Ce i-aș spune unui artist român aflat la început de drum

Foto: Diploma Show/ Alina Andreea Grigorescu

Există unele momente de grație, în care Bucureștiul se umple de o energie care îi schimbă ritmul și dinamica, spațiile se transformă, oamenii se apropie unii de ceilalți, iar identitățile fuzionează, formând o singură entitate vie, fluidă, vibrantă. Se conectează între ele generații, la un nivel fin, aproape imperceptibil, iar comunicarea devine posibilă dincolo de cuvinte.

Sunt momente generate de oamenii care pun pasiune în ceea ce creează, iar comunitățile pe care le construiesc și din a căror arhitectură fac și ei parte devin de la an la an, din ce în ce mai numeroase. 

Finalul săptămânii trecute a coincis cu încheierea unui astfel de moment, marcat în calendarul scenei culturale bucureștene de Diploma, festivalul noii generații de artiști, arhitecți și designeri români, organizat de The Institute. Un moment destul de scurt, ce-i drept, mi-aș fi dorit să dureze măcar o lună, dar suficient de intens cât să își pună amprenta pe oraș.

Fac parte din juriul Diploma de ceva timp, de fapt, nici nu-mi mai amintesc bine momentul în care m-am alăturat juriului. Oricum, să tot fie vreo 6 sau 7 veri de când mă încearcă același entuziasm când primesc mesajul prin care se anunță startul jurizării. De fiecare dată este o bucurie pentru mine să descopăr noile generații de artiști și artiste care formulează prin prezența lor în proiect, o primă invitație adresată lumii de a privi realitatea prin prisma lucrărilor de artă create. Cred că pentru tinerii absolvenți care își depun portofoliile la Diploma, acest prim pas către public este un moment de asumare a alegerilor făcute la început de carieră, un prim gest de curaj și angajament, într-o etapă încă incipientă a parcursului lor artistic.  

  

Foto: Diploma Show/ Alina Andreea Grigorescu

Scena de artă din România a crescut simțitor în ultimul deceniu, în ciuda faptului că provocările cu care se confruntă artiștii și artistele rămân în continuare destul de mari. Lipsa de spații expoziționale și penuria de ateliere în care să-și poată desfășura activitatea sunt încercări serioase pentru cei care aleg să se dedice creației artistice.

Această dezvoltare a scenei de artă contemporană se datorează în mare măsură artiștilor care aleg zilnic să rămână pe drumul ales, în ciuda greutăților cu care se confruntă, în special când sunt la început de drum, se datorează spațiilor independente dedicate și galeriilor de artă care își păstrează stamina și își dezvoltă programele expoziționale. Scena de artă se dezvoltă și grație colecționarilor care susțin prin demersul lor piața de artă și, nu în ultimă instanță, entităților care fac posibilă întâlnirea dintre public și artă – și aici mă refer la bienale, festivaluri, târguri. Printre acești piloni de susținere a zonei se numără și Diploma, care este mai mult decât o platformă de lansare a noilor generații de artiști, este o formă de investire cu încredere a celor care fac primii pași în lumea artei, în rolul lor de creatori și generatori de conținut cultural. Ediția de anul acesta a fost una de excepție și ar dura mult să acopăr toate aspectele care țin de conținutul expus și de calitatea actului organizatoric.

Foto: Diploma Show/ Alina Andreea Grigorescu

Mi se întâmplă din ce în ce mai des să am prea multe de spus și prea puțin spațiu și timp pentru a formula tot ce se cere formulat, mai ales în zona aceasta, a artei contemporane. Motiv pentru care, de multe ori, rămân cu restanțe față de interlocutorii mei. Cu restanță am rămas și în fața absolvenților Diploma, de anul acesta.

Într-una din seri, am fost invitată să întâlnesc participanții și, la final, să scriu într-un mesaj ce sfat i-aș da unui proaspăt absolvent. O solicitare simplă la prima vedere, însă mintea mea a început să formuleze răspunsuri în atât de multe direcții, încât până la urmă nu am reușit să mai scriu nimic. Asta și pentru că nu mă puteam decide ce ar fi mai important să afle de la mine un proaspăt absolvent al unei universități de artă.

Aș fi vrut să îi scriu că nu va fi ușor, dar va fi intens. Iar intensitatea va fi pe măsura implicării sale în propriul demers.

Aș fi vrut să-i scriu și că nu se va plictisi niciodată. Că va avea satisfacția de a trăi conform chemării și talentului pe care le are. Că va trăi momente de extaz, dar și momente de disperare – și că va trebui să învețe să gestioneze în forul său interior și extazul, dar și disperarea, astfel încât ele să nu devină capcane din care să nu mai poată ieși.

Să citească scrierile stoicilor, cât mai des.

Să nu lase orgoliul și egoul să-i saboteze propriul demers, dar, în același timp, să rămână fidel propriului adevăr.

Să nu renunțe la căutările sale și să se străduiască să-și formuleze propriul vocabularul artistic, fără să cadă în manierisme și în clișee.

Să se ferească de formule de succes – nu sunt altceva decât himere.

Să fie autentic în felul în care își formulează discursul vizual, pentru că tot ce se poate spune s-a spus deja, dar felul în care ne formulăm mesajele poartă amprenta emoțională și intelectuală a fiecăruia dintre noi.

Să citească mult.

Să simtă și mai mult.

Să aibă curajul de a fi vulnerabil în fața lumii.

Să fie conștient că sunt oameni care cred în puterea sa de a schimba lumea – și că e important ce va face cu încrederea pe care acești oameni i-o oferă.

Să fie conștient că vor fi și oameni care nu vor înțelege nimic din ce va spune cu arta sa – să nu îi judece pe aceștia, ci mai degrabă să-și pună întrebări, să exploreze limbaje și să-și intensifice căutările, fără să-și pună însă la îndoială demersul artistic.

Să meargă până la capăt și, ori de câte ori va fi nevoie, să găsească resursele de-a o lua din nou de la capăt.

Să fie autodidact.

Să fie autocritic.

Să lucreze în fiecare zi – să își creeze o rutină de muncă în atelier.

Să nu îi fie frică.

Să nu se lase manipulat.

Să rămână racordat la ritmul lumii, fără să-și bruieze propriul ritm.

Să știe că tot ce poate face este aici și acum și asta este irepetabil.

Nu știu dacă e mult sau puțin, însă știu sigur că nu e tot ce ar fi de spus unui artist aflat la început de drum. Mă opresc însă aici și vă întreb pe voi, dragi cititori, ce sfat i-ați da unui proaspăt absolvent?

Și până vă formulați gândurile către noile generații, vă las aici un poem al Mariei Popova (1), care vorbește mai bine decât mine despre incredibilul privilegiu de a ne afla cu toții aici, indiferent de vârste, talente și chemări.

Chiar în această clipă

dincolo de fusuri orare și păreri,

oamenii

fac planuri

fac mâncare

fac promisiuni și poezii

în timp ce

în centrul galaxiei noastre

o gaură neagră cu masa a

patru miliarde de sori

țipă cu gura deschisă sărutul

uitării.

Într-o zi va înghiți

postulatele lui Euclid și Variațiunile Goldberg (2),

va înghiți calculul și “Frunzele ierbii”.(3) 

Știu asta.

Și totuși,

când constelația de grauri

pâlpâie pe cerul de seară,

este suficient

să stau aici

pentru un minut ireversibil

cuprins de uimire.

Este eternitate.

 - Maria Popova, Dar noi am avut muzica 

1. Maria Popova este o eseistă de origine bulgară, care trăiește și lucrează în America, autoare de cărți, poetă și scriitoare de comentarii literare și de artă și critică culturală.

2. “Variațiunile Goldberg” sunt o compoziție pentru clavecin de Johann Sebastian Bach, care constă dintr-o temă și 30 de variațiuni.

3. Tradus din engleză “Leaves of Grass” (“Frunzele ierbii” este o colecție de poezii a poetului american Walt Whitman. Deși a fost publicată pentru prima dată în 1855, Whitman și-a petrecut cea mai mare parte a vieții profesionale scriind, rescriind și extinzând Leaves of Grass până la moartea sa, în 1892.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp