Controlul unei pandemii este despre educație, conștiință civică, igienă, încredere în autorități și unitate. Avem așa ceva, măcar în parte?

Foto: Alberto Mihai  Grosescu / Shutterstock Editorial / Profimedia

La vârsta de 7 ani am făcut oreion, o boală epidemică contagioasă frecventă la copii. Imediat ce un medic pediatru mi-a confirmat diagnosticul, părinții m-au izolat de frații mei, alocându-mi pentru o vreme sufrageria casei. Am fost singurul copil al familiei care a făcut această boală. Aceasta a fost prima lecție pe care am primit-o despre conduita pe care trebuie s-o adopți atunci când te „pricopsești” cu o boală contagioasă.

Apoi, rând pe rând, toți frații am făcut varicelă. La fel, de la primele semne, părinții ne-au reținut acasă până ce ne-am vindecat. Și în acest caz, am ținut boala departe de comunitatea în care activam.

Tot părinții sunt cei care ne-au învățat și regulile elementare de igienă, cum să ne spălăm mâinile, și nu numai, cum să ne ferim de persoanele care prezintă semne de boală virală, cum să nu aruncăm pe jos lucrurile care nu ne mai sunt necesare, cum să tratăm domeniul public la fel ca pe propria casă, etc. Este ceea ce numim generic educația celor 7 ani de acasă.

Mai recent, mai exact în noiembrie 2020, prin imprudența cuiva, soția mea a contractat virusul SARS-CoV-2. De când a început să prezinte primele simptome nu s-a mai dus la serviciu. Deși ea nu era, încă, confirmată pozitiv, iar noi ceilalți, eu și copiii, nu prezentam niciun simptom, ne-am izolat cu toții la domiciliu de bunăvoie și am început demersurile necesare testării PCR. Cum era de așteptat, testele au confirmat infecția cu SARS-CoV-2 în ceea ce ne privește. Am rămas izolați în casă timp de trei săptămâni, pentru ca apoi să revenim cu prudență în colectivitate. Procedând astfel, am închis lanțul de contagiune în casa noastră. Atât de simplu a fost.

Dacă a fost atât de simplu, de ce ne confruntăm acum cu o problemă atât de spinoasă? De ce pare că nicio măsură, alta decât carantinarea tuturor, nu funcționează pentru controlul acestei pandemii?

Răspunsul este simplu. Controlul unei pandemii este despre educație, despre conștiință civică, despre igienă, despre responsabilitate individuală, despre încredere în autorități și despre unitate. Avem așa ceva, măcar în parte?

Citeam recent o știre cum că, potrivit purtătorului de cuvânt al companiei aeriene Tarom, niște concetățeni de-ai noștri s-au prezentat la check-in, în aerogară, cu un test PCR pozitiv, crezând că nu contează rezultatul, regula fiind să prezinte un test. De-a lungul pandemiei, au ajuns în atenția publicului mai multe cazuri de persoane infectate care au fost descoperite nesocotind obligația de a rămâne izolați. Unele dintre acestea au fost descoperite participând la petreceri în spații închise. Acești indivizi s-au amestecat în colectivitate, dovedind nu doar iresponsabilitate, dar și o intenție, cel puțin indirectă, de a răspândi virusul. Măștile de uz sanitar folosite concurează acum chiștoacele și pet-urile pe domeniul public. Le găsești pe trotuare, în albiile râurilor, pe plaje, în mare, în sălbăticia pădurilor, sau chiar pe vârful munților. 

Cât despre igienă, știm cu toții cum arată toaletele publice în România. Toți cunoaștem cel puțin un coleg care venea, chiar și înainte de pandemie, la birou prezentând semne severe de gripă, pe motiv că are mult de lucru. Mai nou, managerii responsabili îl trimit acasă, conștienți că, altfel, în două zile, acesta le va indisponibiliza întreaga echipă. Sau părinți care-și duc copiii la grădiniță sau școală cu viroze, pentru că nu au cu cine-i lăsa acasă. Poți face sănătate publică cu astfel de oameni? În plus, populația în România este foarte divizată, în general. Nu prea mai există o cale de mijloc. O lege nevăzută a compensației împinge taberele la extreme. Și în această speță există două tabere. De o parte sunt cei care consideră că libertățile lor mai presus de orice, indiferenți față de provocările momentului, față de eforturile făcute de medici în acest an și ceva de pandemie, insensibili față de numărul consistent de victime lăsate în urmă de acest virus. De cealaltă parte îi avem pe cei care consideră că dacă ei au ales, într-o libertate deplină, să adopte o anumită conduită, au căpătat astfel dreptul de a o impune și celorlalți. Încearcă să așezi aceste două tabere la aceeași masă! Colac peste pupăză, autoritățile nu au o strategie bine conturată, nu sunt ferme în aplicarea măsurilor, nu și le evaluează, pentru a le elimina pe cele nenecesare sau care nu-și ating obiectivul, le suplimentează deși nu au făcut nimic pentru a se asigura că nivelul precedent a fost respectat, iar la capitolul comunicare și argumentare sunt la pământ.

Voi încerca acum să adresez un mesaj fiecăreia dintre cele trei categorii pe care mi-aș dori să le văd așezându-se la aceeași masă și încercând o cale de compromis, fără de care acest virus, însoțit de diverse restricții, ne vor însoți multă vreme de acum înainte.

Mă voi adresa întâi acelora care, printr-un efort minim, ar fi putut schimba cursul acestei pandemii, dar care au identificat printre libertățile lor suficiente motive să n-o facă. V-am văzut peste tot, prin mijloacele de transport în comun, prin magazine, în aproape orice spațiu închis și deschis, cum priviți superior către ceilalți, mândri că vouă nu v-au pus „ăștia” botnița pe față. Vreau să vă explic câte ceva despre libertățile pe care le clamați peste tot în aceste zile. Libertățile nu sunt absolute, în sensul că într-o comunitate trebuie să le folosim cu bună-credință și în respectul, nu în disprețul, celorlalți. Spre exemplu, sunt liber să ascult muzică, inclusiv în spațiile publice. Însă, dacă abuzez de această libertate, exercitând-o în așa fel încât să-i deranjez pe ceilalți, această libertate devine discutabilă, eu fiind responsabil pentru compromiterea ei. Și mai este ceva, aceste libertăți ne aparțin tuturor, motiv pentru care trebuie să ne bucurăm de ele în mod responsabil, altfel le vom pierde cu toții. Înțeleg că te deranjează masca. Știu ce simți, și pe mine mă deranjează. Îmi usucă mucoasa nazală, îmi provoacă mâncărimi ale pielii, altora iritații pe obraji ( asta mă determină să respect și mai mult acele cadre medicale care o poartă pentru a ne face pe noi ceilalți bine), îmi dau seama cât de ridicol e s-o port în plimbările mele zilnice prin aer liber, acolo unde nu e țipenie pe o rază chiar și de sute de metri. Dar o port, chiar și numai pentru că am respect față de lege. Printre măsurile impuse de autorități sunt și unele exagerate, împotriva cărora aș fi protestat. Dar nu pot să protestez, pentru că niște călcători de lege au confiscat zilele acestea protestul, ducând în derizoriu acest mijloc pașnic de exprimare a nemulțumirilor. În plus, poate că nu ar fi trebuit să purtăm cu toții mască dacă persoanele bolnave ar fi dat dovadă de acel simț comun, de responsabilitate civică și ar fi rămas izolate, sau măcar ar fi evitat locurile aglomerate, ar fi purtat masca corect și ar fi păstrat distanța față de ceilalți. În alte circumstanțe v-aș fi ținut partea, cei care mă cunosc știu că mă așez întotdeauna alături de cei nedreptățiți și slabi. Însă, prin conduita voastră, mă dezarmați, mă dezbrăcați de argument. Pur și simplu, arăt ridicol în ochii celorlalți când vorbesc despre drepturile pacientului.

Acum, mă voi adresa vouă, celor care vă considerați îndreptățiți să pretindeți celorlalți o anume conduită, doar pentru că pe aceea o considerați voi singura cale de urmat. Mă înspăimântă susținerile și pseudo-argumentele pe care le folosiți. Am auzit în nenumărate rânduri, exprimarea „fiecare are dreptul să aleagă dacă se vaccinează, sau nu, dar nu are dreptul să mă omoare pe mine”. Militați în favoarea obligativității vaccinării sau, cel puțin pentru constrângerea pe toate căile a celor care refuză s-o facă. În perioada în care se afla în dezbatere publică legea vaccinării obligatorii, am auzit lideri de opinie numindu-i pe copiii ai căror părinți refuzau să-i vaccineze ca fiind niște bombe epidemiologice. Vi se pare justă ideea creării unui soi de ghetou virtual, prin care să-i eliminăm de la viața socială pe cei nevaccinați. Observ că sunteți de părere că cei nevaccinați, în eventualitatea în care se îmbolnăvesc și ajung să fie spitalizați, să plătească, suplimentar (chiar dacă au asigurare medicală), costurile tratamentului. Păi, nu ar trebui să procedăm întocmai și cu fumătorii, cu alcoolicii, cu sedentarii și cu toți ceilalți care au un stil de viață nesănătos, pentru bolile asociate?! Pandemiile sunt un context extrem de dificil și sensibil, dar pot deveni terenul unor abuzuri cumplite. Dacă acum, când ponderea celor vaccinați este scăzută, mult sub 50%, aveți astfel de idei, nici nu vreau să mă gândesc la ce idei v-ar putea veni când nevaccinații vor deveni o minoritate de 15-20%. Forțați acreditarea ideii că o persoană nevaccinată este, nu doar în mod obligatoriu bolnavă, ceea ce în general este fals, dar are și intenția de a-i omorî pe ceilalți. Nu cunosc în vreun alt domeniu o situație similară, în care prezumția să funcționeze împotriva subiectului. Un criminal surprins în flagrant delict, cu probe care înlătură orice dubiu, este considerat nevinovat până la condamnarea definitivă. Iată că în domeniul epidemiologic se acreditează această idee, că prezumția trebuie să funcționeze în defavoarea persoanei.

În controlul și combaterea bolilor contagioase, principiul este să nu-i îmbolnăvim pe ceilalți. Atât. Restul sunt doar metodele prin care ne asigurăm că acest deziderat este atins. Va sesiza un observator atent că oamenii care au investit în sistemul lor imunitar au o încredere destul de solidă în acesta, neînsemnând că nu se pot și înșela. În schimb, cu cât individul este mai vicios, cu cât este mai lax față de stilul propriu de viață, cu atât mai mult va fi de părere că ceilalți sunt obligați să-l protejeze. Sunt de părere că trebuie să punem accent pe educație, în mod special pe cea a celor șapte ani de acasă, pe conștientizare, pe sancționarea drastică a celor care ignoră regulile de sănătate publică și prin asta îi expun pe ceilalți și, în mod special, pe reducerea clivajului din societate. Un om care îi urăște pe ceilalți va găsi și metoda de a le face rău.

Iar la final, îmi permit să dau câteva sfaturi și autorităților statului.

Comunicarea în problemele sensibile este vitală. De claritatea, conținutul, integritatea și corectitudinea acesteia depinde succesul sau eșecul unui demers. În plus, autoritățile trebuie să fie de bună-credință și atente la detalii. Spre exemplu, în nouă din zece comunicări publice pe tema unor relaxări ce i-ar putea viza pe cei imunizați, se face discriminarea în informare între persoanele vaccinate și cele care au trecut prin boală. În realitate, din informațiile existente la momentul de față, imunitatea, atât a persoanelor vaccinate cât și a celor care au trecut prin boală, durează cel puțin 8 luni și contorizăm în continuare ( vezi ep. 20 din Profu’ de sănătate publică, cu Răzvan Cherecheș). Această discriminare irită. Tot o greșeală de comunicare este și să anunți într-o zi niște relaxări aparent necondiționate, izvorâte parcă din niște informații nepublice, pentru ca ziua următoare să revii cu condițiile relaxării, condiții de altfel aproape imposibil de îndeplinit la termen.

Apoi, autoritățile trebui să argumenteze măsurile luate și apoi să le măsoare eficiența. Dacă o măsură este ineficientă, aceasta este indicat să fie retrasă. Nervii cetățenilor sunt întinși la maximum, astfel că orice măsură inutilă accentuează disconfortul. Când limitezi libertatea de mișcare pe timpul nopții, spre exemplu, trebuie să explici foarte clar rațiunile pentru care o faci (în contextul în care, probabil, 90% din populație doarme pe timpul nopții, deci nu prea ai motive s-o faci). Argumente de genul „așa se întâmplă și în alte țări”, sau „în alte țări măsurile sunt și mai stricte”, sunt echivalentul celor specifice primilor ani de grădiniță, precum celebrul „el a început primul”. În același timp, dacă tot se insistă pe modul în care sunt aplicate măsurile în alte țări, cu precădere în vest, voi fi tentat să cer și eu un nivel de trai, infrastructură și servicii publice ca în țările date drept exemplu.

Iar în ultimul rând, extremismul nu trebuie să-și facă loc în comunicarea publică, făcând acum referire la declarația premierului prin care i-a asimilat teroriștilor pe cei care se împotrivesc vaccinării. În primul rând, domnul Cîțu nu are proprietatea termenului. Nu-i poți acuza de terorism nici măcar pe cei care s-au amestecat prin mulțimi deși aveau în mână confirmarea că sunt contagioși. Cu atât mai puțin îi poți acuza pe cei care îndeamnă la nesupunere, sau răspândesc niște teorii. În al doilea rând, mandatul premierului este să-i aducă pe români laolaltă, nu să îi învrăjbească pe unii împotriva celorlalți. Dacă prim-ministrul îl numește terorist pe cel de lângă mine, dar nu ia alte măsuri împotriva acestuia, îmi creează o stare de nesiguranță la cel mai înalt nivel.

Și pentru că suntem în așteptarea Paștelui ortodox, eveniment care nu este nici despre ouă vopsite, iepurași, ghiftuire, paranghelii, beții, avându-l de fapt în centru pe cel care ne-a învățat că, mai presus de orice în lumea aceasta, este să-ți iubești aproapele (vezi Pilda samariteanului milostiv), tot ce îmi doresc este să mergem împreună înainte, făcând tot ce stă în puterea noastră, mânați de acest spirit.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp