Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Cei mai tari bărbați din lume

Există printre noi o categorie de oameni aparte, o specie foarte diferită de oamenii obişnuiţi, prin înzestrarea lor cu capacităţi superioare. Dacă îi vezi pe stradă nu ai crede acest lucru despre ei, însă atunci când ajungi să cunoşti măcar un astfel de om chiar o să ai o mare surpriză. Nu o să vă vorbesc despre mame, aşa cum poate v-aţi fi aşteptat, ci despre taţi. Şi nu despre orice fel de taţi, ci despre taţii de copii cu nevoi speciale.

Prin circumstanţe pe care le-am povestit aici, am devenit părinţii Lizucăi, o fetiţă de 6 ani cu nevoi speciale. Fac o paranteză chiar la început şi afirm că prefer această etichetă în detrimentul celei de copil cu handicap sau, şi mai rău, de handicapat, nu numai ca un eufemism, ci ca o protecţie sufletească. În această situaţie am cunoscut în primul rând în soţul meu o altă faţă, pe care nici măcar nu aş fi bănuit-o până atunci.

Un mariaj reprezintă o relaţie extrem de complexă, de dinamică, cu multe provocări, însă atunci când ai un copil cu nevoi speciale devine montagnes russes pe marginea prăpastiei. Popular aş zice că „ajungi ori la bal, ori la spital", însă, în realitate ajungi cel mai adesea la spital şi foarte rar la bal şi atunci din cine ştie ce obligaţie. Ce vreau eu să spun de fapt este că un cuplu în această situaţie fie se sudează, fie se destramă. Nu există cale de mijloc. Din fericire, cele mai multe dintre cuplurile pe care le cunosc în această situaţie fac parte din prima categorie. Se solidifică precum lava unui vulcan care tocmai a erupt incandescent şi merg mai departe cu determinare. Fiecare devine un caracter mai puternic pentru că este mai călit, mai încercat. Însă nu despre cupluri este vorba aici, ci despre taţi.

Aceşti taţi pot fi recunoscuţi destul de greu, pentru că nu le place să iasă în evidenţă. Merg pe stradă cu capul în pământ sau aplecaţi deasupra telefonului mobil, putând fi confundaţi uşor cu calculatoriştii. Se îmbracă corect, uneori neglijent pentru că numai de persoana lor nu sunt interesaţi. Sunt angajaţi sau antreprenori, însă au în comun faptul că într-un mediu în care sunt părinţi de copii normali, sănătoşi, atunci când ceilalţi discută despre copiii lor, ei evită să o facă.

Societatea noastră este încă tributară vremurilor trecute, când nu era voie să se vorbească despre aşa ceva. Mărturisesc că nici eu, până când nu m-am trezit în această situaţie, nu am avut educaţia, curiozitatea şi nici dorinţa de a interacţiona cu oamenii „speciali". Însă ulterior, după o rezistenţă venită din negare, am început să văd lucrurile altfel. Am avut oportunitatea de a cunoaşte taţi cu puteri supranaturale, capabili să facă orice e nevoie pentru familia lor.

Ceea ce nu ştie încă societatea românească este faptul că taţii de copii cu nevoi speciale sunt profesionişti adevăraţi. Motivaţia lor de a fi eficienţi este mult mai puternică, pentru că timpul pentru ei se scurge altfel. Aşa cum îl percep ei, timpul este divizat în şedinţe de terapie, în ore de recuperare, intervale de administrare a medicaţiei. Un alt lucru care îi deosebeşte de alţi angajaţi este dorinţa de a-şi face bine treaba, pentru că ei au de susţinut un copil care are nevoie de resurse financiare mult mai mari decât un copil fără nevoi speciale. Costurile unui astfel de copil sunt foarte mari, chiar dacă primeşte sau nu indemnizaţie de la stat. Banii nu se duc pe cele mai recente gadgeturi, hăinuţe scumpe sau pe jucării. Nevoile acestor copii sunt cele ale unui bebeluş într-un corp de copil mare. El este încă dependent de scutece de unică folosinţă, de alimentaţie specială, de terapii fără număr, aşa că tatăl lui se simte responsabil să producă bani şi să îşi susţină familia. Poate că această determinare îi face să exceleze la locul de muncă şi aici vorbesc chiar despre toţi domnii pe care îi cunosc şi sunt în această situaţie, fie că sunt graficieni, web designeri, oameni de media, asistenţi sociali, antreprenori sau simpli muncitori.

Dincolo de calificarea lor profesională aceşti oameni stăpânesc o infinitate de alte domenii. Mulţi dintre ei au mai multe job-uri simultan. Sunt cei mai buni şoferi şi pot conduce în condiţii extreme, când copilului îi e rău şi fie trebuie să ajungă acasă, fie să conducă spre spital. Găsesc cele mai scurte trasee, indiferent de cât de aglomerat e traficul. Sunt în aceeaşi zi bucătari, asistenţi medicali, bone de neegalat şi pot da oricui lecţii de parenting experimentate şi nu citite din cărţi. Lecturile lor aproape că se rezumă la noutăţi legate de diagnosticele copiilor lor. Pot să construiască orice din nimic: de la spaliere sau obstacole pentru kinetoterapie, gărduţuri sau cine ştie ce alte lucruri necesare pentru protecţia copilului, până la lucruri mult mai mari. Se pricep la orice e nevoie în casă: spală vasele, fac ordine, bagă rufe la spălat, le întind, repară prize, centrale, jucării sau electrocasnice şi găsesc soluţii pentru orice problemă. Încă nu reuşesc să se teleporteze, însă cred că unii dintre ei se gândesc la asta. E greu să fii în pielea lor, pentru că 24 de ore într-o zi nu ajung niciodată. 

Sunt foarte fini cunoscători ai psihologiei şi nu numai ai celei feminine. Cunosc psihologia medicilor, a asistentelor, a infirmierelor, a kinetoterapeuţilor, a terapeuţilor de toate felurile, a asistenţilor sociali şi a celorlalte bresle cu care interacţionează uneori împotriva voinţei lor. Îşi liniştesc soţiile când acestea disperă, iar ei îşi trăiesc disperarea pe ascuns, departe de ochii tuturor. Sunt oameni sensibili, dar care nu au nevoie de mila celorlalţi. Nu îi onorează şi nu le oferă alinare o astfel de atitudine. Ei vor doar să demonstreze că sunt nişte oameni buni, profesionişti buni.

Mi-ar plăcea ca şi ceilalţi oameni să îi vadă aşa cum îi văd eu: adevăraţi supermeni.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    Nu pot înțelege adevărata măsură a eforturilor acestor PĂRINȚI! Îi felicit pentru ceea ce fac și, mă întreb foarte serios (fiind nesigur de sinceritatea răspunsului dat de mine mie, în interiorul meu), dacă aș putea fi capabil de așa ceva! Nu știu ...
    • Like 2
  • check icon
    Da, impresionant. Mi-aș permite totuși, stimată autoare, să atenționez asupra vorbelor astea: „...Ceea ce nu ştie încă societatea românească”. Doamnă, societatea asta românească, bună sau proastă, nu e un maimuțoi care nu gîndește, este un grup de oameni numit români, buni sau răi, așa cum sînt ei. Poate că societatea românească știe, pe alocuri, și poate ar fi dispusă să știe mai mult dacă i s-ar spune cum să facă. Nu cred, de ex., că românii vor să avem 4500 de morți pe an în accidente auto, trebuie doar ca cineva să ia măsuri în acest scop și să reducă acest măcel. Am dat un exemplu, pot fi și altele.
    • Like 0
  • Cred ca ne place, uneori, cand suferim si nu mai putem, sa"ne ascundem" printre vorbe multe! Nu este usor sa faci fata unui copil cu nevoi speciale, mai ales cand acesta e adoptat! Recunosc, mama este o martira, dar nu cred ca tatal este la fel de incantat, nu poate fi, decat daca sotia sa este sufletul lui pereche! Atunci poate face aceste sacrificii, pt sotia mult-iubita!....
    • Like 0
    • @ Luminita Ciocazan
      Daca taceati, si nu scriati "cuvinte multe", bine faceati!

      Incredibil cum de atata lume nu are macar politetea de baza, sa taca cand e vorba de suferinta altuia si sa nu isi dea cu parerea, desigur negativa.
      • Like 3
    • @ dordetine
      Eu cred adevarata suferinta nu poate fi subiect de articol!
      • Like 0
    • @ dordetine
      check icon
      De vreme ce autoarea a considerat că e bine să scrie un text apărut public aici, presupun că se așteaptă la niște reacții, la niște comentarii. Aș zice și eu că suferința nu se analizează pe net, eventual pt a produce niște lacrimi. După părerea mea, este un text ciudat, care pare construit cu un anume scop.
      • Like 2
    • @ Luminita Ciocazan
      Credeti ce vreti dar nu mai comentati- aveti putina decenta.
      • Like 2
    • @ dordetine
      check icon
      Doamna Cioca(ă,â)za(ă,â)n este de obicei înclinată să „creadă”, în special în ceea ce scrie dumneaei: este așadar, foarte credincioasă! Să nu spuneți că nu v-am spus!
      • Like 1
    • @ dordetine
      Agape, ce oi fi nu conteaza, doamna, domn, domnisoara, organizatie....poate nu ai inteles, nu poti impune cui si poate comenta! Eu nu am comentat pe pagina ta personala de FB, aceasta este o platforma publica care se bazeaza pe comentarii la articolele publicate! Deci, parerea mea este cui nu-i convine sa-si pastreze parerile si sa nu le mai faca publice daca nu doreste alte raspunsuri decat cele convenabile!
      • Like 0
    • @ dordetine
      check icon
      Îmi puteți spune ce anume ar fi indecent în cele scrise de mine? Există multă durere în lumea asta, după cum există credință și putere. Dacă toți care suferă ar boci public, cred că nu am mai avea timp de fapte bune.
      • Like 0
    • @


      @ Pan Rumburak
      Cititi comentariiile mele cu atentie si o sa vedeti ca nu am scris nimic referitor la d-voastra.
      Cat despre "bocitul public" sa stiti ca si jurnalismul e literatura, daca scriitorii nu ar fi descris suferinte personale sau ale altor oameni, nu am mai fi avut atatea "povesti" care sa ne imbogateasca spiritul.
      Articolul d-nei Andreea Hreniuc e un omagiu adus barbatilor "adevarati".
      Sa il citim ca atare si sa ne bucuram ca o femeie (multe femei) apreciaza taria lor de caracter.
      • Like 1
  • Excelent. Va multumesc pentru articol si subiect!
    • Like 2
  • Asa si sunt, adevarati supermeni, spre cinstea lor!
    • Like 3
  • De acord cu titlul: într-adevăr, niște bărbați tari, adevărați!
    • Like 2
  • Cel e putin , dar foarte meritoriu, dna Hreniuc macar cunoaste si recunoaste barbatii adevarati. Sunt la fel, tac si fac, uneori primesc un repros, in loc de multumire, dar tac si continui sa fac toate mncile din lume si nu spun, dar ce sunt eu!, si mecanic si sofer, si vidanjor, si spalator, si trebuie sa ma pricepa la toate, dar le fac fara sa zic ceva, pentru ca ceva imi spune ca sunt necesar si poate dovedesc ca pot fi iubit. Ai o casa, o curte, gradina, livada, esti propriul tau doctor, veterinar, gradinar, pomicultor, pana sa aplelzi la cineva te descurci.
    • Like 4
    • @ Ilarion-Constantin Constantin
      check icon
      Păcat de idee ...
      • Like 0
  • bun text. am cunoscut chinul parintilor lui Sebastian Lungu iar empatia acestor randuri este cea fireasca la un mod de profil public recunoscut, asa cum ar trebui sa avem macar stiinta de existenta acestor oameni.
    • Like 2
  • Omule, ți-e greu să treci mai departe dacă nu te interesează? Ai de unde alege, dacă nu vrei să citești despre subiecte personale triste, citește altceva.
    • Like 1
  • Am fost unul dintre copiii cu nevoi speciale, fara s-o stiu. Aveam simptome de epilepsie dar din teama fata de toti cei din jurul meu (mai ales parinti), nu spuneam nimic nimanui. Simteam ca nu ma integrez, aveam ameteli si senzatia ca ma pierd in cateva halucinatii. Sa ai astfel de 'comportament ciudat' in scoala generala, nu-i lucru usor. Sentimentul ca voi aratata cu degetul, jignita si ca voi deveni si mai mult 'un freak' ma inspaimantau cumplit. Totusi, mi-am luat inima-n dinti, si le-am povestit alor mei de simptomele citite pe internet si le-am spus ca sufar de epilepsie. Aveam 13 ani deja. Nu m-au crezut. Erau probabil in stadiul de negare, dupa ce cu doar 6 ani urma imi pierdusem sora (bolnava tot de epilepsie), dupa o criza in baie.. In cele din urma, au realizat problema si au intrat in starea de panica. Amandoi au umblat si au facut tot ce le-a stat in puteri pentru a tine totul sub control. Si au reusit. Le port un respect deosebit si nici vreau sa-mi amintesc prin cate au trecut. Am fost cea mai importanta pentru ei, desi ei au fost (si vor ramane) cel mai bun tratament.
    • Like 3


Îți recomandăm

Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult