În urmă cu aproape jumătate de an, scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu a început să pună, într-un serial pe blogul său, o întrebare la care a invitat să răspundă profesioniști din diferite domenii: „Tu cum faci să ai timp pentru tine?” Deschisă și extrem de simplă, întrebarea naște mai mereu în cel care o primește un moment de perplexitate. Într-o societate în care a fi workaholic e încă o virtute, un astfel de enunț seamănă cu o ultimă cerință, de pe ultimul rând, de pe ultima pagină a unui test cu multe subpuncte, la care ai epuizat și termenul alocat, și hârtia. La această cerință, mulți oameni dedicați care le oferă altora timp, competență, energie, nu iau, din păcate, notă de trecere.
Prin serialul său cu oameni ocupați, scriitoarea deschide o conversație despre epuizare, multitasking și o etică a muncii greșit înțeleasă, cu consecințe distrugătoare. „E înfiorător de trist să lași timpul să te trăiască, fără să reușești să trăiești prea mult în interiorul lui. Să o ții așa, métro-boulot-dodo (n.r. metrou-job-nani), eventual până la patruzeci de ani, când ai, în sfârșit, dreptul să deschizi gura la ședință”, spune Ioana Bâldea Constantinescu într-un interviu pentru Republica.ro.
Publici deja de ceva vreme pe blogul tău, o serie de articole despre timp, un serial cu oameni ocupați, cum l-ai numit. Când și cum ți-a venit ideea de începe să le pui oamenilor întrebări despre timpul lor?
A venit din frustrare, cum spun, de altfel, cu sinceritate cam în fiecare articol. Dintr-un „nu am timp” al meu, din momentele în care am timp, dar sunt stoarsă de puteri și, în ciuda faptului că mintea tricotează idei, una mai dinamică decât alta, eu nu țin pasul. Nu mai țin pasul cu mine. Cred că a venit și din nevoia de a deschide un pic conversația despre burnout, despre epuizare, despre multitasking, despre supraviețuire, până la urmă, în contextul complicat de-acum, despre etica unei epoci în care așa ni s-a spus: să învățăm bine, să luăm note mari, să ținem cu dinții de job, că stau alții la ușă și tot așa. Pe scurt, să tragi tare ca să-ți fie bine. Mitul ăsta al meritocrației a dus la excese și la derapaje. În fapt, în (prea) multe echipe, dacă ești bun înseamnă că duci mult, dacă ești mereu disponibil înseamnă că nu ai nevoie de timp personal, și așa mai departe. Citesc acum o carte în care un capitol foarte puternic, dedicat epuizării fizice a tinerilor care își caută locul pe piața muncii, la Paris, se cheamă ”Métro - Boulot - Dodo” – metrou-job-nani. E înfiorător de trist să lași timpul să te trăiască, fără să reușești să trăiești prea mult în interiorul lui. Să o ții așa, métro-boulot-dodo, eventual până la patruzeci de ani, când ai, în sfârșit, dreptul să deschizi gura la ședință.
Și mai e ceva... În 2018 am făcut prima oară interviu cu Sanda Nicola. Tocmai ieșise cartea ei, Carte de identitate și era fragmentul ăsta acolo: „Fac parte din generația celor care au crezut mult timp că a fi workaholic este o virtute. Unii dintre noi își trec asta chiar și în CV, convinși că e de bine. De fapt, e un dezechilibru major, dobândit de mai toți cei care au tânjit după confirmarea că părinții lor îi iubesc și că sunt mândri de ei. Din răfuiala asta cu părinții și cu anxietatea provocată de sindromul impostorului nimeni nu iese învingător, dar alții profită. Am în minte câțiva șefi și șefuleți care nu vor ezita să-i exploateze la maximum pe cei care nu sunt pe deplin conștienți de propria valoare. Îi vor gâdila cu două-trei complimente, ca să-i facă să se simtă apreciați, după care îi vor supraîncărca. Le vor da de trei ori mai mult de muncă decât altora, fără să-i și remunereze suplimentar, iar ei vor accepta, cu bucurie chiar, simțind că, în sfârșit, cineva le recunoaște meritele.” M-a bântuit mult timp acest citat. Suna dureros. Familiar. Prea familiar.
„Nimeni nu se dezvoltă în climatul ăsta perpetuat la noi: muncește până la epuizare, că așteaptă alții 50 ca tine”
Până la urmă, ca să îți preiau întrebarea, tu cum faci să ai timp pentru tine?
Nu prea fac, întreb ca să aflu cum fac alții. Învăț de la fiecare câte ceva. Și am învățat, mai nou, că nu trebuie să stau în nicio situație în care cineva mă pedepsește dacă am zis nu, dacă m-am îmbolnăvit, dacă am cerut concediu, dacă am, pur și simplu, o problemă și așa mai departe. Să fii bun în meseria ta nu înseamnă să fii Superman (cred că aici toți suntem de-acord) sau Wonderwoman și să funcționezi pe baterii. Înseamnă să te implici, să cauți soluții, să te perfecționezi, să-ți pese. Din proprie experiență o să-ți spun că nu-ți pasă niciodată pentru bani, ci pentru senzația aceea grozavă că ești unde trebuie, că faci lucrurile să se întâmple, că ți se potrivește ce faci. Că ai spațiu, inclusiv temporal, în care să crești.
Nimeni nu se dezvoltă în climatul ăsta perpetuat la noi: muncește până la epuizare, că așteaptă alții 50 ca tine înseamnă că, după ce te vei fi epuizat (ceea ce e biologic... cel puțin predictibil, dacă nu inevitabil) vei fi aruncat din sistemul în care contezi prea puțin ca o piesă stricată și înlocuit în minutul doi. Nici angajatorul (care se hrănește din mitul angajatului leneș și neimplicat), nici angajatul (care se simte mereu amenințat de angajator) nu au cum să-și construiască o relație sănătoasă așa. Eu cred că acum, în secolul XXI, când vorbim mai mult ca oricând de mobilitate, de remote work, de hibridizări ale unor meserii, de dispariția altora din nomenclator, de oameni care fac mai multe lucruri în același timp și nu mai sunt sinonimi cu un singur job, epoca pumnului în masă și a obedienței dincolo de rațional trebuie să facă o plecăciune și să iasă din scenă. De tot.
Eu nu am fost cu fetița mea în prima zi din clasa întâi. Sau din clasa a doua. Sau din clasa a treia. Că am dat 100% atunci într-un proiect care mi-a cam ieșit pe nas ține de mine, de etica muncii mele. Nu contează prea mult că nu s-a împiedicat nimeni de timpul acela. Dar zilele alea importante pe care le-am ratat sunt pierderea mea. Personală.
Ce crezi că ne toacă nouă, tuturor, timpul? Și cum am putea compensa pentru timpul pierdut?
Teama de schimbare. Rutina. Instabilitatea financiară care ne obligă să ne risipim în prea multe lucruri – da, de multe ori e nevoie de mai mult de un job ca să-ți plătește taxele, ca să întreții un eventual necaz de sănătate și așa mai departe.
De compensat, nu compensăm. Nu există butonul rewind.
O să-ți dau un exemplu super simplu. Eu nu am fost cu fetița mea în prima zi din clasa întâi. Sau din clasa a doua. Sau din clasa a treia. Că am dat 100% atunci într-un proiect care mi-a cam ieșit pe nas ține de mine, de etica muncii mele. Nu contează prea mult că nu s-a împiedicat nimeni de timpul acela. Dar zilele alea importante pe care le-am ratat sunt pierderea mea. Personală. Sunt rezultatul unei alegeri proaste, pe termen lung. Poți să fii dedicat meseriei tale și să ai și timpul tău, să ai concedii, weekend-uri, accidente, boli, pierderi sau, dimpotrivă, ceva bun, ceva luminos de sărbătorit în viața ta. Sunt aspecte care nu ar trebui să intre în coliziune.
Ce ai învățat după ce ai intrat în dialog cu atâția oameni ocupați, care ți-au spus poveștile lor?
Că oboseala e generalizată. Că niciodată nu se întâmplă ca în filmele americane, când șeful te bate pe umăr și zice „hei, pari obosit, de ce nu-ți iei câteva zile libere?” Că, cei mai mulți dintre noi, chiar ni le-am lua, că nu am face ca polițistul din film, care rămâne prins cu superglue de cazul lui – noi am pica pe canapea și am rămâne acolo trei zile. Că nu există o medalie pe care să scrie „workaholic”. Că nu ești sinonim cu munca ta. Că acest cuvânt, empatie, nu pare să facă parte din vocabularul relațiilor de muncă decât în mod excepțional. Că multe din povești sunt mai grele ca a ta. Că asta nu-ți dă putere. Îți dă doar dreptate.
„Pentru foarte mulți, provocarea a fost tocmai să definească acest timp personal”
A fost ceva ce te-a surprins pe parcursul acestui demers?
Știi ce m-a surprins? Că oamenii au luat-o foarte în serios. Au descărcat bucăți din suflet, fărâme de identitate în documente Word. O singură întrebare... știi și tu, la fel ca mine, că asta e o joacă de-a reporterul și-atât. Dar uite că mulți oameni aveau nevoie să fie rostită întrebarea asta. Și fiecare a citit-o altfel: de ce nu sunt și eu pe lista mea? De ce nu mi-a spus mama că merit? De ce am timp pentru toți, mai puțin pentru mine? Cum de-am pierdut atâta timp? Unde, pe drum, m-am pierdut pe mine?
Pentru foarte mulți, provocarea a fost tocmai să definească acest timp personal. Ceea ce, la nivel de societate, înseamnă că vorbim despre asta foarte puțin.
Care este cea mai importantă lecție despre timp pe care ai vrea să o transmiți copilului tău?
Că trece. Că trebuie să râdem ce e de râs și să plângem ce e de plâns acum. Și că nu sunt mama ei în timpul meu liber. Sunt mama ei mereu. Face parte din contract.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.