În imagine, o femeie din Chile care participă la o demonstrație pentru marcarea Zilei Internaționale a Femeii, în Santiago. Organizațiile feministe militează pentru stoparea violenței de gen și pentru a obține egalitatea de gen. Foto: Martin Bernetti / AFP / Profimedia
Și anul acesta, pe Facebook, 8 martie a fost prilej de reafirmare a feminității, a feminismului, a dreptului femeii de a alege ce face cu corpul ei, cu viața ei. Am văzut postări de la femei care își cer dreptul asupra corpului, de a fi plătite egal cu bărbații, care își spun ce frumoase și grozave sunt, care vor să nu mai fie întrebate când fac primul copil, când îl fac pe al doilea sau când se opresc din făcut copii… Am văzut postări de la bărbați care se alătură femeilor și le sprijină în lupta lor pentru o demnitate a femeii. De asemenea, am ajuns să ne tăguim pe Facebook de 8 martie, dar când ne vedem pe stradă nu ne salutăm…
În opinia mea, măsurile pentru asigurarea egalității de șanse dintre femei și bărbați sunt forme fără fond. Avem politici publice și strategii pe hârtie, avem chiar o agenție de stat care se ocupă cu treaba asta, avem obligația ca în toate proiectele cu finanțare nerambursabilă europeană să asigurăm egalitatea de șanse dintre femei și bărbați, care la noi se rezumă la „a avea cel puțin 50% femei în echipa de proiect” sau „cel puțin 50% dintre cursanți vor fi femei”. Apoi, bineînțeles, cădem în extrema cealaltă, care proclamă că „ne-am săturat ca misoginia generalizată, clasismul, rasismul și sexismul instituționalizat să ne transforme în cetățene de mâna a doua”. N-ați știut că femeile poartă povara pandemiei, nu-i așa?
Sunt femeie. Am 34 de ani, deci am oarece experiență de muncă. Am 1,45. Deci sunt foarte scundă, nu intru în tiparele „eternului feminin”, dar niciodată nu m-am simțit privită ca „cetățean de mâna a doua” sau mai puțin profesionistă pentru că sunt femeie. Că am experiență mai puțină, da. Că sunt prea tânără, da. Dar că sunt femeie și deci sunt mai puțin calificată decât un bărbat, nu m-am confruntat cu situația aceasta.
Singurul lucru care stă în picioare legat de condiția femeilor în România e faptul că avem parte de violență domestică. În 2019 un studiu al Națiunilor Unite arăta că în 2018, în România, 20.000 de femei au fost lovite, iar 44 au murit ca urmare a violenței domestice. La nivel global situația nu este mai ușoară, 1 din 3 femei a suferit la un moment dat de pe urma violenței fizice sau sexuale.
Dacă cineva spune că femeile au parte de violență psihologică la locul de muncă, le voi spune că din experiența mea (limitată, e drept), persoana care se ia de femei se cam ia și de bărbați. Adică tipul managerului care a ajuns la conducere, dar nimeni nu-i îndeajuns de bun încât să merite o vorbă bună din partea lui. Acesta exercită violență psihologică asupra tuturor angajaților.
Din perspectiva mea, 8 martie este despre bărbații care felicită femeile din jurul lor cu o floare și un „la mulți ani”. Am întâlnit bărbați care cumpără aranjamente scumpe prietenelor/ soțiilor/ partenerelor de viață, dar uită să spună un simplu „La mulți ani” nașei de cununie, vecinei pe care o roagă să aibă grijă de plante când pleacă în concediu sau secretarei de la serviciu. Unde s-a dus și când a apus cavalerismul? Am întâlnit femei care se autoproclamă zeițe sau forțe ale naturii. Și care de 8 martie vor să arate cât sunt de feminine prin selfiuri cu atențiile primite de la partenerii lor. Sau care vor să arate cât de bun și de actual e feminismul prin proteste sau manifesturi publicate pe Facebook.
Cred că 8 martie ar trebui să fie despre devenirea ca femeie, așa cum aprecia Simone de Beauvoir („Femeie nu te naști, devii”). De 8 martie zâmbește mai mult, citește o carte, spune o vorbă bună cuiva, strânge-ți în brațe copilul și lasă reproșurile pentru omul de lângă tine pe altădată sau pe niciodată.
Apoi, dacă chiar vrem să rezolvăm cu adevărat problema ce ține de egalitatea de șanse, atunci nu contează câte femei avem în echipa de proiect sau la un curs, ci câte creșe și grădinițe construim. Dacă vrem să avem mai multe femei la conducere (deși, se pare că suntem primul loc în Europa) sau să avem mai multe femei care nu simt că trebuie să aleagă între maternitate și carieră ori să amâne maternitatea an de an, până ajung să nu mai poată avea copii decât cu tratament, atunci hai să construim creșe și să formăm personal calificat care să aibă grijă de copiii noștri.
Primăvară frumoasă vă doresc!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.