Stăteam zilele acestea la o terasă împreună cu soția mea, încercând să ne bucurăm de zilele astea neverosimil de blânde. Un grup de liceeni ne-a luat prin surprindere, dorind să ne explice ce trebuie să facem și cum trebuie să ne comportăm în cazul unui seism. Vorbeau grăbiți, unul peste altul, de parcă prezentau un produs nou de igienă personală. Mi-a plăcut însă însuflețirea lor și dorința de a explica și de a fi utili. Ne-au spus că nu e cazul să ne panicăm, că să ne păstrăm cumpătul și să facem ce scrie în broșură. Le-am mulțumit frumos iar ei au plecat gălăgioși și plini de viață, mulțumiți de treaba făcută.
Citiți și:
- Un inginer specializat în structuri trage un semnal de alarmă despre practicile riscante în construcții: „După criza din 2009, în sectorul nostru există un singur deviz. Se numește optimizare”
- „Blocul pe bile”, „tencuiala antiseismică” și „proiectul japonez”. Miturile despre rezistența blocurilor la cutremur cu care sunt ofertați cumpărătorii de apartamente, demontate de un inginer constructor
Mi-am amintit fără să vreau de cutremurul din 4 martie 1977. Eram la ziua verișoarei mele, care făcea 5 ani atunci, tot în cartierul nostru, Drumul Taberei. Eu aveam 7 ani. Momentul exact al cutremurului nu mi-l aduc aminte cu precizie, însă îmi amintesc panica generală. Am ieșit afară val-vârtej din casă îngrămădindu-ne pe scări în fața blocului. O vecină venise direct din baie doar cu un prosop pe ea, ceilalți oameni erau panicați, discutau speriați și se hotărâse la unison că a fost un cutremur mare, nemaivăzut. Tata nu venise, pentru că avusese mai mult de lucru la birou și s-a dus direct acasă. Atunci stăteam la o garsonieră la ultimul etaj într-un bloc nu foarte departe de locul unde ne aflam. Începuseră deja zvonurile care o îngrozeau pe mama, a căzut blocul de la Scala, au căzut blocuri în Militari, sunt mulți morți și răniți. Curentul electric fusese oprit iar de telefoane nici nu se punea problema. În condițiile astea am plecat în mare grabă acasă să vedem ce s-a întâmplat cu tata.
Îmi aduc aminte perfect cum am făcut drumul ăsta de la Favorit până pe Bujoreni, actualul bulevard Timișoara. Era noapte, dar oamenii erau pe străzi. Unii se organizaseră să doarmă în mașini, dar erau puține mașini atunci, alții își scoseseră pături, plăpumi, perne și se așezaseră în spațiile verzi. Toată lumea vorbea că mai vin alte cutremure, replici, care pot fi chiar mai mari. Am trecut prin piața Moghioroș, actuala Drumul Taberei, pe alei și în cele din urmă ne-am văzut blocul în picioare. Mama asta își dorea, să-l vadă în picioare. S-a mai liniștit și eu odată cu ea. În fața scării toți vecinii panicați, vorbeau, povesteau ce-au simțit, cum s-au mișcat lucrurile prin casă, cum au fugit pe scări doar cu hainele de pe ei. Tată nu era acolo. Am urcat în garsoniera noastră pe scări prin întuneric. Am intrat în casă și tot prin întuneric ne-am dat seama că tata dormea. S-a trezit, mama a crezut inițial că nu l-a simțit, dar ar fi fost un lucru inexplicabil. Îl simțise foarte bine, mai bine spus foarte tare, amplitudinea vibrațiilor la etajul 9 e mult mai mare. Ne-a povestit că a ieșit pe palier împreună cu toți vecinii, femeile țipau, se rugau, vorbeau de sfârșitul lumii. De coborât era inutil, de la ultimul etaj nu mai avea timp să ajungă jos mai ales că era o mare înghesuială. În cele din urmă, după ce s-a terminat zgâlțâiala, s-a culcat la loc. Mama i-a zis că toți vecinii sunt jos, că nimeni nu mai stă în apartamente, să coboram și noi. El nici n-a vrut să audă, că trebuie să se odihnească, că trebuie să doarmă, mâine merge la serviciu. Mama a insistat că o să vină replici, că e periculos să stăm în casă. El nu s-a lăsat impresionat, a conchis că toate astea sunt niște prostii și s-a culcat la loc. Nu-mi mai aduc aminte exact ce-am mai făcut, ne-am agitat prin casă un pic, însă în noaptea aia n-am dormit afară în mod sigur. Încet, încet și ceilalți s-au mai calmat, unii au plecat la țară, alții au revenit în case, lumea trebuia să-și reia cursul firesc al vieții.
De-atunci, de fiecare dată pe 4 martie, îi spun verișoarei mele că nu mi-a plăcut cum și-a organizat ziua de naștere din 77 și nu mai vin la ea ca să n-am surprize. Și ne amuzăm copios pe tema asta.
Notă: Deși instinctul e să fugi, în cazul în care cutremurul te prinde în interiorul unei clădiri, ghidul de reacție rapidă la seism recomandă să stai locului - „nu încerca să ieşi afară, nu te duce pe balcon, nu folosi liftul”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Și eu aveam 7 ani la cutremurul din 1977...
Dar asta se întâmpla într-un orășel de munte, la Câmpulung Muscel, a cărui liniște a fost întreruptă într-un mod nefiresc și sinistru atunci pentru copilăria mea, deși orașul se află într-o zonă seismică. Am simțit cutremurul, apartamentul este la parter, într-un bloc lipit de o centrala termică, așa cum existau pe vremuri... Eram cu mama, ne uitam la un film, iar fratele meu, mai mic cu 5 ani, era pe oliță! Pe lângă mișcarea de cutremur, am auzit apa curgând în peretele lipit de coșul centralei. Nu știu prin ce minune, cu ce putere, pe care, probabil, numai o mamă o are în astfel de clipe, mama l-a înșfăcat pe fratele meu, pe mine m-a luat de mână și am ieșit din scara blocului. Eram în pijama, îmi amintesc și acum culorile de pe halatul de casă al mamei, culoarea oliței... și ochii mari, nedumeriți ai fratelui meu... Afară erau deja vecinii. Tata atunci venea și, vâzându-ne, a întrebat uimit și, în felul său, șugubăț, pe care îl avea și pe care i-l iubeam nespus: "Ce faceți, la ora asta? Aveți ședință?". El călătorise cu un autobuz și simțise ceva.
Au urmat minute de spaimă, întrebări, păreri,... Blocul nostru are 4 etaje, cel mai rău a fost simțit de vecinii de la ultimul etaj. Ulterior, am aflat că în orașul nostru exita, încă din 1943, una dintre cele 12 stații seismice din România și că acest cutremur, evident, a fost înregistrat.
De peste 30 de ani locuiesc în București, în casa socrilor mei, o casă construită în 1934... Firesc oarecum, nu pot spune că sunt pregătită pentru un astfel de scenariu. Dar, ca orice cetățean obișnuit, mă gândesc că se poate întâmpla oricând. Pe stradă, la serviciu, acasă ori în vreo vizită, așa cum i s-a întâmplat lui Toma Caragiu... Ieri am citit despre un nou cutremur produs în sud-estul Turciei... O clipă și totul devine neant, ca și cum nu ar fi existat nici oameni, nici blocuri, nici istorie. Praful este singurul martor al unei astfel de situații nefericite.
Noi, cei care am trăit, la diferite intensități, e adevărat, cutremurul din 1977, să fim împreună măcar în gând!