Sunt multe aspecte legate de practica medicală pe care doresc să le împărtășesc, nu neapărat pentru că sistemul în care îmi desfășor activitatea ar fi perfect, sau cel mai bun, nu, nici pe departe. Doresc acest lucru, din simplul motiv că pot împărtăși un alt mod de a practica medicina, o altă perspectivă, pe care, dacă nu dorim să o aplicăm, cel puțin ne determină să reflectăm asupra activității de zi cu zi, și, eventual, să împrumutăm anumite elemente, care ar aduce o lumină pozitivă practicii medicale din România.
În cele ce urmează voi face o relativă paralelă între sistemul medical românesc și cel britanic, cu care am luat cunoștință în 2005. Am rămas la curent cu tristele evenimente din medicina românească prin intermediul presei și datorită faptului că și membri ai familiei mele au fost pacienți. Iar cel mai recent pacient am fost eu, cu o lună în urmă. Am vizitat serviciul de urgente al unui spital foarte bine cunoscut din București cu a patra dislocație de umăr, în timpul unei vizite de nici trei zile ca să îmi văd părinții.
Am avut o discuție foarte interesantă zilele trecute cu un prieten bun, român de origine, medic de familie aici, care, după ce a terminat rezidențiatul pe Medicină de Familie în România, l-a mai făcut încă o dată în Marea Britanie, trecând prin toate filtrele de specializare în acest sens. Cunoaște ambele sisteme foarte bine și crede în actualul sistem medical românesc mult mai mult decât o fac eu.
Discuția m-a pus pe gânduri, pentru că avea și el dreptate, Am reflectat și am înțeles că sistemul britanic este, în cele din urmă, făcut de britanici pentru societatea lor, iar sistemul românesc merge din inerție, mulat pe societatea și felul de a fi al românilor. Una din concluziile discuției cu acest prieten a fost: „Ti-au redus dislocația?” „Da!” Iar răspunsul ulterior a fost: „Ei, asta contează! Rezultatul final”.
Făcând o paranteză imaginară, rezultatul final în cazul meu era ușor, întrucât nu implică niște cunoștințe de teorie și practică medicală sofisticate și profunde. (O să abordez problema diagnosticelor și planurilor de management într-un alt articol.) Am încercat să îi explic că, în lipsa anumitor detalii profesionale, mi-ar fi redus dislocația fără anestezie ușoară, iar replica a fost: „Ei, și! Ți-ar fi redus-o. Contează rezultatul final! Restul este aberație britanică, care înseamnă costuri de materiale, timp și resurse umane.” Adevărat, însă oare nu ar fi mai agreabil pentru acea ființă umană aflată în discomfort și durere să aibă o experiență mai puțin traumatizantă, care se adaugă la situația deja neplăcută în care se află?!
În București am chemat Ambulanța (căci mi s-a părut mai bine decât să iau taxiul) și nu mi s-a dat un timp estimativ de sosire, mi s-a spus că vine acum. Acest „acum” mi s-a părut interminabil, și am mai sunat o dată. Recepționista mi-a răspuns intrigată că am sunat abia cu nouă minute în urmă, vine acum, ce nu înțeleg?! A trebuit să mai dau niște telefoane ca să vină, în sfârșit, Ambulanța. Nu mai spun că sfatul inițial fusese să aștept în curte! Cum poți să îi spui unui pacient să aștepte în afara casei sale?!
Prin urmare, prin prisma experienței pe care o am aici, în Marea Britanie, aș putea recomanda ca pacientul să fie informat în cât timp se estimează ajungerea Ambulanței. Acest mic detaliu ar reduce din anxietatea momentului, pacientul neavând senzația că așteaptă în van. Și dacă taxiul poate estima timpul, de ce nu ar putea-o face și Ambulanța, care, fără îndoială, are un rol vital.
Un alt detaliu deloc de neglijat este securizarea pacientului pe targa din Ambulanță. Mie nu mi s-a întâmplat acest lucru, deci îl pun pe lista de recomandări.
Spitalul este o tragicomedie, iar cazul meu este dintre cele mai simple posibile. Analizând, îmi dau seama că personalul medical este așa deoarece tot sistemul este așa, mentalitatea este așa, și nu există un stimul real pentru medici. Se merge cu valul, că împinge de la sine.
Rezultatul final este cel care ar fi fost oriunde și în cele din urmă mi s-a dat și un anestezic cu timp scurt de acțiune, însă am o amintire plăcută de acolo? Probabil că nu. Un pacient ar trebui să plece cu o amintire pozitivă, că a fost tratat cu respect, că se ia în considerare suferința lui. De când am ajuns la serviciul de urgențe și până când a venit momentul reducerii luxației, nu mi s-a dat nici un medicament analgezic. Iar durerea era cumplită. Nu puteam sta nici pe scaun de durere în timp ce așteptăm radiografiile să fie gata și să ajungă la medici (căci observ că nu s-a introdus sistemul computerizat prin care radiografia apare în sistem înainte ca pacientul să se fi întors de la investigație)….cei doi medici stăteau la masă și unul dintre ei, care, între timp se juca pe telefonul mobil, mă invita să stau ori pe scaun, ori pe pat, numai să stau locului undeva. I-am spus că nu pot de durere. Cred că ar fi mult mai bine dacă medicii ar lăsa telefoanele în buzunare când au un pacient cu ei, chiar dacă stau și așteaptă. Pacientul are senzația că incomodează, că este în plus, în nici un caz că medicul este acolo pentru el.
A lăsa pacientul în durere este o eroare, este o practică medicală desuetă. Este incorect că analgezia distorsionează cadrul clinic. Dacă pacientul are o durere atenuată, sau care chiar a dispărut, este mult mai cooperant, dă o istorie clinică mult mai bună și poate fi examinat mai ușor. În ziua de azi un diagnostic clinic se pune nu numai pe tabloul clinic, ci se coroborează cu investigații, în concluzie analgezia ar trebui acordată imediat ce pacientul pășește pe ușile serviciului de urgente.
Pe de altă parte, pacientul va avea o experiență pozitivă, va simți că a fost tratat cu respect, cu interes, iar suferința a început să îi fie redusă imediat, nu a trebuit să aștepte.
Examinarea pacientului este fundamentală. Înțeleg că eu am fost un pacient ușor, o problemă medicală simplă, am dat un istoric clar și corect, dar totuși, deși era clar că sunt bine, în afară de respectivul umăr scos din articulație, nu poți să nu examinezi bolnavul. Nu poți asuma că pacientul, mai ales cel aflat în durere, este o sursă clinică de încredere.
Comunicarea: aș putea spune că britanicii sunt experți în materie de comunicare. Este incredibil cât de mult din actul medical este rezolvat printr-o comunicare adecvată, atât verbală, cât și non-verbală. Discuțiile laconice, care demonstrează un grad de superioritate, discuțiile directe și închise, îl fac pe pacient să se simtă depreciat, inferior. Pacientul român nu este integrat în decizia medicală, care, de fapt, se ia pentru el. Nu voi continua aici în ceea ce privește comunicarea, întrucât o să îi dedic un articol separat.
Am intrat în respectiva cameră de gardă ca orice persoană care ajunge acolo. Am spus doar cum mă numesc și ce am. Nu am vrut să spun nimic mai mult. Mama, care era prezentă, o persoană deloc neglijabilă din învățământul superior farmaceutic românesc, probabil că devenise îngrijorată și unicul lucru pe care îl repeta era că sunt medic. Într-un final s-a ținut cont de afirmația că sunt medic, am fost întrebată unde, nu am dat prea multe detalii și am beneficiat de anestezie, în loc de a mi se reduce luxația fără ea. Apreciez acest gest colegial, însă nu consider că este un semn de bun augur.
Sunt multe aspecte care trebuie schimbate radical în sistemul medical românesc, de la formarea medicului în universitate, spitalele cu structură organizațională, atât la nivel macro, cât și micro, educarea populației, dar unul dintre aspectele majore ține de mentalitatea medicilor și a personalului medical. În primul rând toți trebuie să înțeleagă că este nevoie de o schimbare fundamentală și din rădăcini și să fie deschiși să o primească. Societatea românească, în care sunt incluși și medicii, este atotștiutoare și autosuficientă. Primul pas către progres este abilitatea de a asculta și versiunea celuilalt, în cazul nostru, să fie luat în seamă și ceea ce spun diferiții medici români care au experiență în afară. Cu siguranță se pot împrumuta elemente pozitive de la alte sisteme și adaptate celui românesc.
Le sunt recunoscătoare medicilor de gardă în acea zi de sâmbătă că m-au ajutat, deși, în final, nu au făcut altceva decât să își facă profesia.
Acest articol nu are ca scop inculparea nimănui, motiv pentru care evit să dau anumite detalii; are ca scop reflecția, realizarea faptului că este nevoie de o schimbare majoră în sistem, iar aceasta se va realiza făcând un pas înapoi și gândindu-ne: cum putem fi mai buni pentru pacienții noștri, ce modele avem de la care am putea învăța.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am avut experiente pozitive doar in clinicile private unde se plateste extrem de mult, dar daca ai ceva de rezolvat, platesti....
Am ajuns si eu la urgente untr-un spital din Anglia, dupa ce mi-am "inchis" usa masinii pe un deget. Durerea era greu suportabila. Ajuns la spital, m-a "vazut" un medic in cca 3-4 minute. Si m-a programat pentru interventie chirurgicala peste 3 saptamani!!!! De durere, nervi si disperare am vomitat; mi-a recomandat un antiemetic! In Romania faceam un taraboi monstru; acolo am tacut, am plecat si am eliberat cu un ac presiunea de sub unghie. A, ce-mi mai amintesc : la fisierul spitalului era un mesaj de bun venit in limba romana! Asa ca as recomanda tuturor sa se abtina in a ponegrii medicina din Romania.
Ba da, vina o au medicii!!!!!!!!!!! Cei care nu sunt oameni! Cei care nu dau un scuipat pe tine. Cei care cer si iau bani, cat mai multi bani. Nu-i mai satura Dumnezeu! Cum e cu juramantul depus? E doar de forma. Medicii de azi nu-si aleg meseria din dragoste de oameni, ci de dragul averilor.
O fi sistemul corupt si toti in jur iau. Dar se face primavara si cu o floare. Fii tu medicule care citesti primul care nu ia bani. Cine stie, poate vor face si altii la fel!
Si unde sunt pacientii sub acoperire ai doamnei ministru? Ati mai auzit de ei?