Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Cum ne-a lăsat Hagi fără televizor color. Ca să înțelegeți ce fel de oameni eram noi, în anii ’80

Gheorghe Hagi, 1984

Foto: Guliver Getty Images

Una dintre primele păreri foarte convingător exprimate, pe care mi-o amintesc, din partea lui taică-meu a fost: „Am găsit un puști, un machedon, mai bun decât Dobrin!”. Eu avem vreo 4 ani și eram mai mic decat masa albastră din bucătărie, iar Dobrin era pe atunci un mit, un fel de Simona Halep de acum, sau Eminescu tot pe atunci.

La începutul anilor optzeci, taică-meu era antrenor la Luceafărul, un fel de lot olimpic sau, altfel spus, o selecție a celor mai promițători tineri fotbaliști din țară. Față de restul cluburilor neglijate din România, la Luceafărul erau condiții superioare de pregătire, care includeau apă caldă, mingi Artex și un simulacru de școală urmată de copii, în paralel cu antrenamentele. Uneori se primeau ghete Adidas, iar băieții se luptau pe ele ca fiarele. Inițial, își înșfăca fiecare câte o pereche, să fie sigur, apoi se chinuiau câteva zile să le schimbe între ei, pe măsuri. Totuși, pentru a încălța o pereche de ghete originale Adidas, cu crampoane înșurubate, sportivii erau toleranți la un număr-două diferență, mai ales în plus. 

Am fost curios, normal, să-l întâlnesc și eu pe Gică Hagi, machedonul căruia nu-i putea lua nimeni mingea. Mergeam deseori vara la taică-meu „la servici”, un eufemism întrucât activitatea lui se desfășura outdoor, pe terenul de fotbal, iar eu înțelegeam asta tot ca pe o joacă, doar că pentru adulți. Clubul avea sediul chiar la stadionul național „23 August”, iar multe antrenamente se desfășurau exact pe gazonul stadionului Lia Manoliu de astăzi. Erau acolo mulți puști de care nu auzise nimeni încă, Belodedici, Sabău, Mateuț, Răducioiu și încă o grămadă de băieți muncitori și talentați, pe care mai târziu, noi, românii, i-am admirat și i-am numit cu fală: Generația de Aur. Pe Gică Popescu, deși descoperit și recrutat la 14 ani, nu l-au putut pregăti la Luceafărul, întrucât părinții l-au considerat prea mic să poată să plece singur de la Craiova, tocmai la București. Chiar dacă amintirea mea este foarte vagă, aș zice că Ilie Dumitrescu a fost trimis înapoi la Galați doar pentru că era considerat țigan de conducătorii rasiști ai clubului.

Bucuria mea cea mai mare era să umplu salteaua de sărituri în înălțime cu apă. Puneam un aspersor pe saltea, îi răsuceam robinetul iar în câteva minute aveam o piscină confortabilă, în care apa se acumula si se încălzea cu câteva grade pe oră. Taică-meu îi muncea foarte mult pe băieți iar atunci când erau istoviți, îi punea să facă ture de teren, cică să se odihnească. Băieții se opreau în dreptul meu să-și dea cu apă de la aspersor pe față. Era perioada în care nimeni nu contesta primordialitatea disciplinei în sport iar profesorii de profil erau niște tirani care se străduiau să le consume tinerilor atleți până și ultima fărâmă de energie, doar în numele disciplinei. Suferința se aplica din principiu, chiar dacă de cele mai multe ori nu era necesară. Pedepsele fizice administrate de antrenori colerici și sadici, pentru ratări monumentale ale sportivilor emoționați în fața porții, erau la ordinea zilei. Calificarea era mereu obiectivul antrenorului și este adevărat că acest obiectiv se impunea echipei cu pumnii și picioarele, la fel ca în tenis sau gimnastică, pe vremurile alea. Pentru mulți copii cu personalitatea firavă, ai anilor optzeci, instructorul sportiv putea ușor să ajungă să aibă o influență sau o autoritate superioară părinților. 

Gică era un tip serios și introvertit. După aproape două ore de antrenament, sportivii se ridicau cu greu de pe gazon și strângeau mingile de antrenament într-o plasă mare, ca un năvod, în care încăpeau aparent oricâte mingi. Pe culoarul de acces către vestiare mirosea deja a kelen, spray-ul rece folosit la accidentări, iar zgomotul sec de crampoane pe asfalt însoțea gâfâielile sportivilor. Nici atunci nu suportam atmosfera din vestiarul fotbaliștilor, cu glumele porcoase de băieți dezbrăcați după victorie sau insultele și bătăile de după înfrângeri.

- Dom profesor, îmi lăsați și mie o minge?

- Ia Gică! Dar ai grijă de ea, să o aduci mâine.

Hagi era singurul care, deși epuizat după antrenamentul de seară, preferă să mai exerseze singur. De obicei bătea lovituri libere. Își făcuse chiar un panou dreptunghiular, dintr-un placaj cu două picioare, pe care îl folosea ca zid. Rămânea singur, ceilalți erau de mult la dușuri. Bătea și se ducea după minge. Dacă rata poarta, mergea mai mult, pe pista de atletism. Uneori, mă ofeream eu ca băiat de mingi. Când îl ajutam, bătea și câte 100 de lovituri libere. Ulterior, înmulțeam cifra asta doar cu cei 4 ani petrecuți de Gică la Luceafărul, ca să-mi pot explica execuțiile fantastice ale lui Gheorghe Hagi de mai târziu.

Au trecut anii iar profeția lui taică-meu s-a îndeplinit. Hagi a ajuns celebru marcând goluri la Națională și la Steaua. Se zicea ca nu-i poți lua mingea nici dacă intri împreună cu el într-o cabină de telefon. L-a depășit pe Dobrin, cel puțin pe scara popularității, comparația reală fiind doar o polemică de copii.

Însă cam toți sportivii ajung să păstreze un respect profund, la limita fricii, față de antrenorii din adolescență. Familiarizat cu acest beneficiu esențial al meseriei de antrenor, taică-meu nu ezita să ceară favoruri sportivilor deveniți celebri, pe care îi pregătise. Toată societatea de atunci funcționa pe bază de schimburi de servicii și exista și o scară confuză a obligațiilor, pe principiul că favorurile importante pot fi obținute doar de la oameni importanți, însă nu trebuie niciodată să deranjezi o pilă grea pentru o chestie banală.

Serviciul foarte prețios pe care taică-meu a considerat firesc să i-l ceară lui Hagi, în calitatea sa de peștișor de aur, care ar fi putut, din poziția lui, să rezolve orice, nu avea, bineînțeles, legatură cu calitățile sale de fotbalist. Era vorba despre un televizor color. Pe atunci, trebuia să aștepți aproape 2 ani să primești un televizor color, după ce plăteai avansul, iar noi aveam video player primit din America și am fi fost frustrați și noi, și vecinii noștri să vedem filmele în format alb-negru. Banii erau, relația potrivită nu. Trebuia jucată una dintre pilele grele acum. Taică-meu a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Hagi.

Nu puteau să vorbească la telefon despre televizorul color, așadar taică-meu l-a invitat pe Hagi pe la noi. Și Hagi avea un văr, mai mic și netalentat, pe care voia să-l dea la fotbal, „la Dom Profesor”. Au stabilit pentru a doua zi la 10, în fața farmaciei din Pajura, iar taică-meu mi-a zis:

- Să te duci mâine să-l iei pe Gică de la librărie, de aici, și să-i arăți cum se ajunge la noi, printre blocuri.

A doua zi la 10 m-am dus la librărie să-l iau pe Hagi. Aleile cartierului erau pline de corcodușe galbene coapte, ceea ce inseamnă că eram tot pe vremea asta. Aveam 11 ani iar Hagi era deja cel mai celebru român. M-a însoțit absolut toată populația cartierului cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani, plus un număr considerabil de adulți curioși. Mă lăudasem deja de cu o seară înainte despre întâlnirea de gradul III de mâine, iar vestea că Hagi vine în Pajura a facut furori. Eram peste o sută de copii, ca într-o gradenă organizată pentru Ceaușescu, care așteptam vizavi de librărie. Hagi a venit cu un Mercedes negru, model Cobra. A coborât din mașină și s-a uitat la gașca de copii căzuți în contemplație:

- Care ești băiatu’ lu’ Dom Profesor?

- Eu!

Ani de zile s-a vorbit în cartier despre ziua în care a venit Hagi în Pajura, iar eu m-am suit cu el în mașină. Televizor însă nu ne-a făcut el rost, a trebuit să se descurce taică-meu cu altcineva. Hagi i-a explicat, logic, că el este fotbalist, așadar de unde să facă el rost de televizor color? Iar explicația asta are sens acum. Însă pe atunci, a părut că, după tot ce a făcut taică-meu pentru el, Hagi nu vrea să ne ajute. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Hsgi niciodata nu la depasit pe Dobrin, cum nici Ianis pe el!
    • Like 2
  • Mentalitatea aceea este tipica acelor ani dar nu a ramas straina nici macar zilei de azi. Anii '80 au fost de maxima marlanie la noi. Iar pentru ce a urmat, Brucan atat a avut dreptate ("stupid people") cat si a fost prea optimist (20 ani). Nu pot sa'mi explic cum de s'a putut involua in halul asta in deja 30 ani cand tot ce vad in jur arata ca o societate neanderthaliana.
    • Like 2
  • Si................care este ”morala” acestui articol,cu ce ramane cititorul....ca ”Hagi,dupa ce a facut taica-meu pentru el nu vrea sa ne ajute”? Ce a facut? L-a adunat de pe drumuri,l-a scos din mocirla......ce? Si-a facut meseria bine,bravo lui,pentru care era angajat,nimic in plus( cerea o minge,se ducea singur si lucra in plus,si-a construit singur,un panou,etc........) Aceeasi mentalitate se pastraza si astazi,de asta suntem unde suntem,..unui invatator bun,dedicat,obligatoriu trebuie atentii,unui medic bun,dedicat trebuie spaga si tot asa......oare nu ar trebui sa fim toti buni si dedicati in meseria pe care o facem?..Pe mine ,personal,m-a revoltat articolul,adica ce ramane dupa parcurgerea lui......ce nerecunoscator este Hagi la cate s-au facut pentru el,nu? Chiar asa?
    • Like 2
    • @ Mirela Stan
      Stefan check icon
      Asta e banc? Si-a facut meseria? Era angajat? Oamenii traiau in Romania lui Ceausescu, nu in RFG..
      • Like 3
    • @ Stefan
      Cati ani ai? Cum crezi ca era in ”Romania lui Ceausescu”,ca-n trib facand trocuri? Eram angajati iar ”patronul” era statul in cea mai mare parte.
      • Like 3
    • @ Mirela Stan
      Stefan check icon
      Cati ani am? Intrebarea e cati ani ai tu, daca zici ca statul era patronul? Statul era stapanul peste milioanele de sclavi. Si inca un stapan sadic, care isi chinuia oamenii care se incapatanau sa traiasca.
      • Like 0
  • Raul check icon
    Hagi ar fi putut sa obtina un tv color cu usurinta pe vremea aceea. Aceste bunuri erau rezervate celebritatilor, nomenclaturistilor, rudelor celor importanti. Cu greu ajungea un roman obisnuit in posesia unui televizor, fie el si alb-negru, nu mai vorbesc de unul color.
    • Like 3
    • @ Raul
      @Raul: Nu sunteți bine informat. Tatăl meu, simplu inginer (fără carnet de membru PCR), a luat TV în culori TELECOLOR 4507, fără pile. Era anul 1984 și vedeam color Olimpiada de la Los Angeles. O nebunie! Apoi, a adus acasă un televizor color Cromatic pentru o cunoștință, mult mai slab calitativ, deși avea ecranul mai mare. În plus, a învățat mai multe rude cum se poate achiziționa un televizor color. La fel, mai spunea cineva, că o Dacia 1300/1310 se lua tot pe pile. Numai cine nu dorea, nu își lua. Este adevărat, că erau liste de așteptare, atât la televizoare color, cât și la autoturisme (unde așteptai câțiva ani). Hagi, într-adevăr, nu avea de unde să știe în ce fel te înscrii pentru a-ți lua un televizor color. Din câte știu (tot din presă), fotbaliștii de la Steaua și-au luat televizoare color din Japonia, atunci când au jucat finala Cupei Intercontinentale cu River Plate.
      • Like 0
    • @ Liviu Barsan
      Liste de asteptare de cativa ani, dar si refuzuri la lista - mamei i s-a refuzat de 2 ori montarea de linie telefonica fixa...
      Nu, nu ajungea la toti cei care voiau.
      Altfel o ruda a avut curiozitatea sa verifice dosarele de securitate ale parintilor. Eu nu :D - dar va recomand dvs. Securitatea mentioneaza ca ar fi 1 milion de dosare.
      • Like 1
    • @ Claudia Olteanu
      Păi și pot verifica dosarele părinților mei, fără acceptul lor? Ar fi interesant de văzut dacă i-a "cântat" cineva din anturaj. Mama, din păcate, nu mai trăiește.
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult