Foto: Guliver/ Getty Images
Predau cam 10 ore pe săptămână la clasele P-IV și mi s-a format atât de bine ochiul, că identific imediat, cam la 10 minute după ce am început ora, care sunt copiii care primesc după școală telefoane, tabletă pentru jocuri.
Ce fac acești copii în timpul celor mai interesante discuții și activități și de ce?
Există o perdea în privirea lor, un fel de patină peste strălucirea ochilor. Un neastâmpăr al corpului și o inabilitate de a asculta în stare de echilibru fizic. O mișcare subtilă a capului dintr-o parte în alta, ca atunci când încerci să alungi un fir de păr rebel de pe frunte. O mijire a ochilor și un încruntat anume, în speranța că se pot conecta la mesaj. Un sentiment de plictis, instalat în căscat, lungit pe bancă și frecat de palme, ca în așteptarea unui tren de navetă.
De ce? Mintea copilului își face automat un top, o piramidă a plăcerilor, a satisfacțiilor cognitive. Există, subconștient, în harta mentală a fiecăruia dintre noi o ierarhie a lucrurilor care aduc stare de "împlinire" chimică a creierului. Jocurile pe calculator, animațiile se așază automat pe locul I. Așa sunt concepute, să satisfacă simultan mai multe simțuri și nevoi. E vorba de o sinestezie chimică, de un cocktail incredibil de bucurie, hipnoză, feed-back imediat, satisfacție și gratificare imediată. Toate împreună anesteziază sau ucid "mușchiul" atenției voluntare, al perseverenței, al abilității de a te mobiliza din interior. Mai ales la vârsta în care aceste funcții și calități mentale abia se conturează.
Un copil a cărui minte așteaptă până ajunge acasă de la școală acest moment din topul satisfacțiilor personale, va pune în paranteză orele de clasă, mintea lui arhivând cu măiestrie, undeva la subsolul priorităților sale, reflexul de a se concentra voluntar, de a pune energie în sarcini sau misiuni de lucru care se simt mai greoaie. De fapt, după o oră de joc pe calculator, sau în anticiparea ei, totul pare mai greoi. Realitatea în sine se resimte ca inconfortabilă.
Copilul nu are încotro. Pilotul său, mintea, navighează și alege conform ierarhiei de satisfacții deja osificate. Este captiv acestei ierarhii, nu poate hotărî singur, la explicațiile părinților, să renunțe.
Până la 9-10 ani, cei care dați un pic de ecrane după școală copiilor, aveți încredere în ce spun: se vede în clasă și oricât m-aș da peste cap în fața lor, nu pot să concurez cu acel infinit cocktail de satisfație și recompensă pe care sute de echipe comerciale, grafice, psihologice, estetice și de programare l-au ticluit pentru copiii voștri.
Da, copiii aceștia vor folosi în carierele lor de adulți tehnologia sau vor opera în domeniul ei. Doar că ingredientele care le vor aduce securitate financiară și relațională se află la rădăcina evoluției lor, în copilărie, când cineva a știut bine să nu îi expună la ecrane înainte de a-și fi achiziționat forța atenției voluntare, a rezilienței, a statului "în flux" doar din intenție proprie și din forța spiritului personal.
Nu încape îndoială că prezentul și viitorul școlii nu pot ignora tehnologia; că învățarea vine dinspre aplicații, programe, platforme - eficiente, spectaculoase, inteligente, sincronizate la nevoile minților de azi. Nici sălile de clasă, ca mobilier și arhitectură nu vor mai rămâne așa: spațiile vor fi deschise, modulare, readaptabile. Profesorii vor fi flexibili, orarele transcurriculare, ghizi și intermediari în educație. Tot procesul de educație va avea la bază tehnologia. Școlile, ca magazii de copii depozitați pe vârste în bănci, nu vor mai exista.
Toate aceste lucruri nu exclud faptul că la rădăcina formării unui copil, în anii educației timpurii și până în pragul vârstei de 10 ani, e absolut vital să existe acea angajare voluntară a minții, acea etapă în repertoriul gândirii care presupune abilitatea de concentrare intenționată a atenției, capacitatea de urmărire voluntară a unei sarcini de lucru, indiferent cât de repetitivă sau nesatisfăcătoare este în sine. Deci, coloratul în contur, desenatul liniuțelor pe liniatură, tăiatul cu foarfeca în jurul unor forme date, memorarea unor versuri, replici, repovestirea unei narațiuni, citirea contextului social- a intențiilor și a rolului celuilalt- toate sunt destinate să modeleze în copil bazele gândirii, ale rezilienței, ale ancorării în imediat, cu toată forța minții lor, doar a minții lor, neajutată de gadget-uri, momeli, vectori hipnotici ai ultrastimulilor.
Da, copiii aceștia vor folosi în carierele lor de adulți tehnologia sau vor opera în domeniul ei. Doar că ingredientele care le vor aduce securitate financiară și relațională se află la rădăcina evoluției lor, în copilărie, când cineva a știut bine să nu îi expună la ecrane înainte de a-și fi achizitionat forța atenției voluntare, a rezilienței, a statului "în flux" doar din intenție proprie și din forța spiritului personal.
Ambiția, concentrarea, toleranța la frustrare, capacitatea de a tranzacționa social sunt "mușchi" formabili la începutul vieții în interacțiunea ochi-în-ochi. Fără ei, copiii se vor lupta mereu cu o parte interioară care nu știe să se mobilizeze, să se ridice de jos la căderi și rateuri, să se reinventeze, să riște, să se concentreze pe termen lung, să răspundă termenelor-limită fără să procrastineze.
Deci, pentru cei care v-ați supărat pe postarea de ieri: nu lăsati, în intervalul 2-10 ani, ca arhitectura satisfacțiilor intelectuale ale minții lor să se așeze ca o piramidă în vârful căreia stau youtube-ul, canalele animate, jocurile pe consolă. Nu pentru că ar fi proaste sau inutile. Ci doar pentru că formează un apetit anapoda al minții care are nevoie, mai întâi, să se îndrăgostească de puterea ei de a se concentra voluntar- adică de a pune energie și onora o treabă chiar și după ce aceasta se simte anevoioasă sau incomodă.
Copiii care au apucat să se îndrăgostească de starea de hipnoză și de predare a minții în lumea fascinantă a jocurilor pe calculator- oricât de inteligente și capabile, la rândul lor, să formeze alte abilități- nu mai au "cheful" să asculte, să se audă verbalizând raționamente, să ducă la bun sfârșit o sarcină didactică. Pe termen lung, această nevoie a minții de a face doar lucrurile care se resimt ușor și plăcut nu duce la dezvoltare personală durabilă.
E nevoie și va fi întotdeauna de acea calitate a minții care presupune "clasicismul" ei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu mai pălăvrăgiți că e de la tablete. Gratificarea instantă e arhiprezentă. N-o mai scoateți din ,,curriculum”. Hai să vedem cum integrăm tehnologia și jocul la ore ca să mai scoatem ceva din copiii ăștia. Departe de ecrane n-o să-i țineți nici legați de calorifer.
Chiar si mie, ca adult, imi este greu sa pun punct folosirii telefonului sau calculatorului.
Perioadele de abstinenta sunt insa mai senine. Am momente de mare oboseala cand mi se pare ca o seara la un film sau pe net ma va relaxa. Numai ca nu e deloc asa. Cand reduc netul, am capul mai limpede, sunt mai eficienta, citesc, gatesc mai mult, ies in oras... Am somnul mai linistit... Deci daca mie, ca adult, imi este greu sa gestionez corespunzator internetul (poate fi foarte adictiv), ce sa mai vorbim de copii... De aceea e surprinzator ca multi parinti nu au in vedere stabilirea unui program pentru copiii lor.
Cu toate astea, am intalnit si parinti (de obicei intelectuali si din medii mai inalte) care impun un program strict copiilor. Program care nu e resimtit ca frustrant, deoarece, pe de o parte, se creeaza o obisnuinta, pe de alta parte alterneaza cu timp de calitate (iesiri in natura, sport, vizite etc)