De ce ar mai citi copiii?

(Foto: Guliver/Getty Images)

Le-am putea spune că cititul educă, luminează, scoate din minorat, e o sursă de plăcere sau un motor pentru empatie. Le-am putea spune că sursele media, Internetul sau social networks nu pot compensa pierderea lecturii. Dar mă îndoiesc că astfel de apoftegme ar spune ceva adolescenţilor sau copiilor de azi. În primul rând, realitatea nu e atât de simplă. În vreme ce e de necontestat că, în România, lectura nu se simte bine deloc şi că analfabetismul funcţional este o problemă reală la tineri, este pur şi simplu incorect să generalizăm întrucât există în ţară şi interes sistematic pentru lectură în rândul tinerilor.

Îi găsesc adesea prezenţi la lansări de carte şi urmăresc cu plăcere şi satisfacţie manifestări precum cele ale clubului liceenilor Alecart de la Iași, de exemplu. Remarc, de asemenea, fenomenul creşterii unei nişe ferme şi bine definite pentru cartea de copii. În al doilea rând, copiii care nu citesc nu se simt deloc needucaţi, neluminaţi, minori cultural sau anhedonici. Lumea lor e la fel de plină de suspans şi de substanţă ca lumea oricărui adolescent care citeşte. Plăcerile oferite de reţele, de socializarea virtuală sunt adictive, oferite la viteze mari şi, în comparaţie cu ele, plăcerea lecturii este mai lentă şi generată de alte resorturi decât plăcerile virtuale. Cred că oricine vrea să aibă şansa de a fi ascultat, fie şi pentru o clipă, de un potenţial cititor copil, ar trebui să facă efortul de a-i înţelege lumea, fără a o judeca şi fără a o respinge a priori. Nu se intră în lumea nimănui decât prin breşe, nu se perforează logica unei lumi decât respectând-o. De aceea, orice pledoarie pentru lectură trebuie să răspundă la întrebarea: ce (mai) poate oferi lectura unui copil născut într-o lume în care opoziţia fermă dintre virtual şi real tinde să dispară?

Ca profesor, am constatat frecvent în ultimii ani că, deşi trăiesc imersaţi într-un mediu agresiv tehnologic, puţini tineri sau copii înţeleg sau îşi pun problema caracterului specific al acestui mediu. E cumva normal, e un efect de acvariu (peştele nu realizează că se află în apă, apa e singurul mediu pe care-l cunoaşte), iar şansa lor de a înţelege putem fi noi, cei care am cunoscut şi o lume infinit mai săracă tehnologic, o lume devenită deja veche şi istorică, deşi se întâmpla doar acum câteva decenii.

În primul rând, ar trebui înţeles că tehnologiile nu sunt neutre şi nici pur instrumentale. Fiecare tehnologie are un potenţial instrumental (facilitează sau mediază ceva), dar şi unul transfomator. Ele modelează felul în care gândim şi ne comportăm, fie direct, prin interacţiunea cu mintea noastră, şi indirect, prin aceea că modelează lumea noastră conform anumitor practici şi viziuni despre lume provocând, într-o logică recursivă, întărirea aceloraşi viziuni şi comportamente care le-au produs. Dar niciodată nu a fost, poate, mai ştearsă şi mai ambiguă latura instrumentală a tehnologiei ca acum şi niciodată nu a fost mai acccentuată latura ei transformatoare. Tehnologiile de azi nu doar schimbă agresiv realitatea, ele ajung s-o înlocuiască şi, la limită, s-o (re)definească. Câteva informaţii ne vor ajuta să aproximăm complexitatea tehnologică a lumii de azi, enormă atât cantitativ, cât şi calitativ.

- cantitatea de date creată în fiecare zi ajunge în medie la 2,5 cvintilioane de biţi (1 cvintilion = 10 la puterea 18 biţi), iar rata de producere creşte zilnic;

- 90% din informaţia disponibilă în acest moment a fost produsă în ultimii doi ani;

- aproximativ 3,7 miliarde de oameni folosesc azi Internetul, o creştere cu 7,5% faţă de 2016;

- Google operează în medie 40.000 de căutări pe secundă;

- reţelele sociale mediază în mare măsură experienţa noastră socială (în fiecare minut: utilizatorii Snapchat distribuie 527.760 de fotografii, aproximativ 120 de agenţi economici creează conturi noi de Linkedin, 4.146.600 de videouri sunt privite pe Youtube, 456.000 de tweet-uri sunt produse pe Tweeter, 46.740 de fotografii sunt postate pe Instagram);

- mai mult de jumătate din căutările pe Internet la nivel mondial sunt făcute de pe un telefon mobil inteligent;

- Google încearcă obţinerea „serendipităţii” electronice: motorul va fi în principiu capabil să sugereze şi să caute informaţii în locul nostru, să ia decizii şi să gândească pentru noi, ba chiar să dorească în locul nostru;

- sunt elaborate proiecte vizând cercetarea semantică – identificarea şi înţelegerea electronică a contextelor în care sunt folosiţi termenii;

- există proiecte pentru crearea unor „prieteni cibernetici” care ar putea cunoaşte mai bine preferinţele şi înclinaţiile posesorilor decât le cunosc ei înşişi;

- există proiecte (Project Glass de la Google) care fuzionează într-o tehnologie unică ochelari pentru realitate augmentată cu funcţionalităţile unui smartphone sau proiecte (precum cel al companiei Affectiva de la MIT) care cartografiază emoţiile persoanelor pentru a folosi aceste informaţii în crearea de oferte de piaţă personalizate sau în configurarea ofertelor politice;

- numărul de dispozitive „inteligente” care pot fi conectate la Internet a explodat de la 2 miliarde (în 2006) la un număr estimat de 200 de miliarde (în 2020).

Exemplele pot continua indefinit.

Impactul tehnologiilor actuale poate fi mai bine înţeles dacă avem în vedere conceptul de extended cognition, elaborat de filosoful David Chalmers. Tehnologii precum cele puse la dispoziţie de Google sau alte platforme de acest tip nu ajută pur si simplu gândirea, ele iau de facto locul unor funcţii tradiţionale ale minţii (conform anumitor teoreticieni, avem actualmente în şcoli probabil ultimele generaţii care cunosc încă o distinţie clară între mediul real şi cel virtual). Device-urile nu creează doar adicţii clasice, ele ajung efectiv să gândească în locul nostru, de aceea a renunţa la ele ar putea fi la propriu o acţiune resimţită ca o amputare neurologică şi cognitivă. De asemenea, după cum au arătat diferiţi teoreticieni (ca Mark C. Taylor, de pildă) chiar logica sistemelor dinamice complexe cere ca orice grad superior de conectare să fie însoţit de un nivel mai mare de fragmentare şi dispersie. Copiii noştri, la fel ca noi de altfel, sunt tot mai izolaţi în bule şi silozuri cognitive pe măsură ce devin tot mai conectaţi în reţele globale. Lumea virtuală e conectată şi fragmentară. Circulat la viteze mari în interiorul reţelelor virtuale, sinele se fragmentează, se împrăştie, devine fluid, atenţia se pulverizează. Pedagogia modernă încearcă să reacţioneze printr-o filosofie a conectării, dar nu e clar încă unde vor duce toate acestea (abordările conectiviste au, după părerea mea şi un potenţial distopic real).

Într-o astfel de lume, lectura ar putea aduce cu adevărat ceva copiilor. Un alt ritm al vieţii interioare şi o creştere în complexitate, o identitate mai coerentă şi mai solidă, un simţ mai pronunţat al comunităţii şi valori comune cu alţi cititori. O revenire la normal a funcţiilor cognitive, o disponibilitate mai mare de a medita asupra unor chestiuni fundamentale, o opţiune pentru imaginaţie şi reflecţie în locul uneia pentru simulacru şi simplu reflex intelectual. Să nu ne facem, însă, iluzii. Lucurile nu vor fi vreo clipă uşoare. E nevoie de profesori pasionaţi şi de părinţi care să nu fie, la rândul lor, străini de obiceiul lecturii. De programe şcolare mai aerisite şi mai permisive, care să combine inteligent şi suplu noul, vechiul, canonul şi alegerea personală. E nevoie de răbdare şi de dedicare. E nevoie de folosirea resurselor naturale ale copilului (curiozitatea, ingenuitatea), dar şi de fermitatea unor profesori care să nu se teamă să le ceară, de asemenea, celor mici, efortul şi exerciţiul. E nevoie de creşterea unei întregi culturi critice în şcoli şi de cultivarea la firul iierbii a plăcerii lecturii.

Şi, mai presus de toate, de lipsa de încrâncenare a celui care ştie că numai dragostea şi pasiunea fac cu adevărat copiilor oferte de nerefuzat. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp