Foto: Inquam Photos/ George Călin
Iarăși am avut o zi mult prea obositoare pentru mine. M-am trezit cu mult înainte de răsăritul soarelui și am luat drumul Bucureștiului. Ar fi trebuit ca în cei zece ani de când tot parcurg acest drum să mă fi obișnuit, dar, de fiecare dată, mi-e la fel de greu. După 200 de km parcurși în patru ore cu trei mijloace de transport, în sfârșit am ajuns la spitalul atât de familiar mie.
Un spital destul de curat în care încă se mai fac investiții materiale, ba chiar și angajări. În rest, pentru pacienți totul e la fel ca în orice alt spital din țara asta. Două-trei ore pierdute pe un scaun în sala de așteptare până asistenta vine să-ți înmâneze rețeta sau în cel mai fericit caz până când medicul curant are ceva timp pentru a te întreba de sănătate chiar în cabinetul lui.
Dacă e mult prea ocupat, deși ai avut o programare făcută, trebuie să te mulțumești și cu câteva vorbe schimbate în grabă pe hol. Apoi urmează să stai nemișcat pe un fotoliu sau în cel mai bun caz pe un pat, patru-cinci ore pentru a-ți primi tratamentul ce-ți permite să-ți păstrezi restul de mobilitate ce înseamnă atât de mult pentru tine. Așa că după-amiaza, fericit că ai scăpat de imobilitatea impusă de perfuzie, amețit, înfometat, părăsești spitalul în grabă știind că mai ai de parcurs un drum lung până acasă.
După încă un asemenea drum epuizant de 16 ore, m-am trezit întrebându-mă de ce oare în Nomenclatorul de Meserii nu există și meseria de pacient?
Ar fi singura meserie care nu ar avea secrete pentru mine, că doar am 25 de ani de experiență în acest domeniu. 15 ani în provincie, 10 în Capitală. O viață! Și nu sunt singura. În toate spitalele pot fi întâlniți pacienți cronici pentru care bolile de care suferă nu mai au taine, în plus cunosc toate hibele și plusurile sistemului medical din România.
Simptomele bolii de care suferim se țin scai de noi întreaga zi, ba nu se lasă duse nici noaptea, așa că norma noastră de lucru e chiar mai mare decât a oricărui alt angajat, așadar nu se poate spune că nu avem vechime în „câmpul muncii”.
În plus din fișa postului nostru mai fac parte telefoane nenumărate pentru programări, drumuri mai scurte sau mai lungi până la spitalele în care ne tratăm, multe ore de așteptare în fața cabinetelor medicale pentru consultații, investigații sau tratamente.
Astfel am putea primi spor de noapte, spor de răbdare și spor de umilință, pentru că ni se mai întâmplă ca după ce ne-am chinuit săptămâni întregi pentru o programare, medicul să ne ignore și să plece grăbit la o ședință, sau asistenta să plece la o țigară chiar când ne vine rândul pentru o anumită investigație, după ce am așteptat zeci de minute. Ba în anumite situații ar fi potrivit și un spor de periculozitate, având în vedere că unii dintre noi mai dau și peste câte un medic total dezinteresat de soarta noastră.
Noi nici nu suntem prea pretențioși. Am fi singurii salariați care n-am cere în stradă măriri de „salarii”. La nevoie venim și cu bani de acasă pentru a susține sistemul medical. N-am cere să fim pensionați (deși ne-am dori) și ne-am exercita „profesia” cu demnitate, iar tot ce am aștepta pentru efortul depus este să ne primim doza de pilule sau injecții ce ne asigură traiul zilnic. Și ne dorim să rezistăm!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.