„Știu ruși care nu sunt deloc de acord cu faptul că țara lor este în această poziție. E cam groaznic să deschizi gura în Rusia, pentru că sfârșești precum Navalnîi sau chiar mai rău” - jurnalista Cristina Cileacu

Pe Cristina Cileacu (foto) am cunoscut-o în vremurile controversate și tulburi ale Brexitului, când am avut ocazia să o urmăresc în acțiune într-o serie de interviuri sau evenimente ale Ambasadei britanice la București. Anglofilă până în măduva oaselor, Cristina este jurnalistul de externe keep calm and carry on. Echilibrată, discretă, constantă, dedicată meseriei, visul ei nu a fost să devină celebră sau cunoscută, ci să dea diplomați la televizor „de dimineața până seara“, dintr-un simplu motiv: sunt „oameni educați și cu mult umor“, care înțeleg nuanțele de gri ale lumilor noastre. O mică parte din vis i s-a împlinit și astfel, în ultimii 10 ani, Cristina Cileacu a creat, produs și dezvoltat, cu seriozitate și speranță, emisiunea Pașaport diplomatic. 

Ea își spune „chinezul mic“ care a avut noroc și a găsit un context potrivit, eu cred că este mai degrabă picătura chinezească a externelor, pentru că adevărata comunicare, mai ales pe subiecte grele, exact asta înseamnă: un efort continuu, susținut, îmbogățit de-a lungul anilor cu noi idei, experiențe și puncte de vedere. Dacă în 2011 Cristina Cileacu și-a asumat singurătatea jurnalistului de cursă externă, astăzi poate vorbi frust și deschis despre misiunea uitată a presei din România, despre „specialiștii“ în panică și despre tot ce a însemnat călătoria ei inițiatică cu Pașaport diplomatic.  

Cristina, de peste 10 ani ești un jurnalist cu o misiune foarte clară: politica externă. Ți-ai asumat acest rol înotând adesea împotriva curentului și a valurilor de audiență. Ai fugit în mod intenționat de circul politicii interne sau acesta a fost drumul pe care ți l-ai dorit dintotdeauna?

Începuturile mele în televiziune se leagă de Dana Deac, un jurnalist extrem de educat, și de emisiunile pe care le realiza, în special matinalul Cafeaua cu sare de la Antena1. S-a lansat exact în perioada atentatului de la New York, prin urmare am deschis emisiunea cu știri externe. A fost ca un destin. Am învățat enorm în echipa Danei, pentru că acolo am început să mă educ. Habar n-aveam ce înseamnă terorism, îți spun sincer. Am început să citesc mult și, când prindeam diplomați care veneau în emisiune, le sorbeam cuvintele, eram acolo trup și suflet. De atunci, dorința mea cea mai mare a fost „să fac externe, cum am văzut pe la alții. Doar că externele sunt ca un sport extrem în România, prin urmare abia când s-a lansat proiectul Digi24 am reușit să-mi duc la îndeplinire dorința. Am fost cooptată în acest proiect de televiziune încă de la început, dar condiția mea a fost să fac externe și reportaje. Și uite așa, pe 3 martie 2022, aniversez 10 ani cu Pașaport diplomatic, un format de emisiune pe care l-am creat și produs cu mare bucurie în toți acești ani. Eu n-am inventat practic nimic, m-am uitat la niște modele și am încercat să văd ce este foarte bun la alții. Reperul meu a fost și va rămâne HardTalk, emisiunea BBC – aș vrea în această viață să ajung la acel nivel de interviuri. Nu sunt încă acolo, mai am mult de îmbunătățit.

Crezi că aceste emisiuni britanice de știri și reportaje, gen Hard Talk, Dispatches sau Panorama, sunt posibile pentru că au un public foarte diferit de al nostru?

Nu, eu cred că oamenii sunt la fel absolut peste tot. Și mai cred că dacă ai răbdare să le explici oamenilor niște lucruri, ei le vor înțelege. Dar trebuie să le explici bine. Când am lansat Pașaport diplomatic, pe atunci făceam echipă cu Balazs Barabas, prezentatorul emisiunii, aveam o aură cumva aparte: „Mamă, aduci ambasadori la televizor!“ Nu eram prima care aducea ambasadori la televizor în România, eram doar prima care-i aducea săptămânal. Chiar dacă primele reacții în stație au fost „e cam plictiseală, nu prea înțelegem ce spun acești oameni“, s-a mers mai departe cu emisiunea pentru că cineva a înțeles că e un proiect pe termen lung, într-o lume care se globaliza tot mai mult. Digi24 aparține de un trust care nu are afaceri doar în România, lucru care i-a dat altă deschidere față de afacerile media de familie, interesate exclusiv pe piața internă. Cred că am obținut Pașaportul diplomatic în urma unei combinații de noroc și context potrivit. Prin urmare, de 10 ani sunt, săptămânal, chinezul mic de la externe.

În prima emisiune l-am avut pe ambasadorul Germaniei de acum 10 ani; am filmat la el la reședință, l-am dus pe teren. Lumea era extrem de mirată de ceea ce făceam. Am început cu un format mai light, de infotainment - mai ușurel, pe românește. Încercam să amestecăm în emisiune și cultură, și politică. Conceptul emisiunii a evoluat odată cu timpul și cu publicul. Acum, de câțiva ani, îmi permit să fac doar discuții pe politici externe, adică ceea ce mi-am dorit din prima secundă. Dacă veneam cu politică concentrată de la început, nu e vorba că publicul n-ar fi înțeles, doar că nu era obișnuit cu acest domeniu. În acea perioadă, știrile externe erau despre ursuleți panda sau despre ultima colecție Chanel – acestea nu sunt știri externe, sunt știri din altă țară.

Ce modele ai avut ca jurnaliști de știri externe?

Am avut ca model un jurnalist pe care probabil nu-l știe multă lume. Este o doamnă care ne făcea documentarea pentru toate subiectele de la Cafeaua cu sare, din echipa Danei Deac de la vremea respectivă: doamna Florica Gyarmath. Lucrase foarte mult în agenții de presă pentru că pe vremea ei, în perioada comunistă, agențiile de presă erau la putere. Ea mi-a explicat foarte clar ce cărți să citesc, cu cine să vorbesc, la cine să mă uit. Elena Voinea conducea externele de la Antenă și Vlad Petreanu făcea emisiuni pe aceeaşi temă. Existau oameni care țineau sus nivelul știrilor externe, chiar dacă nu erau foarte cunoscuți de public. Aveai de la cine să înveți. Presa scrisă era de asemenea puternică, erau oameni care acopereau războaie și se băteau pe un standard foarte înalt al știrilor externe.

Oameni care făceau în primul rând teren, nu?

Da, este esențial. Cum să faci politică fără să faci teren?! Nu te duci să vorbești cu sursele, nu știi nimic. Să luăm ca exemplu „războiul din Ucraina“, care este acum la modă. Dacă nu te poți duce până acolo, pentru că nu îți alocă buget media pentru care lucrezi, e foarte important să citești presa de acolo, e foarte important să vorbești cu oamenii de acolo. Pune mâna pe telefon și descoperă-ți sursele suficient de credibile cât să poți să transmiți, la rândul tău, un mesaj foarte corect despre ce se întâmplă într-un anumit loc de pe planetă. Planeta-i mare și nu poți s-o acoperi chiar pe toată, e foarte scump. Dar e foarte important să ai pe cine să întrebi, să ai oameni de încredere.

De ce crezi că știrile externe n-au mai fost la modă, de la un moment dat, în România? De ce am rămas în cercul strâmt al bâlciului intern și al urșilor panda? Să dăm vina pe criza din 2008, care a tăiat grav bugetele, pe „talentul“ politicienilor noștri de a ne ține captivi într-un spectacol neîntrerupt?

Nu cred că am un răspuns foarte clar. Cred că suntem atât de încântați să facem noi tot, ne pricepem atât de bine la toate, încât politica externă, care este grea, nu ne-a oferit suficient loc de desfășurare. Eu nici în acest moment nu-mi permit să spun că știu politică externă; încă citesc foarte mult, încă descopăr în fiecare zi că sunt oameni mult mai buni decât mine la meseria asta, fie în România, fie în altă țară. Dar eu asta îmi doresc să fac zilnic: să vorbesc cu oameni mai deștepți decât mine. La noi, foarte rar se încep jurnale cu știri externe. De când au început să fie mai serioase amenințările războaielor sau de când am văzut criza de refugiați, am început să privim mai atent peste granițe și să descoperim efectul fluture: ceva ce spui că e foarte departe te afectează; ceva din China ne-a închis pe toți în case, pe toată planeta. Lumea e mai conectată decât credem și poate că n-ar fi rău s-o înțelegem. Să spui că știi tot, ce fac cei din Ecuador în egală măsură cu cei din China sau cu Vladimir Putin (că la el ne pricepem acum toți), mie mi se pare că trebuie să fii, la propriu, puțin nebun. N-ai cum, de aceea este bine să ai pe cine să întrebi, să-ți măsori foarte atent cuvintele în momentul în care publici sau spui ceva, pe orice rețele, sociale sau tv. Și e foarte important să nu creezi panică. Nu înțeleg de ce trebuie să ne panicăm toți.

Poate din simplul motiv că panica vinde... Panica alimentată constant se poate transforma într-un serial thriller, pe care îl consumi în neștire.

­Este foarte important să măsurăm cuvintele pe care le scriem sau spunem, ca jurnaliști. Dacă nu e foarte echilibrat, mesajul riscă să creeze falii în gândirea oamenilor. Pe mine mă întreabă zilnic taximetriștii: „Doamnă, când începe războiul?“ Eu încerc să-i calmez, pe fiecare în parte, și încerc să le explic că deocamdată diplomația conduce lumea, iar în acest moment încă nu e război în vecinătatea noastră. Dar e greu, pentru că sunt jurnaliști care țin mai mult la reputația lor de a fi primii care dau ceva, și nu la știre. Cred că subiectul este cel mai important, nu faptul că l-a dat Cristina Cileacu sau orice alt jurnalist. Contează faima?! La ce-mi folosește mie să mă recunoască lumea pe stradă?! La absolut nimic, nu e pe lista mea. Pe mine mă interesează să se vorbească despre subiectele de actualitate cât mai corect cu putință. La Digi24, de exemplu, încercăm să aducem experți, așa cum am făcut pe Covid. La externe aducem oameni care sunt experți pe aceste subiecte. Ei chiar există în România, nu-i inventăm noi. Și mă bucur când îi văd și la alte televiziuni, înseamnă că un mesaj transmis corect ajunge la mai multă lume. Nu e vorba că ne-au furat invitatul, ci că au vrut să transmită mai departe informația clară și corectă.

Eu aș da diplomați la televizor, de exemplu, de dimineața până seara, pentru că sunt oameni în primul rând educați. Sunt oameni echilibrați, care nu au miza mică de a fi diferiți sau mai importanți decât alții. Ei știu că lumea nu este nici albă, nici neagră, că există întotdeauna foarte multe nuanțe de gri. În diplomație există întotdeauna optimism, pentru că diplomații cu asta se ocupă: se străduie să păstreze pacea în lume. Aceasta este cea mai banală definiție a diplomației. Atâta timp cât acești oameni continuă să vorbească cu colegii lor din alte țări, cu care nu împart neapărat aceleași opinii, nu vor începe războaie. Cred că avem mare nevoie de o ponderare a mesajelor, oricare ar fi ele. Diplomații se pricep la multe lucruri, personal consider că au și foarte mult umor. Contează enorm într-o discuție.

Aici intervine talentul tău, șlefuit în ultimii 10 ani, de a-i scoate din mesajele lor standard, din răspunsurile clasice.

Mulțumesc pentru apreciere, dar nici eu nu reușesc să-i scot mereu din răspunsurile standard. Sunt țări și țări. Fiecare țară, la rândul ei, are anumite mesaje de transmis. Ține mult și de talentul diplomatului. Însă toți diplomații știu că nu au toate răspunsurile. Nu cred că am întâlnit vreodată un diplomat care să fie altfel decât modest.

Te-ai lovit de prejudecăți lucrând în domeniul știrilor externe?

M-am lovit de prejudecăți într-o manieră care n-are legătură cu faptul că sunt femeie. Prejudecata de care încă mă izbesc este faptul că vin din România. Un diplomat american mi-a spus odată un lucru dureros de adevărat: ca să aveți o politică externă bună și recunoscută trebuie să aveți o politică internă bună și recunoscută. România și presa locală sunt văzute la categoria „și altele“, pentru că lipsește această calitate a politicii interne, chiar dacă cei de la externe se străduie. Am fost pusă, de exemplu, pe liste de așteptare la interviuri cu lideri internaționali mult în spate și mi-au luat chiar și trei ani să obțin un interviu. Mi se spunea direct: „Nu te supăra, dar țara ta chiar nu există din anumite puncte de vedere. Există pe hartă, o recunoaștem, e importantă strategic, dar de ce să dăm un mesaj în România și nu într-o țară în care știrile sunt preluate de restul presei din lume?“

Este foarte important să creștem nivelul presei. Crești nivelul presei în momentul în care crești nivelul mesajului pe care-l transmiți prin presă. Dacă tu te limitezi la ce like-uri mai face pe Facebook vreun parlamentar de la nu-știu-ce partid, de ce ar fi asta o știre de interes internațional? Dacă tu îți dai seama că și în țara asta se întâmplă lucruri care pot fi de interes internațional, atunci crești nivelul presei și atunci se uită și alte țări la tine cu interes.

Este o prejudecată să fii judecat tu, ca profesionist, ca ziarist, din prisma politicii pe care o face țara ta. Dacă n-ai politicieni de calitate, indiferent ce profesioniști ai în alte domenii, acei oameni vor trebui să dovedească în primul rând că sunt buni la ceea ce fac, pentru că au o anumită etichetă. „Un reprezentant al presei din România... Aaa, știm noi cum fac ei politică acolo!“

Oamenii politici sunt produsul unei societăți, modelate la rândul ei de media locală. Cât crezi că a contribuit la degradarea imaginii și a discursului public lipsa de reacție a CNA-ului în foarte multe momente de rătăcire a pieței tv din România?

Eu nu vreau să critic pe nimeni, dar știu că aceste lucruri se întâmplă pentru că se poate. În măsura în care, deși există reglementări, în multe media se spune orice, oricând, la orice oră de maximă audiență, fără să existe consecințe, înseamnă că se poate. De ce? Pentru cine? Pentru ce? – sunt întrebări la care eu nu am răspuns, dar e clar că pentru alții e voie. Dacă pentru unii ești mumă, pentru alții ciumă, este clar că nu-ți faci treaba în funcția respectivă, de reglementare a comunicării audiovizuale. Dacă zilnic taximetriștii îmi pun aceleași întrebări - când începe războiul și când plecăm noi la război? – înseamnă că mesajele corecte pe care le dă oricine, fie că sunt autorități, fie că sunt media, nu ajung unde trebuie. Iar acest lucru ține de o reglementare care ar trebui să fie mai puternică decât decizia unui post de televiziune sau a unui partid politic.

Crezi că această situație a dus inclusiv la degradarea comunicării dintre structurile oficiale și presă?

Structurile oficiale din România nu comunică cum trebuie, asta e clar. Dar nu trebuie să te duci la un anumit post de televiziune ca să comunici. Poți să comunici organizând foarte des conferințe de presă. Dacă mesajul tău e preluat corect de 80% din media, ajungi la rezultatul care trebuie. Dacă tu vorbești doar când te mai aleargă jurnaliștii prin Parlament și tratezi de sus, cu aroganță, presa, înseamnă că nu înțelegi că rostul presei este să pună întrebări, indiferent cine ai fi. De fapt, înseamnă că nu înțelegi cum funcționează democrația: lucrezi pentru noi, cei care îți plătim și vă plătim salariile. Ca oficial al unui stat, nu poți comunica doar când vrei tu, pe subiectele alese de tine. Aici nu mai contează forul care reglementează presa, aici este o decizie de comunicare la nivelul autorităților. Să luăm ca exemplu situația cu Ucraina și războiul: dacă cei de la ministerele care răspund de zona asta ar ieși foarte des să spună anumite lucruri foarte clar, cred că lumea ar înțelege. Oamenii nu sunt proști, noi credem că sunt proști. Nu am întâlnit public care să nu înțeleagă, dacă-i spui ceva foarte clar și cu mare atenție.

Cum te simți acum, când toată lumea face brusc politică externă?

Eu mă bucur că toată lumea este interesată de politică externă, nu mă bucur însă deloc că toată lumea tratează și acest domeniu cu superficialitate. Mi-ar plăcea ca lumea să se apuce serios de acest domeniu, în care ai foarte mult de citit. Eu când aud că sunt colegi care au 25 de ani și se consideră analiști politici, nu spun nimic, zâmbesc și-mi văd de treaba mea. Dar cred că nu ai timp să citești suficient până la 25 de ani. În plus, noi suntem ziariști, nu suntem analiști, aceasta este o altă meserie. Pentru analiză, apelăm la experți pentru că există oameni care se ocupă de Rusia, de SUA, de China și așa mai departe. Oameni care fac acest lucru zilnic, ca meserie a lor. Aceia sunt analiști, aceia sunt experți. Noi, ca jurnaliști, trebuie doar să le punem întrebări oamenilor respectivi, ca să putem explica ce anume se întâmplă. Să punem în context evenimentele în derulare și punct.

Eu am surse în Rusia și peste tot, pentru că este important să discuți cu oamenii care vorbesc limba de acolo. Încerc întotdeauna să găsesc oameni de încredere, pe care i-am cunoscut și i-am întâlnit mai mult de o dată în viața mea, și pe care îi urmăresc constant ca să fiu sigură că sunt echilibrați. La rândul meu, când au oamenii nevoie de știri din România, fac același lucru. Lucrez cu oameni din toată lumea, din zona de expertiză a politicii externe, pentru a avea acces la surse locale când se întâmplă ceva într-un colț de lume.

Ai călătorit și în zone de conflict. Există momente care te-au marcat?

Da, există. Îți voi spune însă acum ceva care probabil o să-mi pună foarte multă lume în cap. Am cunoscut corespondenți de război în această viață și mi-am dat seama că, prin comparație, noi nu avem corespondenți de război în România. Oamenii pe care i-am cunoscut făceau asta de o viață, făceau doar asta: au mers prin toate zonele de conflict posibile, evident, având și susținerea financiară. Războiul costă mult să-l acoperi. E nevoie de foarte mulți bani, pe care n-ai cum să-i decontezi, pentru că trebuie să plătești la negru o sursă acolo unde ești. Sursa nu îți dă chitanță - când te întorci la contabilitate, trebuie să explici că banii nu i-ai furat, ci i-ai dat pentru o informație de care aveai nevoie ca să rămâi în viață sau ca să faci un anumit subiect.

Am fost și eu în zone de conflict și îți mărturisesc că mi-a fost foarte frică. Nu aș mai vrea să merg în zone de conflict, pentru că este cel mai crâncen lucru pe care poate cineva să-l vadă în această viață: ce fac oamenii altor oameni. Suntem niște animale extrem de crude când putem să facem acest lucru. Rămâne cu tine acest adevăr. Eu, după ce m-am întors din Gaza în 2014, câteva luni am văzut zilnic imagini pe care n-o să le pot uita niciodată și care îmi revin în minte chiar și acum, vorbind cu tine. Să ajungi într-o zonă de conflict poate suna aventuros, plin de adrenalină: toate spoturile și atenția sunt pe tine, pentru că ai ajuns acolo tu, personal, cu nume și prenume. Gândește-te întâi la oamenii de acolo, pentru că ei trăiesc zilnic ororile pe care tu le vezi o săptămână sau două și pe ei trebuie să-i pui în lumină în primul rând, nu pe tine! Să-ți pui pe tine vestă antiglonț pe care scrie mare TV și să accelerezi din cuvinte un război, care poate are și momente de acalmie, nu mi se pare deloc corect din punct de vedere profesional. Aceasta este părerea mea, chiar dacă poate voi supăra anumiți colegi. 

Oamenii care chiar au acoperit zone de conflict și sunt corespondenți de război de peste 20 de ani sunt echilibrați, calmi și extrem de atenți la ceea ce spun. Sunt oameni care suferă foarte mult, tocmai pentru că au văzut lucruri pe care n-ar trebui să le vedem în această viață. Aici, la noi, abia așteptăm să plecăm la război, de asta și începem războiul din Ucraina mai repede decât e cazul să-l începem; tot noi, presa, pentru că noi vrem să fim primii care transmitem din război. La oamenii de acolo se gândește cineva?

Un jurnalist din Ucraina vorbea despre așa-numiții „fixeri“, acei localnici pe care îi iei cu tine să te ajute, cu tradusul, cu zona. Dacă tu, reporter străin, ai chef să petreci o noapte la frontiera cu Donbas pentru că speri să înregistrezi niște împușcături pentru televiziunea ta, nu-l forța pe localnicul din Ucraina să facă același lucru pentru că el, săracul, se bucură dacă nu sunt împușcături și dacă mai trece încă o zi în care e pace. Cam așa e cu jurnalismul de război. Am toată admirația pentru cei care chiar merg în zone de conflict și care fac treabă ca la carte pentru că știu cât este de greu să pătrunzi în astfel de zone. Deci nu înțeleg „bucuria“ legată de începerea unui război.

Parafrazând un cântec, cum privește Cristina Cileacu lumea după 10 ani de Pașaport diplomatic?

De la ruși vine...

Scandalul! E clar că Rusia este un agresor. Eu fac diferență între politica rusă și ruși. Știu ruși care nu sunt deloc de acord cu faptul că țara lor este în această poziție, dar, pe de altă parte, aceștia sunt liderii pe care îi au. E cam groaznic să deschizi gura în Rusia, pentru că sfârșești precum Navalnîi sau chiar mai rău. De la Rusia clar vin presiunea și agresiunea, iar faptul că suntem în această vecinătate nu este comod. Este o amenințare constantă pentru că nu poți avea încredere în ceea ce spun liderii ruși în momentul de față. Poate că în viitor se vor schimba lucrurile, dar nu știu dacă în timpul vieții mele. De la ruși vine clar amenințarea.

De la Uniunea Europeană...

De la UE vin banii. M-aș bucura teribil să știm și noi să-i folosim pentru că Uniunea Europeană dă foarte mulți bani, în ultima vreme aproape fără rețineri. E multă treabă de făcut în România, mi-aș dori să știm cum să cheltuim banii. Avem banii, avem nevoile, nu înțeleg de ce nu reușim să le punem cap la cap și să rezolvăm din urgențele care ne presează.

De la Marea Britanie ce mai vine?

Pentru mine, personal, vine întotdeauna umorul.

De la Marea Britanie vine în primul rând securitatea pentru că, în ciuda faptului că liderii actuali nu pot fi comparați cu Churchill, cred totuși că Regatul Unit înțelege zona aceasta mai bine decât alte țări din UE. Marea Britanie înțelege pericoul de securitate care domină: această mare umbră a Rusiei pe zona estică, în care suntem și noi. Marea Britanie ne aduce umorul, calmul și o umbrelă de securitate la care am putea fi mai atenți pentru că ea există... și va rămâne, asta e important.

De la ucraineni...

Din Ucraina vin mesaje complicate pentru că n-am avut niciodată o relație senzațional de bună cu această țară. Acum ne apropie problema în care sunt vecinii ucraineni. Eu sper să facem o politică bună cu ei, să lăsăm puțin garda jos și toate problemele care sunt de rezolvat între țările noastre și să ne dăm seama că avem o amenințare mai mare de confruntat. După ce se va termina nebunia cu criza actuală, trebuie să vedem ce facem noi în relația cu Ucraina. Pe termen lung, sper să avem o relație mai puțin contondentă. Lucrurile se pot schimba, însă cu priviri ochi în ochi și cu adevărul pe masă, altfel nu prea ai cum să negociezi.

De la americani... ce mai sperăm să vină?

De la americani mi-ar plăcea să vină mai multă recunoaștere. Noi suntem foarte pro-americani și e bine că suntem așa. Eu am învățat și continui să învăț enorm de la ei. Noi, ca popor, cred că avem foarte multe în comun cu ei. Am călătorit prin America aceea profundă, nu doar prin marile orașe, și am constatat că suntem foarte asemănători. Avem nevoie de mai multă recunoaștere din partea lor - toată dedicarea pe care o avem noi pentru felul de a fi al americanilor, pentru politica lor, pentru stilul lor de viață și democrație ar trebui să primească mai multă atenție. Momentan, primim atenție din punctul de vedere al securității, dar o societate înseamnă mai mult decât apărare. Există mai multe paliere care, la rândul lor, ar putea fi ajutate de americani să evolueze. Mi-aș dori de la America mai multă atenție.

De la români vine...

Mie îmi place România, cu toate bubele ei. Eu aleg mereu partea plină a paharului și cred foarte tare că nu suntem un popor de tâmpiți. Nu am fost niciodată și nu vom fi vreodată. Mi-ar plăcea să iasă mai mult în față oamenii care știu să-și facă treaba. Ei există - dacă n-ar exista oamenii aceștia, noi am fi în colaps. Nu suntem în colaps, suntem o țară care încă funcționează, cu toate problemele ei. Funcționează și a evoluat mult în timpul vieții noastre. Din perioada anilor ’90, am trecut prin niște schimbări fundamentale. Suntem în cu totul alt loc acum. Dar atâta timp cât ne punem această cenușă în cap – „la noi nu se poate“, „suntem ultimii din Europa“ – nu vom avansa. Aș vrea să recunoaștem mai mult cine suntem și să stăm puțin mai drepți.

Sau, uneori, să domolim mândria de a fi buricul lumii, de la Adam încoace.

Asta vine tot dintr-un complex. În momentul în care tu te simți neînsemnat, începi să pretinzi că ești superstarul universal al omenirii. Cred că dacă ne-am echilibra puțin, ne-am recunoaște punctele tari și punctele slabe.

De la România sper să vină mai multă încredere în noi înșine. Mie îmi plac anumite calități pe care le observ la diplomați: de exemplu, faptul că reușesc să-și urmeze direcția pe care o au. Există și în România mulți diplomați pe care îi admir și faptul că există mă face să mă simt mai liniștită, mai în siguranță, mai bine.

Când de la români va veni încrederea, atunci putem începe să sperăm cu adevărat că ne vom face bine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp