„- Bună ziua, căutăm un sclav...” Am fost la un interviu de job, iar doamna de la HR mi-a făcut o ofertă „de nerefuzat”

Foto: Guliver Getty Images

Zilele trecute m-am dus la un interviu. După mult timp, am acceptat sa mă prezint la ora si în locul stabilit, gândindu-mă că poate lucrurile s-au mai schimbat din 2010, anul crizei economice din sistemul privat și nu numai, când unii dintre noi am fost concediaţi si ulterior reangajaţi pe o leafă diminuată consistent, dar cu o fişă a postului burduşită cu responsabilităţi vechi si noi.

Aşadar, la ora si în locul stabilit, am fost întâmpinată de o doamnă drăguţă şi zâmbitoare, aşa ca mai toate prezenţele feminine din departamentul HR plus întrebarea „un ceai sau poate o cafea?”. Evident, am început discuţia în acelaşi stil clasic, cu aceleaşi întrebări gen de ce doriţi să plecaţi, ce v-ar motiva la noul loc de muncă si inevitabil ce proiecte de viitor aveţi. După care, a urmat partea cea mai interesantă a discuţiei despre ce aveţi de făcut - multe responsabilităţi frumos ambalate într-o fişa de post, și programul de lucru.

Să ne înţelegem. Nu are importanţă postul pentru care concuram însă, trebuie să ne punem de acord că avem şi viaţa personală, indiferent dacă suntem studenţi, absolvenţi, în floarea vârstei sau în prag de pensie. 

Dacă tu, cel ce citești acum, te știi workaholic şi nu îţi doreşti seara, când ajungi acasă, să te aştepte iubitul sau iubita cu o porţie de carbonara cu multă gorgonzola şi un pahar de vin roşu de Toscana, atunci nu are rost să mai citeşti. Îţi spun doar atât: există viaţă şi după orele petrecute la birou. Dacă nu eşti curios(ă) să o experimentezi, spor la treabă!

 Aşadar, doamna din faţa mea, rimelată si cu zâmbetul pe buze, îmi spunea senină ca un cer de vară că timpul de lucru este de 8 ore de luni până vineri, plus sâmbăta de la 8 la 19, plus duminica de la 9 la 17. Şi, cireaşa de pe tort, după ce m-a întrebat dacă am copii, mi-a răspuns fericită că, neavând cine să mă plângă acasă, nu crede că ar mai fi vreo problemă din partea mea să accept.

Pe scurt, cu toate taxele plătite, se căuta un sclav. Sclavia în lumea modernă devine funcţie, musai cu o denumire alambicată, ca să ne simţim importanţi, identitatea devine id tipărit pe o cartelă de acces iar deadline-urile pentru proiecte, cafea, masă de prânz etc. devin chestii normale.

Nu am acceptat propunerea pentru că mie îmi place să mă aştepte seara acasă iubitul cu acea portie de carbonara. Nu am acceptat pentru că îmi place să-mi petrec zilele de sâmbătă sau duminică cu prietenii, să jucăm Monopoly sau să mă duc la un curs de desen sau de gătit, de ce nu? Eu am ales să trăiesc. Dar să şi muncesc în condiţii normale, nu de sclavie în care să sper că într-o buna zi stăpânul o să mă trimită în arenă ca un gladiator!

Trist este faptul că se acceptă aceste condiţii pentru o remuneraţie de maximum 2000 lei pe lună şi cu probabilitatea unor bonusuri dacă, evident, atingi nişte obiective trasate cu grijă de un superior cu multă „viziune” şi gândite astfel încât să nu le îndeplineşti. Şi, da, am observat că în jurul cubului de sticlă, locul în care se desfăşura interviul, roiau angajaţii cu id pe cartela de acces în loc de nume și cu posibilitatea de a-și comanda pentru prânz o porţie de carbonara la o firmă de catering. 

Da, sclavia modernă te face să accepţi condiţiile impuse pentru că eşti student şi vrei să faci carieră. Aşa ţi-ai propus, nu? Pentru că o carte de vizită cu o funcţie împopoţonată, lăsată unei tipe cunoscută la o seară cu băieţii intr-un pub, te face să te simţi important.

 Da, toate acestea se întâmplă pentru că, în spatele unor denumiri  exotice care abia încap pe o carte de vizită, acceptăm să fim exploataţi şi indirect să participăm la satisfacerea dorinţelor extravagante ale celor ce sunt în funcţii cheie. Şi da, am spus sclavi cu acte în regulă, pentru că acum se plăteşte zâmbetul cu care s-a semnat un contract  de credit pentru 30 de ani, la un curs euro de 4,5 lei pe euro acum, față de 3,5 atunci, pentru doar 2 camere supraevaluate de o piaţă imobiliară din care au câștigat doar cei deştepţi.

Te-ai gândit vreodată dacă nu cumva eşti un exemplu prost pentru copiii tăi şi dacă nu îi pregăteşti să devină sclavii lumii moderne de mâine, ca şi tine? Sau poate zicala românească potrivită generaţiei părinţilor noştri „capul plecat, sabia nu-l taie” îndeamnă tocmai la supunere totală şi doar atât?

Unde se sfârşeşte normalul şi începe anormalul?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp