Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Am mers cu mașina care se conduce singură și am nimerit în gropile din mintea mea

Când dai într-o groapă cu mașina e simplu: poc! Planetară, bucșă, prag. Pe două roți, planetara, bucșa, pragul sunt mâna, piciorul, capul. Ele tind să se rupă (poc!) când dai într-o groapă.

De aceea, în fiecare primăvară, când îmi scot Vespa de la iernat, plec într-o obligatorie expediție de (re)cartografiere a gropilor din asfalt. Merg încet pe rutele pe care le frecventez cel mai mult și scriu în blocnotesul minții coordonatele și adâncimea fiecărei fose noi din carnea asfaltului. Am o listă lungă de capace de canal care mereu par a surclasa orice inginer de la noi prin complexitatea construcției la nivel. E un exercițiu care nu îmi garantează, dar îmi dă mai multe șanse să prind toamna. Exercițiul vine cu un preț, mi-am dat seama, dar despre asta, mai jos. Ultima observație despre gropi e că numărul celor cu potențial fatal pentru cei pe două roți e constant de la un sezon la altul în București. Amplasarea lor e însă mereu alta. E ca într-un joc pe care trebuie să-l joci în fiecare primăvară ca să nu te plictisești și să mai supraviețuiești un an.

Ce vreau, de fapt, să povestesc, e sentimentul paralizant pe care îl are orice ființă umană cu permis de conducere în momentul în care se găsește la volanul unei mașini care se pilotează singură. Am făcut asta zilele trecute, în spatele volanului unui BMW seria 7 de ultimă generație. Eram doar curios. Vroiam să pipăi pilotul automat și să urlu. După sute de romane SF și ani buni de Institut de Inteligență Artificială al Academiei, voiam să văd un produs finit cu tehnologie SF care funcționează. Mă gândeam la acest yacht pe roți ca la o mașină a timpului cu care vroiam să merg pe DN1 și să ajung în viitor. Pe la Corbeanca mi-am dat seama că nu se poate.

Într-adevăr, mașina, pe alocuri, merge singură, acolo unde marcajele șoselei sunt vizibile și nu acoperite de bălți, jupuite, tocite sau inexistente. Pentru că pilotul automat asta face: vede mașina din față și o urmărește având grijă să stea între marcajele șoselei. Mașina ia curbe singură (e absolut înspăimântător când se mișcă singur volanul), frânează la nevoie, accelerează, etc. Sentimentul, teoretic, e o angoasă plăcută, similară cu cea în fața deliciilor nudității. Practic, e mai înfricoșător de-atât.

Am făcut următorul exercițiu: am lăsat mașina să ruleze singură cu viteza maximă legală și m-am întors să vorbesc cu ocupanții scaunelor din spate. Eram departe de teritoriul cartografiat în mintea mea pentru gropi, dar waze-ul minții era acolo și mă împiedica să mă relaxez. Pothole on road. Hazard reported ahead, îmi tot cobea o voce metalică în cap. Frisonul pe care îl ai când mașina rulează autonom și tu, șofer, te întorci să vorbești pentru câteva secunde e ca o crampă. Acută, fulgerătoare, ca durerea extracției unui nerv dentar.

Mi-am dat seama atunci că iluzia de control care a săpat făgașe atânci în calcarul minții mele e surmontabilă doar parțial. Speranța într-un viitor bun (în pofida tuturor datelor prezentului) și credința fermă că, bazându-ne pe abilitatea noastră (obligatoriu, peste medie) de a evita pericolele prin manevre de ultim moment sunt cele două motoare care ne țin în viață. Ele întrețin grandoarea gângavă a vieților noastre minuscule, gândeam la volanul șalupei directoriale. Trăim hrănindu-ne cu minimele satisfacții ale fentării traficului de pe Ștefan Cel Mare (Waze, din nou).

Micile tactici pe care le aplic zilnic pentru a face suportabilă realitatea irespirabilă mi-au împiedicat avionul visării să decoleze de pe DN1. De când eram copil visam la mașina asta care merge singură. Și iată, acum, când există și sunt la volanul ei, harta gropilor din București nu mă lasă să mă bucur. Mi s-au povârnit pereții interiori tot scrutând vigilent în gropile realității. Nu m-am putut bucura o clipă de tavanul de sticlă al mașinii și mai ales de realizarea tehnologică superbă a alcătuirii germane. Privirile admirative ale participanților la trafic s-au scurs diluvian, ca niște zoaie, pe geamul celei mai mari limuzine din istoria BMW. Mașina mergând singură, puteam să le captez expresiile. Se simțeau ca niște barbuni banali pe lângă un somn argintiu ștanțat 750Li. Ieri, pe scuterul cu un motor de fix 100 de ori mai mic, eram o larvă pe care n-o striveau din pură indulgență. Azi, sunt idolul lor. Un Martin Eden pe DN1. Nici nu miroseau că mașina se conduce singură. Oricum, nu cred că ar fi contat prea mult în ordinea admirației lor.

O amică din Nigeria, beizadea cu MBA la Harvard, îmi povestea despre viața grea și costurile imense ale baronilor petrolului de la ei care își cumpără Ferrari. Nu că ar fi mai scumpe mașinile italiene la ei, ci că, în lipsa șoselelor, au nevoie și de elicopter să le transporte dintr-o parte în alta a țării, pe unde are fiecare treabă. Sistemele de conducere autonomă nu sunt încă pentru România. Pe noi, combinația dintre traficul rutier moscovit și infrastructura bananieră ne-au transformat morfologic și iremediabil în cimpanzei motorizați care și-au dezvoltat prioritar zone ale creierului responsabile de fentă, descurcat, claxonat prelung, parcat creativ. Asta se întâmplă când nu privești cerul: vezi numai gropi.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Amica din Nigeria spune o minciunica; in anul 1977, am lucrat in Lagos 2 ani pentru guvernul nigerian, ca arhitect. Daca romania ar avea un sfert din reteaua de autostrazi de atunci din Nigeria, ar fi fericita....Nu mai stiu situatia actuala, dar nu cred ca le-a inghitit pamantul !
    • Like 0
  • Foarte bine scris!
    • Like 1


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult