Foto: Giuseppe Lombardo/ Alamy/ Profimedia
Unii oameni au darul de a spune atât de multe într-o afirmație încât creionează un întreg tablou, care rămâne mult timp în minte. „Studenții mei erau, majoritatea, impresionați când le proiectam această scenă din film și unii dintre ei mi-au și zis că e prima oară când aud că școala ar trebui să construiască caractere. Le-am spus că asta este o afirmație a primului rege al românilor, Carol I, că asta e misiunea școlii - până să furnizezi cunoaștere, trebuie să construiești caractere. Adică persoane care să discearnă ce e bine de făcut în serviciul celorlalți, că asta nu se înțelege la noi, noi ne gândim, în bună măsură, cum să ne fie bine nouă".
În interviul său, domnul profesor Marian Popescu pune degetul pe rana a tot ceea ce ar fi trebuit făcut la timp de fiecare pe bucățica sa și a cărei scadență o simțim în boala care cuprinde societatea în întregul ei.
Întâmplător sau nu, citirea acestui articol vine după parcurgerea cărții scrise de către domnul Mihnea Măruță, Identitatea virtuală, și ascultarea tuturor materialelor apărute pe subiect. Pentru că tema efectelor secundare ale mass mediei și tehnologiei este una apropiată mie, de pe vremea când un smartphone părea un pic SF, am devorat tot ceea ce afirmă Mihnea Măruță și, inevitabil, am reluat analiza preocupărilor celor din zona de etică și tehnologie, a specialiștilor în neuroștiințe și a celor ce înțeleg presiunile enorme asupra creierului în era digitală, pe care le tot studiasem în trecut și despre care nu mai voiam să știu, de teamă că voi afla că lucrurile au mers mult mai departe decât mi-aș fi imaginat.
Ascultându-l pe domnul Măruță și însumând tot ceea ce reieșea din prelegerile urmărite, mi s-a conturat deodată imaginea studenților care peste ani, nu mulți, vor avea un profesor care le va prezenta toate aceste date și, precum studenţii domnului Marian Popescu, îi vor spune că este pentru prima oară când aud acestea. Trebuie să aibă mult curaj un astfel de profesor, căci riscă să ridice un tsunami, o întrebare ca un răcnet către noi toți, izvorât din furia lui cum de n-au știut, respectiv cum de nu ne-am făcut treaba, cum de n-am căutat mai mult, cum de nu le-am spus, cum de n-am fost adulții de care au avut nevoie.
Și ce se va putea răspunde? Când va fi clar cât îi va costa că n-au știut? Adică, n-am putut să ne oprim și să ne întrebăm ce înseamnă că device-urile la care au avut acces încă de mici le dădeau și dau acces către o lume ce, prin rețele sociale, aplicații și jocuri, încearcă să-i vâneze cu capcana dopaminei. Hormonul plăcerii, pe care unii, prin cunoștințe amănunțite despre creier, știu să-l întindă fără ca ei să se poată apăra, având creierul fragil și vulnerabil în fața adicției planificate până în cele mai mici detalii.
Ce-o să le spunem? O să mai putem expedia iar întrebarea lor cu argumentul pueril că am crezut că ăsta-i viitorul, că trebuie să ne adaptăm (neavând habar nici noi concret la ce), că n-am vrut să părem retrograzi și să trecem în ochii lumii drept proști, și, ca urmare, nu i-am mai ascultat nici chiar pe cei implicați în industria IT care au tot tras semnale de alarmă? Căci nu-i vorba de a nu recunoaște beneficiile evidente ale tehnologiei și a o respinge pe negândite, ci de a proteja creierul fragil al copiilor, iar dacă una o elimină pe alta, atunci adevărul este că nu suntem decât într-o goană cu capul spre zid. Nu, nu știm pe unde o să scoatem cămașa când ne vor spune că, încă din 2017, se știa de pe TED Talks-urile alea pe care le tot urmăream ca să părem elevați, că ceea ce face practic tehnologia este o "cursă către adâncul trunchiului cerebral, țintind cât mai adânc în furie, cât mai adânc în emoție pentru a capta atenţia", scoțând ce-i mai rău din creierul reptilian, adică neatenție, control slab al impulsului și, în general, tot ce presupun funcțiile executive afectate.
Nu vom ști să le spunem de ce n-am știut de un Tristan Harris, specialist în tehnologie persuasivă la Standford, nici de ce n-am descusut ce vrea să spună despre prezentul, adică viitorul lor Mo Gawdati, Ex-Google Officer, cu sintagma "trăim în mijlocul unei industrii disruptive a conexiunii umane"? Industrie în care ei au trebuit să crească, neștiind că aproape totul este întors împotriva dezvoltării abilităților de comunicare, socializare care, surpriză, vor avea tot mai mare trecere pe măsură ce le vor pierde.
Nu vom ști să le spunem despre chimia creierului lor dat peste cap ani de-a rândul în timp ce alți adulți, în alte țări, au căutat să înţeleagă care este platforma neurochimică specifică unui sistem nervos echilibrat, cel fără de care nu se pot crește adulți responsabili și autonomi, care să știe unde le este nordul și care nu rătăcesc pe cântecele de sirenă bine gândite de alții. Nu vom ști să le spunem de ce nu ne-am interesat, de ce n-am pus presiune pe autorități să ne explice ce înseamnă mai exact expunerea unui creier la fentanil digital, așa cum a fost declarată aplicația TikTok, dacă tot s-au dat semnale că ceva nu este în regulă. Scuze, nu un creier, ci aproape jumătate de popor, ținând cont de cei 7,2 milioane de utilizatori din România, consumatori fără știință de acest alt fel de opioid care dă deja semnale prin copiii ajunşi în spitalele de psihiatrie după prima tentativă de suicid, dar despre care încă nu vorbim: de ruşine, din neputinţă şi neinformare…
Vom fi surprinși să auzim cât de preocupați au fost alții, din țările city break-urilor noastre, de furtunile de dopamină la care sunt expuși copiii, de recuperarea mișcărilor globului ocular afectat de ecrane, de sexualizarea timpurie, de anxietățile, depresiile și anorexiile lor, căpătate cu primele click-uri nevinovate pe diete și deturnate de algoritmii vânători de atenție spre plasa largă a subiectelor pe care nu au ce căuta la vârsta lor lipsită de discernământ. Uimirea că alții au avut știința și curajul de a pune presiune pe luarea unor măsuri concrete pentru protejarea copiilor lor va fi secondată de stupoarea de a afla că starea creierelor unei țări este, de fapt, o chestiune de securitate națională. Amarul va fi amar, de nepus pe cântar, unde nu vor încăpea nici măcar regretele că o carte ca a domnului Măruță n-a fost citită din scoarță-n scoarță, iar o alta, Adicția digitală, scrisă de către doamna Adina Baciu, a primit premiul Academiei Române degeaba, căci pericolul obișnuinței cu hormonii plăcerii, care reprezintă trambulina spre dependențele de substanțe interzise de mai târziu, va fi fost un adevăr crud, care nouă ne-a trecut pe lângă ureche.
Chiar nu știu ce le vom putea spune când se vor fi trezit slăbănogiți în fața vieții! Căci nu-i suficient a fi inteligent, mai trebuie și mușchi ai minții întăriți pentru a trăi cu sens, a răzbate, a pune în act toate darurile cu care sunt înzestrați. Vor fi prea mult pe altă pagină decât acestea, iar durerea va fi trăită cu asupra de măsură, căci deodată vom ști că, de fapt, e ca și cum ne-am lăsat copiii singuri în mijlocul sufrageriei, luând pilule bune la gust la primul strat și, anesteziați de fericirea lor aparentă, nu am mai pus mâna pe prospect să vedem ce conțin totuşi începând cu al doilea. Recunoașterea propriei dependențe digitale și a distragerii de la viață care ne-a orbit va fi șansa de a răscumpăra fărâme din greșelile noastre, acoperite parțial de adevărul că nu am fost rău intenționați, doar că am fost atât de furaţi şi noi înşine, încât n-am știut unde să mai privim.
Sper din suflet că unii dintre ei, când un profesor le va spune într-o zi tot ceea ce ar fi nevoie să știm noi acum, vor răspunde că ei știau deja, că li s-a spus acasă sau în școală. Şunt şanse, căci într-una din ele, într-un cartier mărginaș al Iașului, un profesor de sprijin este trup și suflet implicat în proiectul prin care ar dori să fie îmbunătățit climatul școlar - să fie teren pentru o stare de bine și mai puțin pentru violență și tot ce este frâna unei dezvoltări frumoase. Implicat și încurcat cumva, pentru că simte că nu mai putem vorbi despre gestionarea emoțiilor, fără a aborda subiectul sursei care ni le dă peste cap zi de zi. Elevi, părinți și profesori au nevoie să dea piept cu adevărul adicției digitale strecurate în diferite grade în toată societatea și, fiecare pe nivelul său, să afle, să cunoască, să conștientizeze pentru a avea șansa unei alegeri. Profesorii buni nu se mint: știu că nu se rezolvă problemele doar prin controlul parental pe telefon sau interdicția lui la ore. Nu! Căci sunt relații cu părinții de construit, sentimentul de apartenență la grupul din viața reală de dezvoltat, descoperirea visului de viață și a darurilor lor de avut în vedere. De iubit și de pus limite, de responsabilizat și întărit pentru viața mare, în care problemelor nu le poți da scroll, iar bucuria adevărată, care durează, începe de fapt după ce ai terminat de filmat/fotografiat/fotoshopat momentele magice de Crăciun. Încercați să-i vedeți pe acești profesori, veți fi putut asculta multe de spus copiilor azi spre rodirea lor de mâine.
C. este un profesor de sport care a înțeles provocările actuale ale copiilor și visează la un proiect amplu în care aceștia să aibă șansa unei dezvoltări psihomotorii ce vine să întâmpine efectele secundare ale mediului actual asupra lor. Știe că dacă tot vorbim despre neurodezvoltare atunci trebuie să punem pe tapet și problema neuroperturbării care este sub ochii noștri, strecurată în intervalele de atenție reduse, comportamentele problematice, epidemia de singurătate, tristețe și anxietate, în copiii cu întârziere în dezvoltare care umplu centrele de recuperare.
A studiat toate acestea și speră ca într-o zi sportul să revină la importanța care i se cuvine prin informarea noastră, prin curiozitatea măcar pentru circuitele puse în practică în săli de sport din afară pentru dezvoltarea neocortexului și a funcțiilor executive, primele afectate de tehnologie. Nu știe dacă va merge într-o zi printr-o școală plin de mulțumire și cu mândrie sănătoasă precum Paul Zientarski, dar speră ca prin informarea adulților mișcarea să devină la fel de importantă precum ora de pregătire la mate și, prin efortul lui, să crească măcar o mână de studenți care să-i spună într-o zi profesorului nostru imaginar că ei au mai auzit astfel de lucruri.
L.? L. este puștiul binecuvântat ai cărui părinți au înțeles deja toate acestea. Ar vrea să nu fie judecați de doamnele de la grădiniță despre care ştiu că își fac treaba cu toată dăruirea atunci când întreabă câtă mișcare s-a făcut și nu ce achiziții pe nivel academic a mai avut astăzi. Au citit cu atenție despre sutele de copii care, privați de mișcarea liberă și provocatoare din natură așa cum era odată, intră într-un mare grad de desincronizare senzorială în grădinițe și școli, cu un neastâmpăr inerent, ce pune în dificultate copil, părinte și cadru didactic deopotrivă. Părinții lui L. nu acuză pe nimeni, știu că problema s-a complicat mult în ultimii 10-12 ani, ani ce ar fi trebuit scanați cu atenție de către autorități și care, nefăcând-o, au lăsat loc unui decalaj enorm între dificultăți și soluții. Ei speră că gradul de diseminare a acestor informații va crește și se bucură de fiecare activitate care dezvoltă manualitatea, fiindcă așa au auzit la profesorul Mircea Miclea, căci știu că centrii din creier care-l vor propulsa în viață pe fiul lor așa se dezvoltă, care va ști ce este de știut la timpul potrivit și nu înghesuit totul de pe-acum, într-un căpșor de 5 ani. Și mai știu că toate acestea sunt vorbe în vânt fără dezvoltarea toleranței la frustrare acasă, fără mici responsabilități, fără tandemul de aur dragoste și limite, găsind cu discernământ una din cauzele adicției digitale în dificultatea noastră de a le stabili și a ne exercita autoritatea sănătoasă de adulți. Doar astfel putem ţine calea dezvoltării metacompetenţelor de care copiii vor avea nevoie în lumea de mâine şi care, pentru ei, nu mai poate face notă separată de mişcarea fizică gândită de specialişti şi aplicată în cât mai multe grădiniţe şi şcoli.
Iar A.? A. este preadolescentul deștept foc, care înțelege cu viteza fulgerului toate acestea dacă sunt explicate pe înțelesul lui, care se deschide pentru a primi sprijinul celui ce îl vede cu adevărat pentru că e logic, la fel de logic precum foarfeca pe care nici el n-ar lăsa-o în mâna unui copil de 2 ani, oricât s-ar trânti acesta cu fundulețul de pământ și ar plânge. Nu vrea ca cel mic să-și taie degetele, deci simte că vrem să nu-și ciopârțească visele, ci copilul înzestrat de astăzi să semene cu tânărul încrezător care va deveni mâine. Este sincer și perspicace în a pune punctul pe i, fiind fără rezerve în a-și vedea raportul cu timpul de utilizare săptămânal de pe telefon dacă își dau și părinții săi o astfel de autoverificare. Ar vrea ca toate acestea să ajungă și la colegii săi, căci i-ar fi mai ușor cu un mini grup de suport, în care să se oprească unii pe alții din statul cu ochii în ecrane și să iasă afară, la un fotbal. Dacă A. merge pe calea aceasta, are mari șanse să fie exact profesorul de mâine, imaginat în toate aceste rânduri.
În final, mie mi-ar fi tare drag ca toate cele de mai sus să fie primite cu exact gândul de ajutor și înțelegere cu care au fost scrise. Căci tehnologia este bună foarte, iar DeepL un instrument extraordinar, care mă ajută să înțeleg că Elveția nu-i doar schi și ciocolată faină, ci și preocupare concretă pentru copii în pledoaria pentru interzicerea rețelelor sociale la ore în acest decalaj de putere enorm dintre ecran și profesor. În țara cantoanelor oamenii înțeleg că bunăstarea se clădește și menține prin luarea problemelor în mâini.
Deci să citim, să-i analizăm pe toate părțile pe cei ce au făcut o muncă enormă deja pentru noi prin cărțile publicate în limba română, să discutăm, să descoperim o cale. Să fim "persoane care să discearnă ce e bine de făcut în serviciul celorlalți" căci poate va trebui, cu tact și calm, să explicăm aceste lucruri și altora, cu un nivel de educație mai scăzut, deci automat mai expuși.
Şi să ieșim din cercul vicios al celor care nu gândesc decât cum să le fie bine lor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.