Foto Guliver/Getty Images
Bulevardele luminoase, târgurile de Crăciun, diversitatea de cadouri, reclamele de sezon, colindele prezente peste tot: la radio, în metrou, în mall-uri sau între blocuri m-au trimis cu gândul la sărbătorile de altădată. Sunt amintiri decolorate de timp, în alb și negru, lipsite de strălucire și marcate de întunericul impus de alții, în care ne-am maturizat încolonați, fără să ieșim din rând, citind la lumina lămpii cu gaz și călătorind imaginar prin lume.
În anii ’80, în micul oraș de provincie cu două bulevarde, autobuzele aveau numere - 1 și 2 - și străbăteau cele două bulevarde de la un capăt la altul. Numărul 1 mergea pe bulevardul vechi, cu case cochete, naționalizate. Numărul 2 circula pe bulevardul cel nou, construit în stil comunist cu blocuri muncitorești, înalte, cu multe scări, antene, balcoane și rufe la uscat.
Orășelul micuț, cândva cochet, devenise pentru partid exemplu de „oraș nou” de inspirație sovietică și mândria regiunii: 2 autobuze, sirenele care anunțau începutul și sfârșitul programului de muncă și o platformă chimică imensă, formată din 5 combinate, care în fiecare dimineață transformau aerul într-un amestec irespirabil de clor, metan și amoniac.
Iernile erau cu multă zăpadă, ferestre înghețate de ger ce se dezghețau doar de la aburul unui ceai, magazine goale, calorifere reci până la ora 20, lumina cu program, dar și apa caldă tot cu program, o dată pe săptămână, duminica, 2 ore. Excepție făcea zona locuită de liderii de partid. Acolo era lumină. Cu siguranță, și căldură, dar și mâncare.
În atmosfera asta înghețată, pentru oamenii muncii din blocurile comuniste, sărbătorile de iarnă păreau trase la indigo. Goana după alimente începea cu câteva luni înainte. La fel și înregistrarea numelui pe lista pentru butelie: în octombrie pentru butelia din 12 decembrie. Așteptarea mașinii cu butelii, un fel de Mesia sosit în prag de sărbători, transforma parcarea din spatele blocurilor comuniste într-un loc sinistru, cu multe capace de butelii, șerpuind pe zăpada înghețată.
În nebunia asta de niciunele, alimentele pentru Crăciun se strângeau cu grijă, cu câteva luni înainte; kilogramul de zahăr, kilogramul de făină, litrul de ulei și câteva ouă se depozitau în cea mai rece cameră. De obicei toate erau reci, dar întotdeauna cea de la stradă era cea mai rece. Strângeam în camera de la stradă tot ce primeam raționalizat, controlat, măsurat, porționat, așa cum hotărâse partidul grijuliu.
Tot el, partidul, care era prezent în tot și-n toate, intervenise și în rețeta de cozonac. Grijuliu, înlocuise cele 10 ouă necesare unui cozonac bun, cu praful de ouă, untul cu margarină și uleiul de floarea soarelui cu cel de rapiță. La lumina lămpii cu petrol și într-o bucătărie rece, cozonacul se frământa totuși cu ouă, margarină Rama și ulei de floarea soarelui, procurate „pe sub mână”. O masă săracă de sărbători putea fi transformată într-o masă bogată, cu ajutorul „cunoștințelor”- vânzătorii din magazinele alimentare, niște privilegiați ai vremurilor socialiste sau cu ajutorul rudelor. În acest ultim caz, porcul sacrificat venea seara târziu, în portbagajul unei mașini, acoperit cu saci și era adus în casă pe ascuns. Odată pus pe masa din bucătărie, carnea lui ne asigura supraviețuirea pentru cel puțin jumătate de an.
Exclusiv pentru tovarășii partidului, activiștii cu carnete roșii în buzunare, exista Casa de Comenzi „Mercur”. Un fel de magazin cu circuit închis, cu acces permis doar celor pentru care compromisul și servilismul ocupau loc de cinste în viața de zi cu zi. Serviciul cu livrare acasă funcționa ireproșabil în prag de sărbători: zilnic, o motocicletă gen tuk-tuk străbătea cele 2 bulevarde cu zăpada bătătorită și se oprea la anumite adrese de pe bulevardul vechi, cu case cochete și naționalizate. Un domn cobora cu o hârtie într-o mână și un coș verde cu mânere albastre în cealaltă; verifica adresa, după care se făcea nevăzut în scară. Se întorcea cu coșul gol, împăturea tacticos hârtia și pornea spre următoarea livrare.
Aroganța maximă pentru lumea noastră, a celor care nu aveau de niciunele - nu din sărăcie, ci din rațiuni stabilite de alții, era coșul acela verde cu mânere albastre cu toate produsele la vedere: bomboane de pom în staniol roșu, ciocolată cu rom, portocale în plasă, banane și smochine. Occidentul decadent era defilat prin fața ochilor noștri fără menajamente!
Cu carnet de membru de partid în buzunar sau nu, sărbătoarea de Crăciun era ca inexistentă. În schimb Sărbătorile de iarnă inițiate de activiști veneau pentru toată lumea cu un Moș Crăciun transformat în Moș Gerilă și un brad de Crăciun devenit pom de iarnă. Îmbrăcat în roșu și cu o chestie hidoasă de plastic pe post de mască, Moș Gerilă cu iz comunist era întotdeauna încălțat cu pantofi negri și de cele mai multe ori se așeza, pentru tradiționala fotografie alb-negru, lângă pomul de iarnă decorat cu globulețe de sticlă, hârtie creponată, bomboane de pom țari ca piatra și instalație cu becuri legate în serie - mândria socialismului. Cu puțin noroc, puteam avea sub pomul de iarnă câteva portocale și banane verzi încă învelite în ziar.
Astăzi, 30 de ani mai târziu, în micul oraș de provincie, autobuzele au fost înlocuite cu taxiuri, caloriferele sunt calde pentru că toate blocurile au centrale proprii, cele două bulevarde sunt decorate de Crăciun, bradul este din import și Moș Crăciun arăta exact ca în cărțile de povești. Da, aerul de sărbătoare se simte în aer, iar pentru noi, copiii anilor ’80, amintirile în alb și negru despre Crăciunul de altă dată își au locul lor, într-un colțisor al minții. Să nu le uităm, pentru că dacă permitem acest lucru, riscăm să se repete!
Sărbători pline de magie tuturor!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.