De ce școala românească are nevoie de mai multe „doamne învățătoare Mimi Spiriduș”: „La început dai din ce ai, apoi din ceea ce ești!”

Geanina Spiriduș, o învățătoare din Bacău care spune că munca la catedră a ales-o pe ea, și nu invers, a retrăit emoțiile revederii din prima zi de școală, alături de elevii ei din clasa I. Cu aceeași bucurie ca de fiecare dată când e 13, 14 sau 15 septembrie, deși e de peste un sfert de veac în învățământ.

De data aceasta s-au reunit în format fizic, după ce timp de un an i-a văzut pe școlarii din clasa pregătitoare mai mult pe ecrane digitale. Câțiva dintre ei nu aveau telefoane și laptopuri, așa că anul trecut le-a trimis unora fișe de lucru prin poștă. A stat la rând, printre cei care așteptau să ridice colete comandate online, cu plicuri groase, pe care erau scrise adresele unor destinatari de șase ani.

Ulterior, s-a implicat în achiziționarea dispozitivelor necesare pentru a le facilita studiul celor care nu aveau posibilitatea. Mimi Spiriduș, așa cum era alintată în copilărie și cum o cunoaște acum un întreg oraș, recunoaște că a așteptat să le fie aproape „steluțelor”, așa cum și-a denumit elevii care au trecut astăzi pe sub un pod de flori, să le ghideze mânuța pe hârtie, să le citească față în față povești cu tâlc, să îi asculte. Anul trecut, i-a fost greu, nu atât cu folosirea și gestionarea platformelor online, căci mereu a avut o afinitate pentru tehnologie, cât cu lipsa interacțiunii fizice. 

Recunoaște că părinții și bunicii – căci are și elevi rămași în grija seniorilor, cu părinți plecați la muncă în străinătate – i-au fost parteneri, că fără implicarea lor nu ar fi putut să îi ajute pe 30 de pitici de 5-6 ani să înțeleagă că la pregătitoare nu e doar despre cântecele, povești, lucru manual, deși pe lângă ore de citire, matematică și abilități practice, s-au și jucat cu vârf și îndesat. Altfel cum să reușești să le menții atenția unor copilași pe parcursul atâtor ore?! „Un elev va fi stimulat să învețe mult mai bine atunci când e format într-un mediu în care există iubire. Iubesc ceea ce fac, îmi sunt dragi copiii mai presus de orice, noi în timpul școlii online ne-am jucat și cu linguri, am făcut și matematică, am învățat și litere, am și râs!”, explică doamna învățătoare.

Celebritatea de o zi a lui Mimi Spiriduș

Învățătoarea Mimi Spiriduș din Bacău este căutată în fiecare an de adulți care urmează să devină părinți pentru a rezerva un loc la ea în clasă pentru copil. Desigur, „întârziații” încearcă cu cel puțin doi ani înainte de înscriere să vorbească cu învățătoarea. Un astfel de cadru didactic implicat trup și suflet în meseria sa nu putea fi decât unul modest, pentru că doamna Mimi ține morțiș să afirme că este la fel ca ceilalți colegi ai ei și nu este cu nimic deosebită. Dar cum așa, când anual părinții o asaltează cu cereri de înscriere cu cel puțin doi ani înainte?!

„Doamna Spiriduș” este un om onest, nu își formează colectivul de elevi dinainte și le explică tuturor părinților că și colegii ei de catedră sunt extraordinari. Mai mult, consideră că procedura actuală de repartizare a copiilor în clasele pregătitoare – în ordine alfabetică sau prin tragere la sorți în ședință publică – reprezintă o măsură benefică, necesară, schimbarea de paradigmă fiind posibilă datorită revendicărilor formulate de sindicatele din învățământ. Niciodată nu a favorizat vreun copil pe nemerit, având convingerea că este nedrept să condiționezi evoluția unui copil prin cadouri și chiar o negare în sine a profesiei de dascăl să te pretezi la așa ceva. Nu a susținut niciodată practici de tipul „fondul clasei”, dacă a primit o ciocolată sau o cutie de bomboane, le-a împărțit în pauze copiilor. Așa a considerat ea că se cuvine, așa a fost educată de acasă.

 Și atunci mai are rost să ne întrebăm ce o face deosebită și preferată de părinți și copii deopotrivă?

Povestea ei a devenit virală acum câteva luni, după ce una dintre prietene, asistentă socială, a redat pe Facebook o discuție pe care cele două au avut-o în mașină, în drum către un centru pentru copii defavorizați, unde doamna Spiriduș face activități pro bono cu copii defavorizați.

„Eram învățătoare la Buhuși. Aveam o clasă...toți erau vai mama lor. Făceam naveta cu trenul. De la gară mergeam juma de oră pe jos și de peste drum de școală cumpăram pâine și o roată mare de parizer. Nu era pâine feliată atunci, rupeam cu mâna și le făceam sandviciuri. Dimineața ne întâlneam în curtea școlii, la pompă și întâi îi spălam. Două ore făceam, scris și socotit. În rest, le cântam, le ziceam povești și ne jucam, să prindă drag de mine și de școală.

Ei, era un băiețel mic, murdar și negricios, cu mucii până-n bărbie. Spălam la el, îi plimbam mâna să se spele și îi ziceam:

- Măi, Bamboi, când o să crești tu mare, ție să nu îți spele învățătoarea copchiii! Să muncești tu ca să le cumperi pâine și parizer, măi!

Am plecat de la școala aia, am venit la oraș. Au trecut mulți ani. Și, ce să vezi? Într-o zi, când eram de serviciu pe școală, vine un băiat cu o fata frumoasă și un bebeluș în brațe.

– O caut pe doamna Mimi Spiriduș, zice el.

– Eu sunt! Și atunci i-am văzut ochii și mi-am adus aminte de băiețelul pe care îl spălam la pompă.

– Doamnă, Bamboi sunt. Am venit să vă spun că am făcut așa cum m-ați învățat. Ea e soția mea.

Și zice apoi către soție:

- Ea e doamna mea învățătoare, despre care ți-am povestit!

Ce medalie de merit, ce gradație, asta nu se compară cu nimic.”

Această poveste, devenită virală, mi-a stârnit admirația și curiozitatea deopotrivă de a o cunoaște pe protagonistă. Cum am descoperit-o pe „doamna învățătoare Spiriduș” astăzi, în 2021? Cadrul didactic e un om atât de cald, empatic, încât am început să-l înțeleg întru totul pe fostul elev Bamboi. Ba, nu mare mi-a fost mirarea să văd că fosta învățătoare nu l-a uitat deloc pe băiețelul de altă dată, cu părinți romi, săraci, revoltat și neascultător, flămând și învățat mai degrabă cu dojana și durerea, decât cu alintul și răsfățul.

„Au trecut peste 22 de ani de atunci, dar parcă a fost ieri. Era un copil cu părul creț, cârlionțat mai degrabă, avea ochii negri, ageri, vii, parcă se uita la tine și trecea cu privirea dincolo de orice aparență. Avea obrăjorii rotunjori, mereu alerga, se juca, de aceea era mereu roșu în obraji. Era foarte, foarte isteț, nu avea astâmpăr deloc, nu era ceea ce astăzi intră sub cupola unui diagnostic psihiatric, de ADHD, ci un mecanism activat de apărare. Acel copilaș, cu o inteligență cu mult peste medie nu știa carte, nu știa să scrie sau să citească, era un copil agresiv în relație cu ceilalți, prefera ca celorlați să le fie frică de el, decât să fie el cel respins. Adoptase preventiv masca de dur, așadar nu avea prieteni printre colegi, practic puiul ăsta de om nu avea ocupație, el fusese dat deoparte,nimeni nu-i dădea atenție, ce era să facă patru ore într-o bancă?!. Și atunci mi-am pus eu mintea la contribuție, deși, recunosc, nu aveam nicio strategie în minte și m-am întrebat: «Ce mă fac eu cu elevul Bamboi, ce se va alege de copiii ăștia? » (…)

Era o clasă liberă, „cu probleme”, pe care nimeni nu a vrut-o, mi-au dat-o mie după întoarcerea din concediul de creștere a copilului. Fosta lor învățătoare se pensionase, fusese o doamnă care se implicase, dar rezultatele nu erau notabile. 25 de copilași care nu știau să scrie sau să socotească, murdari, care erau prezenți mai mult pentru o bucată de pâine și un triunghi de brânză topită primite la școală, pentru a mânca ceva în acea zi. Unii dintre ei nu știau să stea pe un scăunel, mai toți erau murdari, mereu răciți”, povestește învățătoarea.

Mimi Spiriduș alesese Școala din Buhuși datorită navetei simple, avea deja doi copii ai ei acasă, era vorba de un orășel situat la nici 30 de kilometri de Bacău. Unul sărac, fusese de altfel avertizată că mulți locuitori ajunseseră „muritori de foame” după falimentul fabricii de confecții, că predomină populația romă, dar ea nu avea nicio prejudecată. Soluția? Tânăra învățătoare, mamă, înțelegea că un copil are nevoie de cunoștințe, dar mai ales de afecțiune, hrană și igienă. Nu ascunde faptul că în primele zile a fost cuprinsă de frică, dar a încercat să o depășească prin schimbări. Așa că dimineața îi spăla pe elevi la pompă, chema asistenta medicală de la dispensar să îi trateze pe cei bolnavi, le aducea parizer și pâine de acasă și două ore „erau lacrimă”, așa cum le numește ea – cu scris, citire, calcule – pentru ca în rest să se joace cu ei, să le citească povești, să vadă diapozitive împreună, să iasă într-o poieniță de lângă școală și acolo să îi învețe să fie o echipă și să fie buni între ei. Un fel de „recompensă afectivă”, cum o descrie chiar ea. Tot un tabiet era luarea micului dejun împreună în clasă, întocmai ca o mare familie.

 „La 9:00 era regulă, în acea pauză le împărțeam mâncarea. Și fiecare venea când putea, unii de la 8:00, alții de la și jumătate, mulți de la 9 fără un sfert. Unii părinți se culcau târziu, erau unii care beau până după miezul nopții, iar cei mici se trezeau greu, dar nu mai târziu de 9:00, căci ar fi pierdut masa”, își reamintește madame Spiriduș. Mulți micuți purtau prin rotație încălțările, luni ei, marți și miercuri, frații mai mici sau mai mari, de aceea la început absentau dacă nu era „ziua lor de papuci”. Învățătoarea le-a adus pantofi de acasă, mulți de la copilul cel mare, alții noi, din magazin. Tot ea le-a cumpărat și caiete, pe care le păstra în dulap, pentru a fi sigură că a doua zi elevii au pe ce să scrie la clasă.

O clasă întreagă la cununia „doamnei învățătoare”

Deși pentru mulți poate insignifiante, ar fi fost imposibil să realizeze toate aceste gesturi fără sprijinul necondiționat al soțului, Puiu, provenit la rândul lui dintr-o familie fără prea mari posibilități. 

Niciodată nu a întrebat-o de ce ia bani de acasă, de ce cară mâncare, de ce de Crăciun pregătește 27 de cutii de cadouri, dintre care doar două fiind pentru copiii lor. Cumva bărbatul a știut încă din ziua în care s-a căsătorit că nu și-a luat doar soție, ci o nevastă cu zeci de copii.

Pe 18 octombrie 1997, atunci când tinerii au spus „Da!” la Primărie, a venit întreaga clasă a „proaspăt doamne Spiriduș” la ceremonie: copii îmbrăcați frumos de la Școala „Mihail Sadoveanu”, unii cu uniforme, alții în haine de serbare, toți cu flori pentru „doamna învățătoare”.

Femeia a știut dintotdeauna că vrea să fie învățătoare, își alinia încă de la 3-4 ani păpușile în pragul ușii și le preda, iar apoi orele s-au mutat în curtea blocului, iar în loc de jucării, în bănci imaginare stăteau cuminți copiii din cartier. Vecinii de bloc de-o vârstă cu Mimi băteau la ușa apartamentului, fie pentru a le cere părinților ei să o lase la joacă, fie ca prietena lor să îi ajute la teme. Apoi joaca avea să devină una serioasă, odată cu înscrierea fetei la Liceul Pedagogic din Bacău și dorința de a face Bine acolo unde poate și e în stare. A debutat într-o școală din satul Valea Seacă din comuna Nicolae Bălcescu, frecventată predominant de copii proveniți din familii catolice, de oameni gospodari, o experiență pe cât de frumoasă, pe atât de marcantă. „Aveam 18 ani și dintr-odată 30 de părinți își lăsau copiii în grija mea, era o responsabilitate foarte mare, îți trebuia mult, mult curaj”, afirmă astăzi doamna învățătoare Spiriduș. 

Binele, valoare a ta ca om

„Binele nu a fost o caracteristică a mea ca învățătoare, de cadru didactic în speță, ci o trăsătură a personalității mele. Am fost binecuvântată să am alături un om ca mine, nu am fi putut mânca noi seara dacă am fi știut că undeva, copii pe care-i cunoaștem, merg flâmânzi la culcare. Pentru amândoi, nevoia celui nevoiaș era prioritară, gândeam și acționam la fel”, explică Mimi Spiriduș. Și pe cei doi băieți i-au educat în spiritul solidarității, argumentându-le că degeaba ei au ce vor și simt fericiți dacă în jur realitatea e diferită. Că nu pot trăi sub un clopot de sticlă și că soluția e să împartă cu cei mai puțin norocoși. Nu au înțeles din prima, cum e și normal când interlocutorul tău are numai câțiva ani, ba chiar au simțit câteodată că mama lor le acordă mai multă atenție copiilor ei de la clasă.

„În prima zi de școală, la fiul cel mare, nu am participat la deschidere, așa cum fac toți părinții; de dus, l-a dus mama, eu doar l-am luat după festivitate. Cred că toate cadrele didactice pățesc asta. Ca învățătoare, nu poți fi în prima zi de școală alături de copilul tău, nu poți fi la toate evenimentele importante din viața lui, de la serbări la festivități de premiere, însă cred că îți asumi asta de la început...”, spune doamna Spiriduș.

Despre „repetabila povară” din sistemul de învățământ

La un moment dat, la fosta Școală Generală nr. 4 din Bacău, devenită între timp Şcoala Generală „Georgeta Mircea Cancicov”, Mimi Spiriduș a ajuns să fie colegă cu foștii ei profesori. A fi învățătoare ține și de vocație, dar și de dorința de a schimba ceea ce ai trăit tu, sub un indice negativ. A fost eleva Mimi lovită cu bățul la palmă, pedepsită să stea la colțul rușinii, sancționată drastic? Da! Și atunci de ce nu a perpetuat ea însăși aceste umilințe, devenind din victimă, agresor? Simplu! Pentru că și-a dat seama că nu e bine, pentru că s-a întors în timp, la anii de școală și a avut curajul să confrunte, dintr-o perspectivă de adult, ceea ce a trăit atunci. La început, ca debutant, ai tendința să faci ceea ce ai văzut la profesorii tăi, însă marea provocare e de a reuși să preiei ce a fost bun și să-ți formezi propriul drum, să-ți apropii copiii de tine ca mentor și, implicit, de învățătură, în stilul tău. 

„Pe vremea mea, era stimulată și încurajată învățarea prin constrângere. Aceea era metoda de predare de atunci. Erai un învățător bun dacă băteai copiii, dădeai teme multe, știa toată lumea de frica ta. (...) Odată aveam de memorat toată poezia Muma lui Ștefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu. Învățam bine, dar eram în fond un copil, greșeam și eu, era firesc, nu reținusem toate strofele. Și doamna învățătoare ne-a scos pe cei care nu știam integral versurile, pe coridor, și ne-a lăsat acolo cu cartea în mână. Fiecare se întorcea în bancă atunci când știa tot. Era practic imposibil, nu aveam voie să ne mișcăm din colț în timpul pauzelor, toți elevii din școală ieșeau în recreație, era gălăgie, o hărmălaie de nedescris. De fapt, noi eram expuși, arătați tuturor că nu am învățat, era vorba de umilință. Niciodată nu am vrut ca vreun elev de-al meu să treacă prin așa ceva, să suporte ceea ce mie nu mi-a plăcut”, povestește învățătoarea. Așa era atunci, nimeni nu știa că se poate și altfel, iar un dascăl era chiar catalogat drept bun dacă avea ac de cojocul bieților elevi”, rememorează Mimi Spiriduș.

Protagonista crede în învățarea prin blândețe, fără constrângere și conținut redat ad litteram, pe dinafară. Știe că nu există doi copii la fel, că unii învață mai bine, făcând asocieri cu imaginile, că alții se descurcă mai bine cu cifrele decât cu îmbinarea cuvintelor, că mulți sunt timorați și trebuie încurajați să-și depășească tracul.

Asemenea dascălului din filmul „To Sir with Love” („Domnului profesor, cu dragoste”), o producție cinematografică din anul 1967, regizată de James Clavell, Mimi Spiriduș crede că dragostea pentru copii trebuie să pivoteze meseria de dascăl, altfel nu poți să construiești o lume mai bună. Pentru dumneaei, scopul este nu acela de a disemina strict informații, ci de a contura caractere, de a influența în mod pozitiv copiii încă de mici, de a insufla valori sănătoase.

Să fii învățătoare nu e deloc simplu, dar e atât de frumos, mai ales că te reconectezi de fiecare dată când sună clopoțelul de intrare cu puritatea în forma ei de bază. În cei peste 20 de ani de catedră, doamna învățătoare Mimi Spiriduș, astăzi cadru didactic la Școala Generală „Ion Creangă” din Bacău, a învățat că la început dai din ce ai, apoi din ceea ce ești.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp