Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Cât câștigă șeful meu. Un secret dezvăluit deocamdată doar de bârfele de la țigară

Birouri corporatiști

(Foto: Guliver/Getty Images)

Nimic nu are un rang de confidențialitate mai mare și nu suscită (cel mai probabil, tocmai din acest motiv) mai mult interes decât salariile. Doar noi și cei care ne-au angajat știm suma de pe contract și, potrivit tuturor politicilor din companii, această relație nu trebuie niciodată extinsă. Cu cât este mai interzis, cu atât acest fruct pare mai apetisant. Și, totuși, nu există niciun angajat care să nu se fi gândit, măcar o dată, la salariul colegului de birou. Sau să nu fi discutat despre asta cu alți colegi. Este ca și cum i-ai spune unui copil să nu apese pe cel mai mare și mai roșu buton care se află în fața lui. Dă-i doar două secunde și va apăsa pe el fără să-i mai pese de altceva.

De ce sunt salariile punctul nevralgic din orice companie? În primul rând, tocmai pentru că ele, companiile, tratează acest subiect ca pe un mare secret de stat. Dacă mâine ar veni o organizație care ar afișa salariile, toți angajații ar încinge platforma care deschide această eternă cutie a Pandorei. Și, da, pentru o perioadă, numai despre asta se va vorbi. Se vor face comparații, se vor stârni invidii, angoase, frustrări, motivări și demotivări, deopotrivă, ar crește stima de sine sau, din contră, mulți s-ar decide să pună punct și să o ia de la capăt. Altfel și în altă parte. Dar apoi, după ce efuziunea de moment se va fi stins și lucrurile se vor fi decantat, subiectul își va pierde statutul de „breaking news” și va intra în banalul cotidian.

Cumva, firul narativ pare logic și ajunge, inevitabil, la o singură soluție: transparența. Dacă pare atât de simplu, atunci de ce nu fac companiile publice salariile? Mulți pun această decizie pe seama diferențelor dintre salariile top managementului și cele ale angajaților de pe treptele inferioare. Dacă ar afla cât câștigă superiorii lor, mulți s-ar simți frustrați, nedreptățiți, s-ar demotiva, iar implicarea lor generală ar scădea dramatic. Au motive reale să se teamă sau, pur și simplu, suntem cu toții captivii unui mit urban din limitele căruia nimeni nu are curajul să iasă?

Un studiu realizat în 2015 în Statele Unite pe un eșantion de 70.000 de angajați arată că angajatorii ar trebui să fie mai curajoși pentru că una dintre cele mai eficiente metode de retenție a oamenilor era tocmai transparența cu privire la salarii - companiile în care oamenii știu cum se poziționează, la nivel salarial, în relație cu omologii lor, au o rată de fluctuație mai scăzută decât celelalte. Sigur, asta nu pot face decât companiile care remunerează egal oamenii de pe aceleași poziții, indiferent de sex, vârstă sau orice alte criterii care nu sunt legate de indicatori de performanță. 

Dar tot în Statele Unite se mai întâmplă ceva: un CEO câștigă de 271 de ori mai mult decât media angajaților din compania pe care o conduce, iar, femeile câștigă 78 de cenți la fiecare dolar câștigat de un bărbat. În Suedia, în schimb, țara în care salariile tuturor sunt publice sau pot fi deduse cu ușurință în funcție de regularizările din impozitul pe venit (disponibile oricui, la cerere, chiar și atunci când datele solicitate aparțin altei persoane), diferențele salariale dintre bărbați și femei au ajuns la doar 6%. Ba, mai mult, companiile care au mai mult de 25 de angajați sunt obligate, prin lege, să pună la punct un plan de uniformizare a veniturilor. În caz contrar, sunt sancționate prin amenzi. În acest context, puțini mai sunt angajatorii care își permit să mențină prăpăstii între veniturile angajaților.

În Marea Britanie, pe de altă parte, țară în care salariile sunt un subiect confidențial, bărbații câștigă cu 18% mai mult decât femeile. Iar subiectul stârnește o serie interminabilă de controverse, cea mai recentă fiind legată de somarea BBC de către Guvern de a face publice sumele pe care le încasează prezentatorii de top din televiziune. Chiar mai mari decât atât sunt diferențele de pe piața locală, unde, pentru același job, femeile sunt plătite cu 20-25% mai puțin decât bărbații.

Unul dintre motivele pentru care în țările scandinave există această relaxare cu privire la venituri este legată de un anume nivel de omogenitate de la nivelul întregii societăți, care face ca salariile (în special ale altora) să fie, de cele mai multe ori, doar un număr. În plus, există un soi de calitate a vieții implicită care contribuie în acest sens. Pe de altă parte, în societățile foarte eterogene, cu diferențe mari între mediile sociale, așa cum este și România și în care calitatea vieții este strâns legată de venitul lunar sau de bani, în general, problema salariilor rămâne una foarte spinoasă. Unul dintre cei mai mari economiști ai secolului XX, John Maynard Keynes, spunea că visează la o lume în care economia nu va mai fi atât de importantă. Doar atunci vom fi liberi să ne concentrăm pe lucrurile cu adevărat importante.

La orice pas se propovăduiește transparența. Autenticitatea. Personalizarea. Empatia. Fără ele, companiile nu sunt credibile, nu își pot construi acea reputație solidă de care au nevoie pentru a atrage și a reține talentele și nu pot fi, realmente, competitivi pe o piața a muncii aflată într-o stare tot mai pronunțată de derivă. În acest malaxor al autenticității vor intra, mai devreme sau mai târziu, și salariile. Inevitabil, va exista acel moment T0 (mai degrabă mai devreme decât mai târziu, așa cum se prefigurează viitorul) în care vom ști unde ne poziționăm, din punct de vedere salarial, în compania pentru care lucrăm și în piață, în general. Se vor deschide niște răni, cu siguranță, dar se vor închide la fel de repede, iar efectele, pe termen mediu și lung vor duce la un echilibru de care cred ca toiți avem nevoie. Mai mult decât atât, deși poate părea contraintuitiv, transparența va duce la creșterea brandului de angajator. O companie suficient de sigură pe sine încât să țină salariile la vedere transmite un mesaj clar despre cât de stabilă este, despre cum se raportează la oameni și despre cât de deschisă este în comunicarea cu ei. Iar candidații asta caută - un partener, nu un angajator.

Angajații se gândesc acest moment cu înfrigurare, iar oamenii de HR sunt conștienți că nu va mai dura mult până când cărțile vor fi puse pe masă, dar toată lumea așteaptă ca altcineva, altă companie, alt manager să facă primul pas. Un fel de salt în gol ale cărui consecințe imediate poate că încă nu suntem pregătiți să ni le asumăm. Mai ales acum, când bătălia pentru cei mai buni candidați este mai aprigă decât oricând. Iar ei, candidații, sunt conștienți de poziția de forță pe care se află - statisticile eJobs arată că 60% dintre români sunt încrezători că își pot găsi un alt job în maximum trei luni, iar 25% spun că nu au nevoie de mai mult de o lună în acest scop.

Decizia, așadar, nu e simplă - ce alegi (acum, cât încă mai ai opțiunea de a alege) între prudență și transparență? Și ce te ajută, mai mult, pe termen lung?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • daca salariile ar fi publice, in companiile unde boshii au lefuri nesimtzite si nu muncesc mai nimik, angajatzii ar face greva...si asta ar putea fi folosta de actionariat ca sa reduca lefurile nemeritate, sau pt a pune managementul la munca in asa fel incit sa isi merite banii....situatia e mai nesimtzita in partea de biznis, legal, unde pencilpusherii vor procente multe desi doar muta hartiile dintr-o parte in alta, decit in productie
    • Like 0
  • "între prudență și transparență" - aleg o transparentă prudență. Adica spun foarte deschis ca nu intereseaza pe nimeni cat castig; la fel cum nici pe mine nu ma intereseaza cat castiga colegii.
    • Like 0


Îți recomandăm

Lasă-te sedus de o cafea prețioasă ca aurul

V-ați întrebat, vreodată, ce înseamnă pentru dumneavoastră o cafea bună? Are note blânde de pin? Conține arome de stejar și lemn dulce, sau de migdale prăjite, ori poate de nuci, citrice și fructe de pădure? Cea mai mare provocare a profesioniștilor cafelei este să-i aducă în fiecare zi iubitorului de cafea băutura pe care el o adoră și să-i ofere aceeași senzație la fiecare ceașcă.

Citește mai mult

Carmen Iohannis

Calitatea de primă doamnă, pe lângă faptul că aduce niște beneficii, vine la pachet și cu niște constrângeri de protocol și de conduită, dar mai ales cu niște responsabilități speciale. Ce ar trebui să înțeleagă cetățeanul de rând din gestul primei doamne? (Foto: Inquam Photos / Ovidiu Dumitru Matiu)

Citește mai mult

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult