Câți oameni crezi că spun pe patul de moarte: „Regret că nu am petrecut mai mult timp la birou”? Munca excesivă poate netezi drumul de la Marile Speranțe către Marile Regrete

Foto: Rawpixel /Alamy / Profimedia

Am întâlnit pe o rețea de socializare o postare în care un angajat cita din șeful său: „Numai oamenii mediocri se preocupă de echilibrul dintre viața personală și cea profesională”.

Dintre cele peste 1800 de comentarii generate de postare, am desprins unul ușor amuzant, dar în același timp provocator:

Câți oameni crezi că vor spune pe patul de moarte: „Regret că nu am petrecut mai mult timp la birou”?

Nu știu câte persoane au trecut dincolo cu acest regret. Probabil există și astfel de cazuri. Dar cu siguranță au fost foarte multe persoane care la final au avut cu totul alte mari regrete. 

Bronnie Ware este o autoare australiancă și speaker motivațional, a cărei primă carte (The Top Five Regrets of the Dying) a fost un veritabil bestseller, fiind tradusă în 32 de limbi și vândută în peste un milion de exemplare. Până în 2009, înainte de a deveni celebră, Bronnie Ware lucra de câțiva ani în domeniul îngrijirii paliative pentru bătrânii și bolnavii aflați în ultimele luni sau săptămâni de viață. Celebritatea i-a fost adusă de una dintre primele postări făcute pe blogul personal, postare intitulată „Regretele celor aflați pe moarte”. Referindu-se la experiența dureroasă a interacțiunii sale cu pacienții, autoarea dezvăluie care erau cele mai frecvente cinci teme ce apăreau în regretele acestora. Pe locul 2 se află regretul de a fi muncit prea mult în viață, în detrimentul șansei de a petrece mai mult timp cu familia sau prietenii. Toți bărbații pe care îi îngrijise Bronnie dar și femeile care avuseseră un rol important în asigurarea veniturilor familiei au declarat: „Mi-aș fi dorit să nu fi muncit atât de mult”.

Desigur că topul regretelor realizat de B. Ware este unul întocmit empiric, bazat pe trăirile personale ale unui număr limitat de pacienți. Cu toate acestea, validitatea sa este una ridicată, fiind confirmată de o serie de cercetări științifice. O astfel de cercetare, realizată în 2017 de Shai Davidai (Departamentul de psihologie al The New School for Social Research) și Thomas Gilovich (Departamentul de psihologie de la Cornell University) demonstrează, pe baza rezultatelor a șase experimente științifice, că cele mai durabile regrete ale oamenilor sunt cele care odată cu trecerea timpului ne vor întrista, pentru că nu prea am făcut în viață ceea ce am fi vrut și am fi putut să facem, concentrându-ne din păcate prea mult pe ceea ce a trebuit.(*) Altfel spus cel mai adesea acționăm și luăm măsuri pentru a îndeplini îndatoririle și responsabilitățile generate de așteptările altora de la noi (sau ale societății în general), neglijând sau amânând să acționăm pentru a ne îndeplini nevoile, dorințele, obiectivele sau aspirațiile personale. Acționăm pentru a evita regretele legate de ce ar trebui să facem, fără a realiza că la final s-ar putea să rămânem cu regrete legate de dorințele și sperantele neîmplinite.

Munca este unul dintre comportamentele umane intens modelat de cerințe exterioare nouă. Comportament definit în foarte mare măsură de verbul a trebui. Trebuie să muncim pentru că așa suntem educați de mici; trebuie să muncim pentru că este singura soluție legală de a ne asigura mijloacele de trai necesare nouă și familiei; trebuie să muncim pentru că lenea e stigmatizată de societate și nu ne asigură un statut onorabil în cadrul acesteia; etc.. Mai mult, trebuie să muncim inclusiv pentru a ne putea realiza unele dorințe, obiective sau idealuri care nu au nicio legătură cu munca dar depind de veniturile obținute prin ea.

Nimic rău până aici, așadar nu vă opriți din muncă.

Dar lucrurile se pot complica pe măsură ce forța cu care acționează trebuie asupra muncii noastre crește, făcându-ne să muncim tot mai mult. Munca este acțiunea umană care absoarbe în cea mai mare măsură timpul pe care îl avem la dispoziție și resursele psiho-fizice de care dispunem. Cu cât trebuie să muncim mai mult, cu atât e mai mare pericolul să rămânem fără timp și energie pentru acțiunile necesare îndeplinirii dorințelor și idealurilor extraprofesionale.

E adevărat că uneori obiectivele personale pot fi legate foarte strâns de muncă, pot fi chiar intrinseci, cum ar fi cele legate de dorința de obține performanțe ridicate într-un domeniu sau de a ajunge într-o anumită funcție importantă. Astfel de obiective pot constitui un ideal al persoanei care dacă nu s-ar realiza ar putea deveni la final un mare regret. În astfel de situații pare justificat ca persoana să se concetreze cu toate resursele asupra muncii, în mod voluntar, fără să o facă dictat de un trebuie venit din exterior. Mai mult ca sigur, muncind din greu, la final nu se va confrunta cu un mare regret legat de ceea ce a vrut să fie în plan profesional.

Unei astfel de persoane i-aș adresa totuși câteva întrebări:

- Acesta e singurul ideal pe care îl ai în viață?

- Chiar dacă acesta e singurul, la un moment dat nu au fost și altele?

- Nu cumva concentrându-te pe acest ideal ai rămas fără timp și resurse pentru altele, care la momentul acela păreau mai puțin importante sau pe care le-ai făcut uitate?

Autorii cercetării la care m-am referit o citează pe Bronnie Ware (subliniind că observațiile ei, deși sunt empirice, sunt în concordanță cu rezultatele studiului lor):

“Când oamenii își dau seama că viața lor s-a terminat și privesc înapoi cu claritate, devine mai ușor să vadă câte vise au rămas neîmplinite. Majoritatea celor ce au făcut asta și-au dat seama că nu își îndepliniseră nici măcar jumătate dintre ele și asta din cauza alegerilor pe care le-au făcut sau nu le-au făcut la un moment dat.”

Dacă sunteți conștienți de faptul că e foarte puțin probabil ca pe patul de moarte să rostiți “Regret că nu am petrecut mai mult timp la birou”, vă propun să faceți o listă cu dorințele/idealurile care v-au însoțit în viață până acum, fie că mai stăruie sau nu, încercând să cuantificați cât de mult v-a ajutat munca la îndeplinirea lor și mai ales să identificați dacă nu cumva, muncind excesiv, v-ați îndepărtat de ele sau le-ați făcut demult uitate. Dacă lista celor afectate de munca excesivă e lungă, nu înseamnă că nu trebuie să mai munciți, ci poate trebuie doar să reevaluați cu atenție cât de mult munciți, astfel încât să nu neglijați celelalte planuri ale vieții (fie că e vorba de familie, prieteni, hobby-uri, aspirații/idealuri extraprofesionale, etc.). Indiferent cât de mediocru v-ar considera cineva, încercați să integrați munca în ansamblul vieții voastre într-un mod care să vă asigure suficient timp liber pentru a vă ocupa de Marile Speranțe pe care le aveți sau le-ați avut la un moment dat, evitând astfel transformarea acestora, la final, în Marile Regrete. 

În sprijinul îndemnului de mai sus și pentru a elimina teama că vreun șef ca cel din debutul articolului sau oricine altcineva v-ar putea numi mediocru ori v-ar blama că v-ați lenevit, vă propun să reflectați la ceea ce spunea filosoful Bertrand Russel într-unul dintre eseurile sale (intitulat “Laudă leneviei”):

“Folosirea înțeleaptă a timpului liber, trebuie recunoscut, este un produs al civilizației și al educației. Un om care a muncit ore întregi toată viața se va plictisi dacă va deveni brusc inactiv. Dar fără o cantitate considerabilă de petrecere a timpului liber, un om este separat de multe dintre cele mai bune lucruri din viață. Nu mai există azi niciun motiv pentru care cea mai mare parte a populației ar trebui să sufere această privare; doar o asceză prostească, cel mai adesea impusă, ne face să continuăm să insistăm asupra muncii în cantități excesive”.

Preocuparea pentru a obține echilibrul (sau mai bine zis armonia) între muncă și viață nu e nici pe departe o dovadă de mediocritate, ci mai degrabă de înaltă responsabilitate față de propria persoană și față de cei apropiați, așa cum puteți constata și citind articolul Pilda tatălui preocupat de job care a păcălit moartea.

Notă:

(*)Shai Davidai & Thomas Gilovich; The Ideal Road Not Taken: The Self-Discrepancies Involved in People’s Most Enduring Regrets; American Psychological Association; 2017

Articol publicat pe blogul autorului, worklifeintegration.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp