Pentru mine a fost până de curând neclar cum dezbaterea în spațiul public sau social media alunecă în general spre „duel în masă”. Acum m-am lămurit. La primul articol pe care l-am publicat aici, în Republica, o parte dintre cititori au apreciat, în comentarii sau offline, „tonul echilibrat”.
În următoarele articole pe tema experienței clientului, în care am fost mai „viperin”, am primit ghionturi de la o altă parte a cititorilor: că micile drame nu au ce căuta aici, că sunt un „corporat(r)ist” năzuros și arogant, că nu e bine să uit de unde am plecat.
Multe au fost reacții decente și argumentate. Pornind de la ele mi-am dat seama că, da, e posibil ca pentru o parte dintre cititori să par cam țâfnos. Și poate că pe undeva au dreptate: oamenii au probleme mult mai serioase, mai stringente, mai apăsătoare.
Oferta politică, exemplu de servire mediocră
Las deoparte faptul că intenția mea a fost și este alta: să scot la iveală mostre de servire mediocră din România, să le pun pe masă, pentru dezbatere și, în final, să înțelegem fiecare, fie că suntem clienți, fie că suntem furnizori, ce putem face pentru a cultiva un sentiment de servire mai închegat. Fără venin și, în măsura în care se poate, fără regrete.
Apropo de cultura de servire și autocaptivitate, într-unul dintre articolele anterioare încheiam astfel: „E o opţiune pe care, din păcate, o adoptăm şi în alt fel de alegeri. O vedem la fiecare patru ani. Nimic însă nu e întâmplător: nici alegerile neinspirate, nici lipsa efectivă de opţiuni. Şi explicaţia pare simplă: noi alimentăm aceste opţiuni. Noi suntem substratul şi izvorul de resurse. Dar asta e o altă discuţie.”
Alegerile reflectă, de fapt, exigențele clinetului român în fața tarabei
Și au venit alegerile locale... unde comportamentul alegătorului pare să fie exact ca la piață: „De ce să schimb taraba?”. Așa că azi pun această discuție pe masă. Prestația administrației locale e tot o chestiune ce ține de servire: aleșii sunt oameni care ne asigură serviciile de interes public. Ca să fie clar de la început: nu am o problemă cu cine a câștigat ici-colo, nu acesta este scopul articolului. Sunt oameni mai pricepuți și mai instruiți să discute politică. Până la proba contrarie, alegerile se înscriu în rigorile pieței libere. Confuzia mea vine însă din faptul că într-o proporție alarmantă (eu cel puțin trăiesc un sentiment de alertă) au câștigat oameni aflați dincolo de lege. Opțiunea de vot a ignorat „domnia legii”: așa au vrut clienții. Pare o acceptare sau poate chiar o convingere că a fi în afara legii nu e chiar un capăt de țară.
Așa că m-au apucat pe mine regretele: ca v-am sâcâit cu problemele mele mărunte, că mi-am dezvăluit utopia în ochii voștri, că am sperat – chiar și preț de câteva paragrafe – că voi ridica niște semne de întrebare legitime despre noi, românii. Nu vă grăbiți să dați cu pietre: nu, nu mă dezic de neamul meu. Dimpotrivă. Se ridică ceața de pe judecata mea idealistă. Încep să înțeleg (în sfârșit!) că trăim încă într-o stare de supraviețuire. Nu ne îngăduim să trăim pe deplin liberi. Ne este încă teamă de a ne elibera. Recunosc, și eu scrutez cu reținere un grad mai mare de libertate. Și eu caut să mă pun la adăpost, în felul meu. Resemnarea și detașarea pot fi uneori atât de reconfortante... aproape că, paradoxal, te eliberează.
Pentru că libertatea vine la pachet cu responsabilitate și îndrazneală. Deci, implicit, poate provoaca disconfort, nesiguranță chiar și când ești dispus(ă) să ți-o asumi. A te „răzvrăti” în fața jumătăților de măsură, a calității așa-și-așa, sau chiar a ilegalității pare un risc greu de digerat.
Pare în schimb mai la îndemână următorul monolog, care e cu atât mai plauzibil, cu cât orașul e mai mic (v-o spune un provincial la origine): „Da, domnule, o fi furat! Așa, și? Dar a și făcut lucruri pentru oraș... Uite parcul, uite asfaltul, uite fântânile, uite școlile renovate. Și ce show am avut la zilele orașului. Îl/ o cunosc, a stat cu noi în cartier înainte de revoluție. Și-apoi, pe bune, toți mai călcăm strâmb... Ce, tu ești cruce de-nchinat?!”
Când aud astfel de teorii, ies din resemnare, pun regretele deoparte și scriu un articol din ăsta, la granița dintre autoironie si vorbit „pe bune”. Măcar așa am senzația că trăiesc, nu doar supraviețuiesc.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Atitudinea identificata de autor, foarte paguboasa de altfel, dar care are ca substrat convingerea respectivilor ca oricine ar fi ales tot va fura si deci este ok sa il votam pe cel care mai si face ceva. O astfel de gandire vine de la o idee si mai paguboasa pe care "estul salbatic" post comunist din Romania a generat-o, si anume ca oricine intra in politica o face pentru a fura si ca asa este si normal sa fie. Ca urmare cetatenii romani care aleg sa intre in politica, fiind convinsi de cele de mai sus, transforma aceasta gandire intr-o "self-fulfilling prophecy".
2. O lupta absurda pentru orice stat normal intre cetateni si sistemul judiciar. Exista, oricat ar incerca unii sau altii sa nege sau sa marginalizeze aceasta realitate, o masa de cetateni care nu este de acord cu mult laudatul DNA si cu modul in care acesta actioneaza. Daca au sau nu dreptate poate fi discutat mult si bine, insa cred ca acest curent de opinie este o realitate. Acesti oameni, care au argumentele lor, sunt considerati un fel de "scursuri" ale societati, gloata de manevra manipulata de "televiziunile aservite" ( de parca ar putea cineva sa argumenteze impartialitatea vreunei organizatii media din Romania ). Atitudinea fata de acestia din partea restului societatii este una de superioritate si dispret total. In aceste conditii spiritul de fronda al respectivilor este si mai puternic si se manifesta prin prezenta la vot in favoarea diversilor anchetati.
Eu cred ca totul porneste de la lipsa unui dialog real in societate. Totul este foarte polarizat si nimeni nu asculta punctul de vedere al celorlalti. Cei mai inversunati castiga.