de toate zilele. O ştiţi şi voi, şi o ştiu şi eu, şi atunci de ce să inchinăm pentru presa independentă? Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor din culise. Suntem Hopa-Mitică: ei trag sforile şi noi dansăm. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre aparţin altor oameni. Suntem doar nişte prostituaţi intelectuali.''
    ''Omul obişnuit nu are acces direct la evenimentele vieţii sociale, politice şi economice; cu alte cuvinte, la ceea ce se petrece in societatea in care trăieşte. In cel mai bun caz, o persoană care nu işi petrece zece ore pe zi la locul de muncă, alte opt ore dormind şi restul in vreun local de distracţii poate avea şansa de a asista personal la unul sau două evenimente importante din oraşul său. Totul se opreşte insă aici. Pentru a se informa despre ce se petrece in jurul lui, omul modern are la dispoziţie o unică sursă: mass-media. La inceput au fost doar ziarele, apoi a apărut radioul, in ultimii treizeci de ani li s-au alăturat televizorul, dind oamenilor iluzia unei bogăţii informaţionale şi a diversităţii de opinie..""
    • Like 0


Îți recomandăm

Nomad digital

Marius are 24 de ani și înainte de pandemie s-a angajat pentru prima dată cu normă întreagă. Sau full-time, cum spun colegii. Multinaționala care l-a recrutat i-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, dar, spre mirarea părinților, a refuzat. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult