Foto: Alexandra Măceșanu Facebook
Sunt o viitoare mămică. Ar trebui să nasc în aproximativ două - trei săptămâni un băiețel. Urmăresc de câteva zile cu sufletul la gură tot ceea ce se întâmplă în cazul „Alexandra” și mă gândesc cu groază la cum o să fac eu să îl învăț pe fiul meu despre minunea libertății, în condițiile în care am ajuns ca nouă, adulților, să ne fie frică să mergem pe stradă.
Am fost o fericită când familia mea mi-a luat o mașină la 22 de ani. Pe lângă libertate, asta mi-a dat un soi de siguranţă. Pentru o femeie, e foarte important acest aspect, mai ales că și acum, gravidă fiind, cu 27 de kilograme în plus, mi s-a întâmplat ca bărbații să oprească mașina lângă mine pe stradă și să mă fluiere. Și nu eram îmbrăcată necuviincios, cum ar spune acel profesor de la Teologie. Felul în care femeia este privită în România este o altă discuţie. Din păcate, încă sunt şocată de un caz, tot din România, în care primarul acuzat că a întreţinut relaţii sexuale cu o minoră este scuzat inclusiv de către femei.
Pe mine nu mă poate minţi nimeni. Când eram copil, până în zece ani, am fost pipăită în lift de un vecin bătrân. Mi-a fost frică să o spun până la douăzeci şi ceva de ani. Eram sigură că nu mă va crede nimeni. Ne naştem cu frică.
Un copil se lasă în mâinile tale cu totul, având încredere că îl vei proteja. Îmi dau seama acum cât de mult curaj aveam, copil fiind, și cât de puțin curaj am ajuns să am acum.
Îmi aduc aminte de mama care îmi spunea mereu că „s-au schimbat vremurile". Nu am înțeles niciodată grija ei excesivă și mereu am criticat-o pentru faptul că este prea anxioasă.
Am ajuns acum să mă tem pentru fiul meu nenăscut, chiar dacă este băiețel. Mă gândesc din tot sufletul cum o să îl învăț eu să se păzească, să aibă respect pentru femei, să nu fie violent, să fie bun, să fie corect şi altruist.
Îmi vine să urlu cu toată puterea mea: „Mami, îmi pare rău! Îmi pare rău că vii pe lumea asta unde nu te pot apăra și unde nu îți pot oferi educația pe care o meriți”…
Acum ceva timp, o cunoștință, cunoscută bloggeriță, scria despre învățăturile pentru fiica sa. Spunea că e normal să nu te temi de poliție, iar dacă fiica ei se pierde în parc cumva, ea o învață să meargă la domnul polițist să-i ceară ajutorul. M-am bucurat atunci, pentru că am văzut că mai sunt oameni cu încredere, curajoși, care îi învaţă pe copiii lor valori frumoase. Ei bine, vă întreb și eu acum: ce e de făcut când încrederea în „domnul polițist” tinde către zero?
Ce se întâmplă cu noi? De când am devenit atât de cinici? De când am devenit atât de nepăsători? De când am uitat să fim oameni? De când ne este atât de frică? Frica ne guvernează vieţile. Frica de a nu face parte din societate, frica de a nu avea bani, frica de a fi neînsemnaţi.
Cu câteva săptămâni în urmă, un senator aflat la Suceava a chemat elicopterul SMURD ca să ajungă degrabă la o toaletă la București.
Alexandra, ne cerem scuze, noi, adulții, pentru că toți suntem responsabili pentru tine, la fel ca părinții tăi, ne cerem scuze că pentru tine nu a fost liberă nici măcar o linie de telefon, darămite un elicopter.
Ca adult, mă simt vinovată pentru faptul că la fiecare abuz pe care l-am întâlnit în viața mea în această țară, m-am lăsat călcată în picioare. Nu vreau să dau vina pe nimeni. Dau vina în primul rând pe mine. Pe mine ca om, pentru că eu în primul rând am tăcut atunci când era momentul să vorbesc.
Sunt extraordinar de dezamăgită de conducătorii noștri. Nu am văzut pe absolut niciunul dintre ei să spună: „Alexandra te rugăm din suflet să ne ierți! Dragi părinți ai Alexandrei, vă rugăm să ne iertați pentru nepăsare, indiferență, răutate, prostie și pentru faptul că și noi ceilalți, părinți ai copiilor României, nu am luat măsuri ca să avem grijă de ei”. Toată lumea se scuză.
Cine şi-a cerut iertare? Oamenii care au ieșit să protesteze. Oamenii care mai au o umbră de demnitate. Oamenii pentru care merită să mai încerci să mai trăiești și mâine. Oamenii pentru care merită să nu pleci din țară și oameni datorită cărora fiul meu mai are șanse să aibă parte de o lume mai bună. Au greşit şi ei, am greşit şi noi.
Este inutil să vă spun ce simte o viitoare mămică în momentul în care vede la televizor ce a pățit o fetiță de 15 ani, un înger curajos, mai curajos ca mulți dintre noi, pentru că a prins glas.
Este inutil să vă spun ce durere are în suflet o viitoare mamă, darămite o mamă care și-a crescut copilul așa cum a putut ea mai bine timp de 15 ani?!
Fiul meu, îmi pare rău că nu am putut să te ajut să trăiești într-o lume mai bună. Dar îţi promit din tot sufletul că îți voi lăsa drept moștenire nu o mașină cu șofer sau elicopter la scară, ci lucruri mai modeste. Îți promit, de pildă, că o să te învăț ce înseamnă bunătatea, omenia, compasiunea, dreptatea și iubirea. Mai mult nu îți pot promite.
De ce scriu? Nu vreau să dau lecţii nimănui. Poate că textul meu nu va ajuta pe nimeni. Este doar o altă părere plină de revoltă. Dar într-o zi, când cineva va simţi la fel ca mine, va şti că nu e singur…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu riscul de a supăra multă lume, eu sunt de părere că a avea copii în flegma asta de țară e cel mai crud lucru pe care îl poate face cineva. E un act de sadism extrem, mai rău decât cel al celui mai nebun criminal. Măcar victima unui criminal scapă de chinul vieții ăsteia nenorocite.
Nu cred ca ar avea rost să enumăr toate ororile la care sunt condamnați cei blestemați să se nască aici.
Eu am decis de mult că nu voi avea copii. Măcar așa am conștiința împăcată că nu voi contribui la perpetuarea abominației ăsteia a istoriei.
Pe langa bunatate, iertare, omenie, trebuie sa invete si curaj, dreptate , adevar, speranta. Da, ne este mila de Alexandra si Luiza, dar... fiecare cu viata lui. A pune pe toti impreuna si a spune ca nu se va schimba nimic este deja deznadejde.
Consideram ca este emotia hormonala dinainte de nastere.
O sa fie bine. O sa vedeti.
In acest context de mai sus " fiecare cu viata lui " m-am referit la faptul; ca nu mi-i se pare normal sa asociem viata copilului nenascut cu destinul celor 2 fete. Stie cineva cum va fi peste 5-6 ani? Si daca stie este sigur ca asa va fi cum crede el ?
Daca credeti ca numai acuma au fost ororile acestea va inselati. Daca numai acuma le vedeti e problema d-v.
Daca nu stiati ca nu functioneaza bine sistemul 112 - problema d-v.
Daca ati crezut ca in politie, parchete, justitie, sistemul de sanatate, nu exista oameni incompententi -problema d-v.
Altii demult au vazut si s-au confruntat cu ele.
Romania este tara de tranzit si de comsum de droguri si prima tara de export de persoane. Este destul de odios ?
Haideti sa transformam ingrijorarile unei viitoare mame in "drob de sare" si sa ne punem toti cenusa in cap si sa stam tristi si sa ne punem si o pancarta cu " Suntem Oameni".
Unde au fost acei OAMENI mai demult cand alti oameni au avut nevoie de ceilalti OAMENI ? Nicaieri.
Bine ati venit in realitate !
Oare unde iară bărbați și neveste
Au mers să pețească, obicei cum este;
Priviră, văzură, vorbiră de fată
Și se învoiră cu mumă, cu tată.
Acuma rămase să bea aldămașul
D-alde cuscru, socrul și de alde nașul.
Așa el și zise: — Draga tatii fată,
Du-mi-te de scoate nițel vin îndată.
Ea luând o oală, o spălă, o șterse
Și în grab cu dânsa în pivniță merse.
Dacă văzu tat'-său că prea zăbovește,
Mumi-sii îndată zicând poruncește:
— Du-te curând, dragă, dumneata de scoate,
Că, pe cum bag seamă, copila nu poate.
Mergând ea, găsește în plâns pe copila
Și privind la dânsa i s-ațâță mila,
Se sperie,-ntreabă: — Ce ai, drăguliță?
Ia spune-mi și mie, spune-mi, măiculiță.
Atunci fata-ncepe și îi zice: — Mamă!
Acum, cum vezi bine, mă mărit să cheamă,
Așa, să zic dară, o și făcui asta,
Ș-am rămas grea-ndată, ca toată nevasta.
Am făcut acuma, să zic, și pruncuțu
Și îi puse nașu numele Vlăduțu;
Îl vezi gras la față, frumos ca un soare,
Crește , se înalță, merge ș-în picioare;
Umblă și aleargă, să joacă prin curte,
Cu izmene albe și cu haine scurte,
încalecă bățul, sare tăietorul,
Se duce îndată, apucă toporul,
Abia îl rădică, pe umăr îl pune
Toporul greu foarte puterea-i supune,
Neputând să-l ducă, cade, îl doboară,
îi retează gâtul și aci-l omoară.
Aceasta când zise, începu să strige:
— Of, Vlăduțu mamei! moartea ta mă frige,
Inima-mi rănește, viața-mi scurtează,
Că n-o să mai poată mama să te vază.
Muma cum aude plânsul fiicei sale,
Și ea se pornește să strige cu jale:
— Of! vai! Duțu mamII! of, drag nepoțele!
Prea avuși în lume zile puțintele!
................................................................
(Cine e interesat, poate să caute urmarea) Concluzia: megeţi înainte cu curaj! Viaţa e mortală (se lasă obligatoriu cu moarte) dar are şi părţi frumoase.
Pentru că am plâns-o pe Alexandra care a murit, nu o să-l jelesc acum şi pe Vlăduţu care încă nu s-a născut. Un pic de curaj, omule! Luptă dar nu boci!
Ce-i asta? Vine şi Neluţu să îl plângă pe Vlăduţu ? Lumea în care mă aflu nu e mai rea decât lumea în care a trăit Anton Pan.
o fi existand cineva care sa poata trage linia de demarcatie?
sau ...o fi existand "ceilalti"?
Da, am citit urmarea si alte povesti.
Totusi e mai bine pe vremea noastra.