Deși sentimentul general este că România e mult în urma țărilor dezvoltate, și exemple sunt multiple pentru o astfel de concluzie, foarte puține sunt analizele care să arate cauzele unei astfel de situații.
Superficialitatea cu care se tratează această problemă la nivel național oglindește de multe ori discursurile sforăitoare ale politicienilor, adesea tăiate într-un limbaj de lemn și care nu aduc niciun element de noutate pentru înțelegerea cauzelor reale. România este o țară săracă sună ca un verdict dur, însă comparația cu cele mai bogate țări nu poate duce decât la o astfel de concluzie.
De asemenea, afirmația este generală și sunt necesare detalii, dar, chiar dacă incomodă, rămâne o realitate. E important să înțelegem sursele și, mai ales, cum puteam să facem ca țara în care trăim să meargă într-o direcție mai bună.
Câteva date statistice
Orice analiză concretă a sărăciei sau bogăției la nivel macro trebuia să ia în calcul dimensiunea materială a acesteia. Cele două etichete se pot referi bineînțeles la multe tipuri de sărăcie și bogăție care să nu aibă legătură cu materialitatea, însă dimensiunea materială a bogăției, mai ales când vorbim despre o țară în ansamblul ei este prioritară în orice analiză.
Iarăși, nu voi încerca să discut latura morală a bogăției sau a sărăciei. Sărăcia, mai ales cea personală, nu este neapărat un defect și nici o virtute, la fel și bogăția iar aprecierile în legătură cu moralitatea tind să aibă loc când bogăția există, sau cel puțin când nevoile materiale de bază ale unei societăți sunt îndeplinite. Nu este cazul în România încă, unde majoritatea clasamentelor privind nivelul de trăi și accesul la nevoile moderne de bază ne plasează la coadă.
De asemenea, definiția bogăției pe care o înțeleg aici are legătură cu calitatea resurselor materiale și umane și modul în care aceastea sunt folosite pentru a produce bunuri și servicii mai multe și de o calitate mai bună. Bogățiile naturale sunt irelevante dacă nu sunt utilizate cum trebuie. La fel și cele umane.
O măsură des utilizată pentru a măsura bogăția unei țări este calculând Produsul Intern Brut pe cap de locuitor. Este o măsură care are dezavantajele ei și sunt multe voci care încep să o conteste, deși e greu de propus altceva în loc care să fie la fel sau mai obiectiv. Dar există o corelație clară între starea de mulțumire subiectivă a locuitorilor unei țări și nivelul PIB-ului pe cap de locuitor. Corelația nu înseamnă cauzalitate, dar are însemnătatea sa statistică și oricum pentru a obține cauzalitatea reală ne trebuie date și algoritimi care sunt greu de pus în practică în acest moment la nivel macroeconomic.
Mai jos este un grafic care arată evoluția PIB-ului pe cap de locuitor pentru România în anii care au trecut de la Revoluție, în comparație cu câteva țări precum Elveția și Germania, media UE, media mondială și țările cu cel mai mic nivel al acestui indicator la nivel mondial. Cifrele sunt în dolari americani la prețuri curente. (clic pe imagine pentru a mări)
Sursa datelor este baza de date a Băncii Mondiale, iar concluziile sunt vizibile:
* Ca PIB/cap de locuitor suntem mai aproape de țări ca Burundi decât de media Uniunii Europene. O constatare supărătoare.
* Față de media mondială, suntem un pic sub medie, adică mediocri. Elveția se află cu mult în față, deși de exemplu distanțele geografice sunt relativ scurte: până în Elveția sunt 1700 de km. Următoarele țări cu un PIB/cap de locuitor substanțial mai mic decât al nostru și pe aceeași rază față de Elveția se află în nordul Africii.
* La multe din țările de pe raza respectivă cu PIB mai mic sau apropiat decât al nostru putem găsi explicații plauzibile: populație mică și neomogenă, războaie, tensiuni sociale și politice care le-au marcat istoria, lipsa resurselor naturale. Noi nu putem aduce în discuție astfel de factori, cel puțin nu în perioada recentă
Știm deci unde suntem. Trebuie să înțelegem și de ce suntem aici și care este până la urmă specificul sărăciei din România.
Specificul și sursele sărăciei în România
De ce unele națiuni sunt mai bogate și altele mai sărace a reprezentat una dintre cele mai alunecoase și importante întrebări ale științelor sociale. Adam Smith în secolul XVIII și-a bazat Avuția Națiunilor pe încercarea de a înțelege aceste diferențe. Alți economiști, de la Marx până la Keynes și economiști contemporani și antropologi precum Jared Diamond și Daren Acemoglu au încercat explicații diverse: geografice, culturale, instituționale, istorice, contextuale, demografice, pandemice etc. Toate spunând multe adevăruri, dar lăsând și loc pentru alte interpretări și incongruențe. Întrebarea deci rămâne valabilă nu doar pentru România, dar e interesant să introducem și țara noastră în această dispută.
Explicațiile pentru bogăția de care vorbim în cazul de față sunt în primul rând granulare: sunt explicații profunde și care țin de la caz la caz așa cum și explicațiile pentru cum unii români sunt bogați și alții sunt săraci au și o mare latură personală. Sunt asocieri cu lipsa de educație, cu norocul, cu lipsa de discernământ, cu capacitatea personală a fiecăruia, dar și cu presiunea unei societăți corupte, schimbarea formelor de guvernământ, contextul istoric și accesul la instituții moderne. Toate aceste lucruri, împreună cu efecte macroeconomice și geopolitice, și-au spus cuvântul și au determinat evoluția bogăției acestei țări.
Discuția despre specificul românesc cred că trebuie să înceapă cu puțin context istoric. Site-ul waitbutwhy.com a făcut o analiză interesantă a istoriei orizontale, punând în relație diversele personalități istorice din fiecare generație pentru a vedea mai bine contextul fiecărei epoci. Mă voi inspira din acest exercițiu și în tabelul de mai jos voi introduce pe orizontală cele mai importante personalități ale fiecărei generații (la fiecare 30 de ani) în comparație cu personalitățile mondiale din aceeași epocă și voi adauga și o ultimă coloană care mi se pare foarte relevantă în cazul de față: care era forma de organizare socială și politică de la vremea respectivă (lista cu personalități nu este, bineînțeles, funcționează o pentru înțelege bine contextul epocilor respective).
Iată rezultatele:
(clic pe imagine pentru a mări)
De ce mi se pare acest tabel relevant pentru evoluția sărăciei în România? Pentru că putem să urmărim fiecare generație cu oamenii care au rămas în istorie și care au contribuit într-un fel sau altul la evoluția țării în care au trăit fiind în același timp determinați de spațiul socio-economic respectiv. O primă observație: o mare perioadă din ultimii 2000 de ani România a evoluat fără instituțiile democratice și de checks and balances specifice unui stat modern. Instituțiile feudale au existat într-o formă sau alta până în secolul al XIX, iar independența/autonomia reală a Țărilor Române a fost o excepție în toată această perioadă. Dar odată cu reformarea instituțiilor, introducerea unei constituții, chiar primitive precum Regulamentul Organic, abolirea sclaviei și organizarea unor alegeri la care să participe toate păturile sociale, România a cunoscut o perioadă de evoluție comparabilă cu cele ale Vestului, mai ales în perioada monarhiei constituționale. Acest lucru este vizibil și în progresele înregistrate în societate, în cultură și știință, cu apariția primilor savanți și artiști de renume mondial. Alte observații sunt aproape anecdotice și cele mai mari diferențe de evoluție sunt vizibile în Evul Mediu, în comparație cu ce există pe continent și în lume la acea vreme.
Acum ar fi interesant să corelăm aceste fotografii istorice cu evoluția măsurii nivelului de trai. Maddison Project a încercat să estimeze nivelul PIB-ului pe cap de locuitor în ultimii 2000 de ani și am extras o serie de date și pentru România, cu mențiunea că datele respective sunt calculate în dolari PPP (purchasing power parity) la nivelul anului 1990:
(clic pe imagine pentru a mări)
Concluzia este simplă: dacă la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, PIB-ul pe cap de locuitor a evoluat oarecum aproape de media europeană, distanța între cele două măsuri s-a mărit însă odată cu instaurarea regimului comunist, dar și după 1990, revirimentul de după anii 2000 oprindu-se brusc în bula speculativă din 2008 (caracteristică celei mai importante creșteri economice de după 1990 fiind din păcate umflarea consumului pricinuit de bula speculativă și mai puțin factorii structurali bazați pe tehnologie, inovație și investiții reale).
Poate cel mai important factor care a stat la baza creșterilor economice ale economiilor performante moderne l-au reprezentat investițiile în noile tehnologii, în cercetare și dezvoltare și în capital uman pregătit. Lipsa acestor resurse este de asemenea o explicație pentru ca țări ca România, deși cu o populație relativ numeroasă și resurse naturale de o calitate comparabilă cu orice țară din Europa, nu au reușit să creeze prosperitate și să micșoreze distanța de dezvoltare față de țările dezvoltate.
Graficele de mai jos arată doi indicatori care mi se par importanți în acest sens: procentul de cheltuieli cu cercetarea și dezvoltarea din PIB și numărul de cereri de brevete adresate Agenției Europene de Brevete de investiții.
(clic pe imagine pentru a mări)
Conform datelor Eurostat, România este pe ultimul loc ca și cheltuieli R&D, cu doar 0,38% din PIB. Prin comparație, Bulgaria are 0,8%, iar media europeană este pe la 2%. În plus, în 2012 (ultimul an pentru care Eurostat deține date complete), România înregistra 3 cereri de brevete pe un milion de locuitori. Germania înregistra 270, iar media europeană este de 111.
În aceste condiții, explicațiile pentru care România este o țară săracă încep să fie mai clare. Fără sursele creșterii economice și cu o educație precară care a imobilizat capitalul uman într-o subdezvoltare continuă, șansele să creăm bogăție s-au micșorat.
Vorbesc despre educație pentru că o educație susținută și coerentă creează capitalul uman necesar susținerii unei economii performante. E atât de simplu. Și aici, România este mult în urmă. Sunt multe statistici care arată acest lucru, dar cel mai important mi se pare nivelul indicatorului de învățare de-a lungul vieții (lifelong learning): tabelul de mai jos (sursă Eurostat) arată procentajul populației active între 25 și 64 de ani agrenate în programe de training și învățare. (clic pe imagine pentru a mări)
Aici diferența față de celelate țări din Uniune este și mai flagrantă: în 2015 doar 1,5% din populația activă a României era angrenată în training. În Bulgaria procentul este de 2% iar în Danemarca (aflată pe primul loc) este de 31%. Iată încă o sursă vizuală a lipsei de bogăție a României.
Suntem încă un popor în construcție, iar acest lucru este evident. Statisticile par seci însă ele arată că deficiențe există atât în crearea și întreținerea instituțiilor specifice unei democrații liberale de piață, în eficiența populației active, a capitalului și a resurselor naturale utilizate, și în modul de a înțelege și aplica noile tehnologii și învățarea acestora la scară națională pentru a asigura competitivitatea. Nu ar trebui să mai căutăm vinovați în exterior, ci să începem un ritual de creștere în interior, iar acest lucru presupune în primul rând să ne uităm la unde suntem acum și să încercăm să schimbăm concret elementele care pot asigura bogăția în viitor.
Suntem săraci ca națiune pentru că nu inovăm și pentru că investim puțin în educație, iar cei mai buni elevi și studenți pleacă. Vârsta la care cei mai buni români pleacă din țară pentru a învăța sau munci în alte țări se reduce continuu: nu contează cei doi copii din clasă care sunt olimpici, contează restul de 28 care nu sunt. Ne putem mândri desigur cu numărul de olimpici, dar diferența între cei câțiva olimpici din școală și restul școlii este colosală. Iar pentru a avea o economie competitivă trebuie ca această diferență să scadă prin implicarea și creșterea nivelului de educație a cât mai multor elevi/studenți. Această situație este valabilă și pe piața muncii.
Bogăția ca națiune nu vine neapărat din bogăția materială ca individ sau familie, deși sărăcia nu e o virtute. A fi bogat la nivel personal înseamnă să încerci să faci mai bine și mai mult pentru tine și pentru comunitate, iar acesta nu este un păcat, ci o calitate care aplicată la scară națională poate duce la bogăție. Din păcate în România se poartă încă gratificarea pe termen scurt, spoială, superficialitatea și furtul, până și cel intelectual. Iar modelele create sunt replicate cu consecințele de rigoare.
Un alt specific al acestei țări este inegalitatea în bogății. Inegalitatea este o trăsătură constantă a capitalismului mondial, urmând principiul paretian de 80/20, dar sunt zone în care clivajele sunt mult mai puternice. La noi există o diferență foarte mare între foarte puțini oameni care câștigă peste medie și chiar foarte bine, și o mare masă a populației care câștigă un salariu minim. Cei mai bine plătiți 20% câștigă de 7 ori mai mult decât cei prost plătiți 20%.
Cei mai bine plătiți sunt puțini, trăiesc într-o bulă, în general în marile orașe și au acces la cultură și oportunități însă de multe ori suferă de iluzia egoismului. Există însă viață în afară bulei, adică în restul României, realitate care pare să nu fie înțeleasă de mulți. Inegalitatea este naturală, cineva va munci mai mult și e normal să câștige mai mult și este o consecință directă a competiției naturale. Nu este în sine un defect al sistemului, așa cum susțin socialiștii și comuniștii, însă în România inegalitatea nu a fost doar o consecință a muncii, ci a predispoziției de a fura în anii de după revoluție când lipsa acută a instituțiilor democratice a creat o stare de homo homini lupus. Acest lucru a creat ulterior resentimente, tensiuni sociale și o mare parte a populației a rămas captivă într-o sărăcie depresivă care a fost exploatată electoral de majoritatea partidelor. Acest lucru a perpetuat însă sărăcia generală a României.
Ce facem mai departe
Construim instituții cu adevărat democratice și le consolidăm pe acelea care respectă inițiativa individuală, investiția în educație și tehnologie.
Putem de asemena încerca să înțelegem microsocial ce ne poate face pe fiecare mai bogat, nu doar material. Să învățam să ne uităm la alte modele și să înțelegem că succesul, atât personal, cât și ca țara, presupune muncă. Putem să muncim ca Nadia și Hagi, nu ca oamenii politici.
Putem de asemenea să-i convingem pe ceilalți și să evităm să perpetuam fracturile sociale. Să ieșim din propria bulă. Mulți ne plângem că din impozitele noastre sunt plătiți asistații social și că poate nu ar trebui să o mai facem. Să ne mai gândim odată. O țară nu poate crește decât dacă sursele de creștere sunt diseminate cât de cât uniform la nivel național. O pătură a populației, privilegiată, nu poate rămâne mult timp așa dacă majoritatea trăiește în sărăcie și resentiment. Sistemul trebuie să meargă pentru toți sau cel puțin să ofere șanse credibile fiecăruia, dar să și taxeze lenea și hazardul moral.
Putem fi mai atenți cum se cheltuie impozitele noastre și să facem presiuni ca acestea să fie utilizate mai eficient, în puncte cheie. Să se investească în educație, în noile tehnologii, în cercetare și dezvoltare și să se asigure un cadru propice pentru firmele care investesc în aceste domenii. Uneori asta înseamnă ca pur și simplu birocrația statului să se dea un pic la o parte.
Articol publicat pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Probabil cel mai bun articol citit pe Republica, felicitari !
P.S.: It had me de la tabelul Excel :-)
O seara frumoasa,
Robert