Cum este Dune, filmul din 2021. „Un maraton emoțional și vizual, fără niciun moment mort, aproape obositor…”

Ce e mai frumos decât să înțelegi că aparții? Tu ești în aer, tu ești în lumină, tu ești în tăcere. Cea mai mare forță pe care o ai e renunțarea la forță. Nu te împotrivi. Acceptă mersul lucrurilor și mersul lucrurilor te va accepta pe tine. Ești acasă. Filmul „Dune” în regia lui Denis Villeneuve (2021), care are la bază uimitoarea poveste scrisă în anii ’60 de Frank Herbert, este și o meditație despre locul omului în univers. Fie el un univers imaginat, imens, de necuprins, fie el un univers cu doar câteva străzi și câteva blocuri.

„Misterul vieții nu e o problemă ce se cere rezolvată, ci o realitate care trebuie trăită. Niciun proces nu poate fi înțeles dacă e întrerupt. Înțelegerea trebuie să însoțească desfășurarea procesului, trebuie să se contopească și să se desfășoare odată cu el.”

(Frank Herbert – Dune, ed. Armada Clasic, trad. Ion Doru Brana, 2019)

Și ce misterioasă este lumea Dune. Populată de oamenii viitorului, pe planete necunoscute, reci și periculoase, pline de caverne, de comploturi, de frică. Mereu mișcarea, mereu liniștea care înconjoară infinitul, senzația că ceva imens urmează să se întâmple. În centrul filmului – un băiat, un fiu de duce, îl cheamă Paul. E antrenat să devină un conducător, mama lui, o înaltă preoteasă, îl învață să navigheze misterul vieții, oamenii tatălui să lupte inteligent. Are vise despre viitor, e în pragul unui mare pericol, s-ar putea ca el să fie speranța universală. Familia lui trebuie să preia, din porunca Împăratului, o planetă neprietenoasă, aridă, dar de pe care se recoltează cel mai de preț element al acestei lumi – mirodenia. Banii par să învârtă și acest univers, motiv de război și de trădări. Totul pare o capcană, și toți cei implicați pare că știu asta. Însă nimeni nu se împotrivește. Unii pentru că speră că pot schimba viitorul, alții pentru că îl acceptă. Planeta Arrakis este destinul lui Paul, un erou aproape clasic, dar conectat cu sinele și cu infinitul doar ca marii Mesia ai religiilor pe care le cunoaștem.

Intens din primele secunde, filmul e un maraton emoțional și vizual, fără niciun moment mort, aproape obositor. Agresiv, lasă însă mereu loc frumuseții, albastrului din ochii personajelor, întinderii din deșert. O invitație de a privi mereu dincolo de ce se vede pentru a găsi adevărul. Și adevărul e că omul nu va reuși niciodată singur, ci doar ajutat de cei din jur. Cei invizibili sunt puterea. De fapt, romanul lui Frank Herbert le este dedicat „celor a căror activitate se desfășoară dincolo de hotarul ideilor, în lumea adevăratelor materiale, ecologilor din ținuturile aride, oriunde s-ar afla și în orice epocă ar lucra”. Dune e și despre comunitate.

Această combinație de acțiune, tehnologie, muzică, efecte vizuale și filozofie face din Dune o o narațiune amețitoare, dar ușor de parcurs. Simplificat față de roman, scenariul urmărește prima parte a aventurilor lui Paul: e doar începutul, aruncarea eroului în propriul destin, unde i se atrage atenția asupra lumii din jur, se setează toate premisele pentru ceva remarcabil. O cursă în care un adolescent înțelege că viața poate fi o căutare a apartenenței.

Dincolo de realizările cinematografice, cred că Dune e un bun reminder al puterii poveștilor. Un reminder că unul dintre cele mai mari obstacole de pe planeta Arrakis sau de pe planeta Pământ este frica. Frica de necunoscut, frica de celălalt, frica de ce s-ar putea întâmpla, frica de ce nu se va întâmpla. Iar dincolo de frică se află lumea.

„Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoare desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.” (Frank Herbert – Dune, ed. Armada Clasic, trad. Ion Doru Brana, 2019)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp