Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

De ce unele diplome n-au nicio valoare: „Sunt student la Amara”

Ne întrebăm adesea de ce țara noastră e sistematic absentă din circuitul științific internațional. Cercetătorii români care lucrează în instituțiile universitare românești (universități și institute de cercetare) nu iau premiul Nobel și nu accesează programe de finanțare consistente (de exemplu, granturi de tip ERC, care permit înființarea de programe de cercetare de pionerat – așa-numita „groundbreaking research”).

Universitățile noastre ocupă în general locuri nu tocmai fruntașe în clasamentele internaționale de performanță universitară: în QS World University Ranking (unul dintre clasamentele de referință), pentru perioada 2015-2016 Universitatea din București este plasată în categoria 651-700; doar alte trei mari universități din România (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj și Universitatea de Vest din Timișoara) mai sunt prezente în clasamentul amintit, ocupând poziții în categoria 700+. Așadar, suntem departe – chiar foarte departe! – de universitățile celebre pe care le admirăm și încercăm să le luăm ca model. (În clasamentul la care fac referire, pe primele 50 de poziții nu se află doar universități din America, Marea Britanie, Franța sau Canada, ci și universități din China, Singapore, Elveția, Australia, Corea de Sud, Japonia). 

Mai mult, deși numărul de diplome universitare a crescut exponențial în România de după 1990, se pare că diplomele eliberate de instituțiile noastre de învățământ superior nu au aceeași „valoare” ca diplomele de la universitățile străine: pe piața muncii, o diplomă românească neînsoțită de unele certificări internaționale pierde în fața unei diplome străine, de preferat vestică. Mă refer aici la piața reală a muncii, nu la sistemul de stat românesc, unde, după 1990, „tablagii” din poliție au devenit peste noapte „ofițeri”, cu diplome de la Agronomie, ANEFS sau cine-știe-ce privată obscură.

Acum câțiva ani, am aflat cu stupoare de la unul dintre polițiștii din satul soției că este student la... Amara: una dintre celebrele fabrici private de diplome universitare deschisese un sediu la Amara. (Mi-am spus atunci: ăsta da elitism: ce diplomă de la Sorbona, Oxford sau Harvard – ai diplomă de la Amara?!). În fond, faptul că posesorii de diplome universitare sunt din ce în ce mai mulți în ultimii ani nu e un lucru grav în sine: o societate mai educată este o societate mai bună, cu standarde materiale, spirituale și etice mai ridicate. Pentru bunăstarea noastră, ar trebui cu toții să năzuim către o societate mai educată.

Grav este însă faptul că o parte însemnată a acestor posesori de diplome nu știu să facă nimic din ceea ce scrie pe diplomele lor că ar fi competenți să facă. Titu Maiorescu este din ce în ce mai actual astăzi. Comentatorii moderni rețin doar diagnosticul „formă fără fond” al lui Maiorescu (pe care l-am învățat de la școală). Mai puțin cunoscut este faptul că Maiorescu emite și o părere categorică pentru problema formelor fără fond: „forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă […]prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea […]”.

„România educată”

Cu ceva vreme în urmă, președintele Iohannis a lansat în dezbatere publică proiectul „România Educată”. Din punctul de vedere al multora dintre cei care i-au acordat votul domnului Iohannis (pentru mine și alți colegi și cunoscuți ai mei, a contat mai mult faptul că domnul Iohannis este profesor de meserie, nu primar), dezbaterea asupra educației nu este doar bine-venită, ci imperativă pentru viitorul societății noastre.

M-am bucurat, așadar, însă bucuria mea a fost de scurtă durată: odată ce am deschis formularul de consultare, am constat că, de fapt, dezbaterea publică în forma propusă de administrația prezidențială se apropie de statutul unei forme fără fond.

Pe de o parte, există o serie de întrebări și opțiuni multiple de răspuns extrem de vagi și ușor idealist-naive: deși sunt de acord că primul pas în dezbatere trebuie să fie stabilirea idealului educațional (ce tip de școală ne dorim), cred totuși că este necesar să punem în discuție un set de propuneri concrete pentru a construi un sistem care să atingă idealul educațional stabilit. Cu alte cuvinte, trebuie să redăm teoria în practică. În modul în care este construit, formularul nu lasă loc pentru propuneri concrete.

Pe de altă parte, constat (cu tristețe, ca să fiu sincer) că întreaga construcție a chestionarului se bazează pe „principiul întâi” din binomul lui Farfuridi: „să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”. Mă refer aici la faptul că există puțin loc în formular pentru propuneri de regândire a unor modele și structuri care am constatat în timp că nu funcționează sau funcționează deficitar. Prin referire la mediul academic românesc, un aspect concret de structurare ineficientă este separația învățământului superior de cercetare. Dacă ești cadru universitar care face cercetare (formulare pleonastică, în fond: una dintre sarcinile universitarului este să fie informat la zi cu privire la evoluția domeniului său și să facă, în mod activ, cercetare), trebuie să accesezi două rubrici separate ale chestionarului: pe de o parte, „educație terțiară”, pe de altă parte, „cercetare și inovare”. Cu alte cuvinte, se separă în mod direct cercetarea științifică de învățământul superior, problemă veche a mediului academic românesc, care își are originea în perioada de după 1948 prin adoptarea modelului sovietic al institutelor de cercetare afiliate Academiei. Trecutul și prezentul ne învață că predarea și cercetarea sunt indisolubil legate: un procent infim din universitarii care fac descoperiri de pionerat sunt doar cercetători; majoritatea sunt și profesori în universități. Separarea învățământului superior de cercetare la nivel de sistem (în prezent, universitățile și institutele de cercetare funcționează după legi diferite), precum și descurajarea continuă a fluxului de resurse umane între institutele de cercetare și universități au efecte din cele mai indezirabile: avem cadre universitare supraîncărcate care nu mai fac cercetare din pricina obligațiilor pur didactice și birocratice, finalmente căzând în mediocritate; în schimb, în institutele de cercetare, avem oameni de excepție care nu pot forma școală pentru că nu predau. Această separare a cercetării de predare are, așadar, repercusiuni negative pe toate planurile: de la formarea tinerilor cercetători, la clasamentele universitare menționate în primul paragraf al intervenției. Rezolvarea acestei probleme este însă relativ simplă: plasarea, la nivel legislativ, a instituțiilor de cercetare și celor de predare într-o relație de osmoză prin care să se încurajeze predarea aplicată și experimentul.

Ce e de făcut?

Pentru a construi un sistem de învățământ superior și cercetare performant, avem nevoie de universități puternice. Și nu e neaparat nevoie să inventăm un sistem nou, original (avem o experiență bogată cu „sistemele originale”, cel mai de succes fiind „democrația originală” postrevoluționară), ci, mai degrabă, putem adopta și adapta la nevoile contemporane ale societății noastre modele care și-au dovedit în timp eficiența.

În ultimii patru ani, am avut șansa să fac stagii de cercetare sau să predau în două mari universități străine (Universitatea din Cambridge și Massachusetts Institute of Technology). În afară de a-mi îndeplini sarcinile academice stricte, m-a interesat cum funcționează sistemul universitar englez și cel american, întrebându-mă în permanență ce putem prelua și adapta pentru transformarea în bine a sistemului universitar românesc. Cred, așadar, că există o serie de soluții care se pot implementa treptat și pe care vi le supun atenției pe scurt în continuare; îmi propun ca, în intervenții viitoare, să reiau și să explic potențialele beneficii și dezavantaje ale soluțiilor propuse mai jos. (Menționez că sunt profesor și cercetător, nu „expert în educație”. O să revin asupra subiectului interesant al „expertului în educație”, un titlu recent pe care și-l arogă o serie de persoane care au puțin de-a face cu realitatea sălii de clasă, însă care au influență foarte puternică – de cele mai multe ori nefastă – asupra politicilor educaționale).

1) Finanțarea educației și a cercetării. În prezent, universitățile sunt finanțate, în principiu, în conformitate cu numărul de studenți. Iar finanțarea „pe cap de student” este deficitară. Fie că păstrăm acest sistem, fie că adoptăm o altă soluție (vezi punctul 2), important este să ne finanțăm mai bine universitățile, pentru că finanțarea deficitară are efecte negative asupra tuturor „actorilor” din actul educațional. Are efecte asupra studenților și asupra actului de învățământ în sine (într-o universitate supraaglomerată nu se poate face performanță). Are efecte asupra profesorilor (a se vedea pledoaria lui Ștefan Colceriu pentru restaurarea demnității profesorilor). Are efecte asupra calității cercetării. Și cascada efectelor negative poate continua.

2) Ierarhizarea universităților și finanțarea lor conform ierarhiei. Sisteme de ierarhizare a universităților (unele mai stricte, altele mai relaxate) funcționează într-o serie de țări europene. De pildă, în Țările de Jos, se face o distincție între „hogeschool” (universitate vocațională / universitate de științe aplicate) și „universiteit” (universitate); pe lângă universitățile din a doua categorie (incluse într-o treaptă superioară de finanțare) funcționează așa-numitele „graduate school” (vezi punctul 3), centre care produc cercetare de pionierat. Din păcate, inițiativa ministrului Funeriu – nu perfectă, însă fundamentată pe o bază corectă și perfectibilă – a fost înăbușită de jocurile de culise ale „universitarilor” noștri din Parlament.

3) Regândirea ciclului superior de studii universitare (masterat, doctorat). Implementarea sistemului Bologna în țara noastră a fost un fel de „soluție originală”: programele de master și de doctorat sunt văzute ca niște cicluri independente de educație, iar masteratul este, de multe ori, văzut ca o formă de reprofilare sau de îmbogățire a calificărilor obținute după ciclul de licență. Atât în universitățile americane, cât și în cele europene (chiar în corsetul strâns al sistemului Bologna) funcționează așa-numitele „graduate school”, școli mixte de predare-cercetare, unde se primește atât diploma de master, cât și diploma de doctor. Beneficiile sistemului „graduate school” sunt multiple: crearea unei școli în adevăratul sens al cuvântului, specializarea reală a studentului și, implicit, cercetare de pionierat.

4) Instituția mentorului. La toate nivelurile de studii universitare (licență, masterat, doctorat), în universitățile din Europa de Vest și din America, mentorul are un rol fundamental în formarea și modelarea studenților (fac, din nou, trimitere la un text al lui Ștefan Colceriu în care vorbește despre importanța mentorului în universitate).

5) Finanțarea reală a cercetării și reducerea birocrației. Deși, în ultimii câțiva ani, proiectele de cercetare au început să fie ceva mai bine finanțate (uneori, în mod suprinzător, finanțarea este la zi), finanțarea este destul de modestă. În străinătate, odată cu obținerea unui grant de cercetare, un profesor sau cercetător formează o echipă de cercetători (mai mică sau mai mare) care lucrează exclusiv în respectivul proiect de cercetare; cu alte cuvinte, salariul pe care un cercetător îl primește din respectivul grant îi permite să trăiască decent, fără angajamente suplimentare. Din păcate, suntem destul de departe de acest ideal: la noi, mai ales pentru universitarii tineri, granturile de cercetare sunt o metodă de a suplimenta venitul, de a cumpăra cărțile de care au nevoie (bibliotecile noastre universitare sunt ca niște muzee: cartea științifică străină și abonamentul la revistele internaționale de profil lipsesc cu desăvârșire – cauza este, desigur, subfinanțarea acestor instituții, nu rea-voința bibliotecarului) și de a putea merge (în sfârșit!) la o conferință de profil.

P.S. Formularul de consultare propus de Administrația Prezidențială în cadrul proiectului „România Educată” se încheie cu propunerea de a comunica mai direct, prin e-mail, unele opinii care nu pot fi exprimate în cadrul chestionarului. Este suficient să spun că la e-mail-ul pe care l-am trimis pe 10 iunie anul curent nu am primit niciun răspuns (nici măcar o confirmare de primire) până în clipa de față.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • ,,În fond, faptul că posesorii de diplome universitare sunt din ce în ce mai mulți în ultimii ani nu e un lucru grav în sine: o societate mai educată este o societate mai bună, cu standarde materiale, spirituale și etice mai ridicate.,, De aici reiese faptul că dacă cetățeanul Y are o diplomă la X facultate este un om educat: totalmente fals. Poate nu vă aduceți prea bine aminte, dar în România diplomele au a ajuns să de dea precum pâinea, ele până la urmă având o valoare aidoma produselor de panificație. Un licențiat în drept nu este neapărat o persoană educată. Educația (la noi) nu se predă cum ar trebui în școli. La câți absolvenți de facultăți avem, țara noastră ar trebui să fie mutată pe Marte pentru a produce oxigen. Să nu uităm faptul că la noi sistemul educațional nu provoacă tinerii către o gândire constructivă și critică, ci sunt premiați cei care reușesc să memoreze și să redea informațiile predate. Sistemul educațional nu dorește să producă calitate ci cantitate, consumatori (plătitori de taxe, căci pentru asta îți vei primi diploma) și nu cercetători cu rezultate palpabile. Atât timp cât diplomele vor fi înmânate în urma plătirii taxelor de școlarizare, valoarea acestora va fi diminuată considerabil în favoarea celor de peste granițe. Și nu în ultimul rând, poate că soluțiile enunțate de dumneavoastră ar putea avea un impact profund în sistemul educațional românesc, numai că din nou uitați faptul că la noi toți au soluții și toți cunosc, numai că nimeni nu aplică și nu pune în practică acele cunoștințe. Asta este părerea mea și este posibil să greșesc în ceea ce privește felul în care văd lucrurile...până la urmă și eu sunt un contribuabil.
    • Like 1
  • Raul check icon
    Cred ca articolul este in mare parte corect. O singura observatie as avea de adaugat. Cadrele didactice din Invatamantul Superior sunt evaluate in mod constant (ex. la promovare, gradatii de tot felul etc.) in functie de activitatea stiintifica pe care o desfasoare. Conteaza enorm sa ai articole stiintifice, lucrari la reviste, carti, contracte cu o finantare cat mai grasa, premii etc. Ceea ce predai la orele de curs si laborator, cum iti ajuti studentii, cat te implici in actul didactic conteaza putin sau deloc. Prin urmare viata profesionala a cadrului didactic universitar s-a transformat intr-o cursa nebuneasca dupa "realizari stiintifice" aducatoare de puncte. Actul de predare (si cu el Domnul Trandafir :) ) este in moarte clinica. NU este avantajos din punct de vedere profesional sa iti pierzi timpul cu actul didactic. Lucrul cu studentul, implicarea pentru a lamuri intrebarile sale este total dezavantajoasa. Cat timp evaluarea cadrelor didactice se face predominant pe baza "bagajului stiintific" nu putem emite pretentia ca acesti oameni sa se ocupe in mod serios de studenti. Cinste celor care reusesc sa imbine didacticul cu cercetarea. Personal, cred ca o grila de evaluare a cadrului didactic (nu a cercetatorului) in care coordonarea studentilor, modul de predare, participarea cu studentii la diverse activitati si competitii, cercurile educationale etc. conteaza mai mult decat contributia stiintifica ar favoriza indiscutabil calitatea absolventilor. Ca prim exemplu imi vine in minte Germania. Am constatat pe proprie piele ca profesorii erau preocupati in principal de rigurozitatea si seriozitatea orelor de curs si laborator/aplicatii. Activitatea stiintifica exista, insa ea joaca un rol secund.
    • Like 0
  • check icon
    Mult mai simplu si mai eficient ar fi sa se organizeze examene de licenta de stat. Sa nu fie obligatorii dar sa existe. Sa se organizeze de minister si nu de universitati. Examenele de licenta de stat sa fie organizate cinstit cu asigurarea anonimatului candidatilor. Vom avea mai multe efecte: 1. piata muncii va incepe sa ceara absolventi cu licenta de stat, deci studentii vor fi presati sa isi ia licenta de stat, adica sa invete. 2. va exista o ierarhie a facultatilor in functie de acelasi indicator, una obiectiva (se vor dezumfla multi din sustinatorii universitatilor de stat si detractori ai universitatilor private, poate!?). 3. Se va permite asigurarea finantarii facultatilor in functie de procentul de absolventi care obtin licenta de stat. In felul asta va fi finantata educatia in functie de un criteriu de performanta si ca la vaci. 4. O gramada de profi universitari vor fi nevoiti sa recunoasca si ei dar si tori ceilalti din jurul lor ca valoarea lor este zero si ca altii mai noi, mai modesti si mai periferici sunt mai adevarati, adica va scadea presiunea pe impostura academica. 5. inca foarte multe efecte benefice care se pot rezolva cu o finantare medie pe POCU intr-un an. Mai trebuie ca politrucii din sistemul educational sa doreasca.
    • Like 1
  • Foarte bun articolul. Drama e ca copiilor care termina o facultate de duzina, cum ar fi ASE, si nu isi gasesc un loc de munca, chiar daca lor le-a placut economia, managementul, finantele. Chiar daca au si invatat. E o drama a multora....
    Poate ar fi mai bine sa nu mai existe sistem de invatamant de stat. Se pierd prea multi bani pe diplome goale. Iar la doctorat, toata lumea stie ca nu prinzi un loc la buget in veci. Sunt pilele bagate in fata. Dar noua romanilor de place sa ne furam caciula. Sa modificam pe hartie sisteme, dar in continuare sa ne balacim in jeg. Apropo, urmeaza pepenii si sucul verde pe strazile oraselor. Avem nevoie in concina asta de cat mai multa hartie igienica!
    • Like 1
  • check icon
    Haideți să lămurim doar un detaliu: locul U.B. în zona 650–700, iar alte 2-3 mari universități din țară la 700+. Sunt locuri onorabile. În primul rînd, aceste clasamente sunt și politice, cum ar fi să fie o mare universitate din SUA ori din Franța după U.B. În al doilea rînd, clasamentul reflectă situația financiară a țării respective. În al treilea rând, locul reflectă (aproximativ) nivelul de studii, într-o medie largă și discutabilă. U.B. s-ar putea compara, spre exemplu, cu Universitatea Carolină din Praga (zona 43001–500) ori cu cea Jagelonă din Cracovia (zona 601–800). Acestea ar fi repere realiste, dacă vrem să fim serioși, nu să ne mișcăm flendura prin universități, domnule autor. Scriem ca să scriem. Sunt domenii la U.B. care pot fi repere pt alții, chiar dacă, per global, U.B. nu stă foarte bine. E și politică aici, domnul meu.
    • Like 0
  • Cea mai mare universitare romaneasca este Spiru Haret, dupa numarul de studenti emisi. https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_largest_universities_in_the_world_by_country . Privata.

    Calitatea se poate ridica nu din fonduri!! ci din limitarea de fonduri si locuri, din concurenta. Adicalea sa fim la cota ca alte state europene: doar 5-6% din absolventii de liceu sa aiba sansa de a face facultate. Prin aceasta se va tria puternic si numai cei mai buni vor fi admisi (sa aducem aminte ca cifra comunista era de 3%). Va ramane loc si de coruptie dar prin reducerea locurilor la facultati obscure se reduce si locul de magarii.
    • Like 0
  • Sau mi se pare....sau lipseste ceva ce mi se pare a fi ,,esenta"....Cele 5 puncte propuse se pot infaptui peste noapte...si nimic nu se va schimba !! Ceea ce cred eu ca lipseste este o evaluare obiectiva a studentilor !! Ceea ce cu ADEVARAT lipseste un Romania (si nu numai in invatamant ) e E V A L U A R E A......Adica, sistemul de evaluare ...e fix pe masura cunostintelor studentilor - lipseste cu desavarsire !! Adevat - finantarea...si altele ar putea ajuta la imbunatatirea evaluarii....dar sa nu uitam !!! Examenele in Coreea de Sud si Singapore ( de care chiar ati pomenit) - nu dureaza 5 - 10 minute ci 8-10-12 ore !!! Examenul trebuie sa fie un fel de interogatoriu DNA ( in sensul pozitiv...) !! Trebuie sa se vada cu adevarat cine e si cate paralale face cel examinat ...Nu ca la noi....Se trage (!!) un subiect/doua....si daaaca bunuuuulll dzeu (dumnezău...pentru unii) iau ...10 ....fiindca - au cazut pe subiect !!! Nuuu, in mod cert in Singapore sau China ...sau orice alt stat cu universitati in top 50 nu e asa !!! Imi pare rau ca va atentionez....asta era primul lucru asupra caruia trebuia sa va interesati, daca ati vrut sa vedeti cum functioneaza la ei sistemul.....Poate ati facut-o si nu imi dau eu seama din contextul celor expuse de dv. Poate tonul meu e acid sau excesiv de critic,fapt pentru care va rog din tot sufletul sa ma iertati !! Retineti insa ideea....si rugamintea mea...si faceti eforturi in sensul unei evaluari obiective.....Cred ca singura evaluare mai apropiata de adevar e cea de la admiterea in magistratura sau la Institutul National al Magistraturii......Oricum si acel sistem mi se pare relativ departe de ceea ce e in tarile mentionate de dv....
    Inca un aspect ar fi - Societatea romaneasca trebuie sa priveasca in fata adevarul !! PArerea mea e ca nici procentele de promovare la BAC(70% anul acesta) nu reflecta adevarul adica nivelul de cunostinte al societatii.....Poate suntem undeva la 15% ....si poate din hoarda de absolventi ai studiilor superioare doar 10-20% ar fi promovat si in tarile mentionate......Cifrele astea nu trebuie sa sperie !! REflecta adevarul !! Adevarul reflectat in absolut toate domeniile in comparatie cu tarile de care vorbim !! Aceeasi discrepanta o vom gasi la salarii...la nivel de trai...la performante....La noi solutia pare simpla !! - Modificam procentele ,,desteptilor"....si poate va fi mai bine !! Nu e deloc asa....!! Ba chiar e mai rau !! O rata a promovarii de 10-15% trebuie sa bucure !! Inseamna exigenta...inseamna ca oamenii din sistem si-au facut datoria...Inseamna ca nu va mai fi inghesuiala pe posturi...si nu vom avea ,,juristi" la McDonalds vanzand hamburgeri.......CEi ce ar absolvi ar iubi cu adevarat profesia in care s-au calificat !!!
    • Like 0
  • Pe de altă parte o problemă este si legislatia din sfera ITM care cere tot felul de diplome pentru tot felul de functii, unde nu ar fi musai necesara diploma. Asa obligi omul sa isi ia acolo o patalama ca sa se afle in treaba, fara sa aiba dorinta reala sa invete. Legislatia din sfera ITM ingradeste major accesul pe piata muncii pentru unele categorii si atunci oamenii se vad obligati sa faca chestii de tip Amara.
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult