Cum ne-a lăsat Hagi fără televizor color. Ca să înțelegeți ce fel de oameni eram noi, în anii ’80

Foto: Guliver Getty Images

Una dintre primele păreri foarte convingător exprimate, pe care mi-o amintesc, din partea lui taică-meu a fost: „Am găsit un puști, un machedon, mai bun decât Dobrin!”. Eu avem vreo 4 ani și eram mai mic decat masa albastră din bucătărie, iar Dobrin era pe atunci un mit, un fel de Simona Halep de acum, sau Eminescu tot pe atunci.

La începutul anilor optzeci, taică-meu era antrenor la Luceafărul, un fel de lot olimpic sau, altfel spus, o selecție a celor mai promițători tineri fotbaliști din țară. Față de restul cluburilor neglijate din România, la Luceafărul erau condiții superioare de pregătire, care includeau apă caldă, mingi Artex și un simulacru de școală urmată de copii, în paralel cu antrenamentele. Uneori se primeau ghete Adidas, iar băieții se luptau pe ele ca fiarele. Inițial, își înșfăca fiecare câte o pereche, să fie sigur, apoi se chinuiau câteva zile să le schimbe între ei, pe măsuri. Totuși, pentru a încălța o pereche de ghete originale Adidas, cu crampoane înșurubate, sportivii erau toleranți la un număr-două diferență, mai ales în plus. 

Am fost curios, normal, să-l întâlnesc și eu pe Gică Hagi, machedonul căruia nu-i putea lua nimeni mingea. Mergeam deseori vara la taică-meu „la servici”, un eufemism întrucât activitatea lui se desfășura outdoor, pe terenul de fotbal, iar eu înțelegeam asta tot ca pe o joacă, doar că pentru adulți. Clubul avea sediul chiar la stadionul național „23 August”, iar multe antrenamente se desfășurau exact pe gazonul stadionului Lia Manoliu de astăzi. Erau acolo mulți puști de care nu auzise nimeni încă, Belodedici, Sabău, Mateuț, Răducioiu și încă o grămadă de băieți muncitori și talentați, pe care mai târziu, noi, românii, i-am admirat și i-am numit cu fală: Generația de Aur. Pe Gică Popescu, deși descoperit și recrutat la 14 ani, nu l-au putut pregăti la Luceafărul, întrucât părinții l-au considerat prea mic să poată să plece singur de la Craiova, tocmai la București. Chiar dacă amintirea mea este foarte vagă, aș zice că Ilie Dumitrescu a fost trimis înapoi la Galați doar pentru că era considerat țigan de conducătorii rasiști ai clubului.

Bucuria mea cea mai mare era să umplu salteaua de sărituri în înălțime cu apă. Puneam un aspersor pe saltea, îi răsuceam robinetul iar în câteva minute aveam o piscină confortabilă, în care apa se acumula si se încălzea cu câteva grade pe oră. Taică-meu îi muncea foarte mult pe băieți iar atunci când erau istoviți, îi punea să facă ture de teren, cică să se odihnească. Băieții se opreau în dreptul meu să-și dea cu apă de la aspersor pe față. Era perioada în care nimeni nu contesta primordialitatea disciplinei în sport iar profesorii de profil erau niște tirani care se străduiau să le consume tinerilor atleți până și ultima fărâmă de energie, doar în numele disciplinei. Suferința se aplica din principiu, chiar dacă de cele mai multe ori nu era necesară. Pedepsele fizice administrate de antrenori colerici și sadici, pentru ratări monumentale ale sportivilor emoționați în fața porții, erau la ordinea zilei. Calificarea era mereu obiectivul antrenorului și este adevărat că acest obiectiv se impunea echipei cu pumnii și picioarele, la fel ca în tenis sau gimnastică, pe vremurile alea. Pentru mulți copii cu personalitatea firavă, ai anilor optzeci, instructorul sportiv putea ușor să ajungă să aibă o influență sau o autoritate superioară părinților. 

Gică era un tip serios și introvertit. După aproape două ore de antrenament, sportivii se ridicau cu greu de pe gazon și strângeau mingile de antrenament într-o plasă mare, ca un năvod, în care încăpeau aparent oricâte mingi. Pe culoarul de acces către vestiare mirosea deja a kelen, spray-ul rece folosit la accidentări, iar zgomotul sec de crampoane pe asfalt însoțea gâfâielile sportivilor. Nici atunci nu suportam atmosfera din vestiarul fotbaliștilor, cu glumele porcoase de băieți dezbrăcați după victorie sau insultele și bătăile de după înfrângeri.

- Dom profesor, îmi lăsați și mie o minge?

- Ia Gică! Dar ai grijă de ea, să o aduci mâine.

Hagi era singurul care, deși epuizat după antrenamentul de seară, preferă să mai exerseze singur. De obicei bătea lovituri libere. Își făcuse chiar un panou dreptunghiular, dintr-un placaj cu două picioare, pe care îl folosea ca zid. Rămânea singur, ceilalți erau de mult la dușuri. Bătea și se ducea după minge. Dacă rata poarta, mergea mai mult, pe pista de atletism. Uneori, mă ofeream eu ca băiat de mingi. Când îl ajutam, bătea și câte 100 de lovituri libere. Ulterior, înmulțeam cifra asta doar cu cei 4 ani petrecuți de Gică la Luceafărul, ca să-mi pot explica execuțiile fantastice ale lui Gheorghe Hagi de mai târziu.

Au trecut anii iar profeția lui taică-meu s-a îndeplinit. Hagi a ajuns celebru marcând goluri la Națională și la Steaua. Se zicea ca nu-i poți lua mingea nici dacă intri împreună cu el într-o cabină de telefon. L-a depășit pe Dobrin, cel puțin pe scara popularității, comparația reală fiind doar o polemică de copii.

Însă cam toți sportivii ajung să păstreze un respect profund, la limita fricii, față de antrenorii din adolescență. Familiarizat cu acest beneficiu esențial al meseriei de antrenor, taică-meu nu ezita să ceară favoruri sportivilor deveniți celebri, pe care îi pregătise. Toată societatea de atunci funcționa pe bază de schimburi de servicii și exista și o scară confuză a obligațiilor, pe principiul că favorurile importante pot fi obținute doar de la oameni importanți, însă nu trebuie niciodată să deranjezi o pilă grea pentru o chestie banală.

Serviciul foarte prețios pe care taică-meu a considerat firesc să i-l ceară lui Hagi, în calitatea sa de peștișor de aur, care ar fi putut, din poziția lui, să rezolve orice, nu avea, bineînțeles, legatură cu calitățile sale de fotbalist. Era vorba despre un televizor color. Pe atunci, trebuia să aștepți aproape 2 ani să primești un televizor color, după ce plăteai avansul, iar noi aveam video player primit din America și am fi fost frustrați și noi, și vecinii noștri să vedem filmele în format alb-negru. Banii erau, relația potrivită nu. Trebuia jucată una dintre pilele grele acum. Taică-meu a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Hagi.

Nu puteau să vorbească la telefon despre televizorul color, așadar taică-meu l-a invitat pe Hagi pe la noi. Și Hagi avea un văr, mai mic și netalentat, pe care voia să-l dea la fotbal, „la Dom Profesor”. Au stabilit pentru a doua zi la 10, în fața farmaciei din Pajura, iar taică-meu mi-a zis:

- Să te duci mâine să-l iei pe Gică de la librărie, de aici, și să-i arăți cum se ajunge la noi, printre blocuri.

A doua zi la 10 m-am dus la librărie să-l iau pe Hagi. Aleile cartierului erau pline de corcodușe galbene coapte, ceea ce inseamnă că eram tot pe vremea asta. Aveam 11 ani iar Hagi era deja cel mai celebru român. M-a însoțit absolut toată populația cartierului cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani, plus un număr considerabil de adulți curioși. Mă lăudasem deja de cu o seară înainte despre întâlnirea de gradul III de mâine, iar vestea că Hagi vine în Pajura a facut furori. Eram peste o sută de copii, ca într-o gradenă organizată pentru Ceaușescu, care așteptam vizavi de librărie. Hagi a venit cu un Mercedes negru, model Cobra. A coborât din mașină și s-a uitat la gașca de copii căzuți în contemplație:

- Care ești băiatu’ lu’ Dom Profesor?

- Eu!

Ani de zile s-a vorbit în cartier despre ziua în care a venit Hagi în Pajura, iar eu m-am suit cu el în mașină. Televizor însă nu ne-a făcut el rost, a trebuit să se descurce taică-meu cu altcineva. Hagi i-a explicat, logic, că el este fotbalist, așadar de unde să facă el rost de televizor color? Iar explicația asta are sens acum. Însă pe atunci, a părut că, după tot ce a făcut taică-meu pentru el, Hagi nu vrea să ne ajute. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp