Sari la continut
Comunicare

O fotografie bună face cât o mie de pași

Momente de relaxare

photo icon Momente de relaxare

Foto: Iulian Comănescu

Selfie-ul sau latte-ul pus pe Instagram sunt plăceri vinovate. Ba ne distrăm cu ele, ba ne spunem că ar trebui să scăpăm puțin de genul ăsta de egomasaj. Dar în materie de fotografie, panseul lui Oscar Wilde se aplică cel mai bine: nu poți rezista unei tentații decât cedându-i.

Dacă depășești nivelul „Ia uite-mă în Mallorca!”, s-ar putea să te alegi cu o meteahnă constantă, a pozatului cu sens și aspirații. Te poți întreba la ce bun, dacă sunt atâția fotografi grozavi pe lumea asta. E bun la multe, nu numai la produsul finit. Obiceiuri de viață sănătoase, expansiune spirituală. Sună pompos. Dar nu e.

Știu ce spun, pe pielea mea. M-am ocupat dintotdeauna cu scrisul sub diverse forme. De la un punct încolo, asta înseamnă să fii în diferite locuri, alături de fotografi și directori de imagine. Știam câte ceva despre fotografie din copilărie, fie și numai fiindcă bunicul meu fusese fotograf într-un sat de pe lângă Tecuci.

Prin platouri strălucitoare sau sate uitate de lume, am început să prind gustul.

Te miști, vezi lucrurile cu totul altfel, chiar pe dos, decât în cuvinte. Începi să pozezi și tu. Și oricum, chestia asta cu umblatul prin lume mi-a plăcut dintotdeauna, oricât îmi petrec majoritatea timpului la calculator scriind diferite lucruri - sau cu treburi plicticoase gen facturi, contracte, contabil. Ca și tine. Nimic nu se compară cu oboseala sănătoasă de după o zi de producție și cu senzația de îndrituire pe care o ai când vâri în tine o masă zdravănă, nu neapărat sănătoasă, la vreo cârciumă de provincie, ca să recuperezi caloriile consumate în cele 20 de mii de pași.

Fotografia e scurtă, arta e lungă

Fiindcă aici voiam să ajung: orice are legătură cu imaginea culeasă de undeva sau produsă undeva se poate număra în pași. Pare paradoxal, pentru un lucru care ia a 60-a sau a 250-a parte dintr-o secundă, dar nu pozăm cu ochiul, mâna și aparatul, într-o fracțiune de clipită. Pozăm în mult mai mult timp, cu mintea și, nespectaculos și indispensabil, cu picioarele, pe care le folosim la greu ca să găsim locul unde e fracțiunea aia de secundă. Fotografia e mai sănătoasă decât scrisul, care îți mișcă doar degetele de la mâini. Mai aproape de vânătoarea care ne păstra în formă în Neolitic.

Apropo de vânătoare, există un gen fotografic care seamănă foarte tare cu ea. E așa-numita fotografie de stradă, calc care sună încă stângaci în română după „street photography”. E un gen care poate fi definit foarte simplu: umbli pe străzi – sau în alte arii urbane – și pozezi, în contextul orașului, oameni interesanți, cu atitudini interesante. Sau alte chestii interesante. Genul e simplu fiindcă n-ai nevoie decât de o cameră cu un obiectiv, de preferință cât mai mică și discretă. Dar punerea lui în aplicare e mult mai dificilă. Nu orice fotografie cu oameni într-un oraș interesează pe cineva, așa cum bine știm din miliardele de imagini de pe Instagram și Facebook și chiar de pe cardurile proprii cu poze. Ca să ajungi la ceva relevant, atrăgător, surprinzător, trebuie să produci, cu răbdare și seninătate, o mulțime de gunoi în format jpeg. 

Chestia asta o spune unul din fotografii celebri ai acestui gen, Martin Parr, ca un sfat. Evident, ea se traduce într-o mulțime de pași.

Fotograful Martin Parr. Sursa: Getty Images

Bunicul meu, fotograf în sat, a trăit 86 de ani și de murit, a murit de plictiseală, fără vreo boală clară, atunci când operațiile de cataractă la ambii ochi l-au lăsat fără meserie, pe care a făcut-o până la adânci bătrâneți. Pe măsură ce studiam și mă minunam de maeștrii fotografiei, am aflat că Henri Cartier-Bresson, confratele bunicului care a comparat fotografia cu vânătoarea, a trăit 95 de ani. 

Henri Cartier-Bresson, documentând o demonstrație la Paris în 1971. Foto: Hulton Archive/Getty Images

Alfred Eisenstaedt, 96, Robert Frank, 94. Nicéphore Niépce, autorul primei fotografii din lume, a murit la 68 de ani. E puțin, dar la nașterea lui, în 1765, speranța de viață era în Franța sub 30 de ani.

Prima fotografie din lume, neretușată, via Getty Images

Istoria fotografiei include și genii meteorice ca Diane Arbus, Robert Mapplethorpe sau Garry Winogrand, dar norma tinde să fie longevitatea. Don McCullin e bine mersi la 86 de ani și continuă să lucreze, după ce a fotografiat conflictele din Irlanda de Nord, Vietnamul, Războiul din Falkland sau Biafra. Nu vă sfătuiesc să vă apucați de fotografie în zonele de conflict, McCullin aniversează 55 de ani de când Nikon F-ul cu care poza a încasat un glonț de AK 74 în locul lui, la Prey Veng. 

Don McCullin în Vietnam. Sursa: Nik Wheeler/Corbis via Getty Images

Aparatele foto de azi nu sunt atât de zdravene. Fotografii de zonă de conflict mor tineri mai des. La fel ca scriitorii, dar din motive opuse: aceștia stau la calculator, se îngrașă și înțepenesc.

Fotografia de stradă, compasiune și empatie

Dincolo de toate astea, dacă fotografia ar genera doar pași și sănătate, s-ar califica cel mult la un articol de fitness dintr-o revistă stupidă. Dar nu e numai atât. Fotografii de stradă despre care vorbeam sunt o specie de ciudați răbdători, cu aparență de stalkeri, care își petrec nenumărate ore pe zi așteptând ca lucrurile să „se întâmple” vizual și să aibă știința și norocul să le înregistreze pe senzor în condiții măcar acceptabile. Perfecțiunea nu contează în mod special în acest gen. Foarte adesea, tehnica folosită e „candid”, ascunsă, în care pozezi oamenii fără ca ei să-și dea seama. E ceva la prima vedere crud și parșiv, pare că furi ceva. Însă toate fotografiile de stradă celebre tind să-și trateze subiectele umane cu fascinație și, mai ales, compasiune. 

Vânătorul Cartier-Bresson, întemeietorul genului, avea simpatii clare de stânga. Robert Frank a întors cu susu-n jos lumea cu „Americanii”, o carte foto în care înfățișează adevărata – și trista sau surprinzătoarea – Americă, imediat după război, într-o epocă în care reclamele colorate, perfecțiunea tehnică a imaginilor și în general visul american începeau să ia ochii oricui și creau percepția falsă că totul e-n regulă. Dacă e vorba de sărăcie, probleme sociale și altele, simțim întotdeauna compasiunea sau empatia și ne întristăm alături de fotograf, ca în imaginile de pe vremea Marii Depresiuni ale lui Dorothea Lange. 

Mama emigrantă, de Dorothea Lange, via Getty Images

Dorothea Lange și camera ei. Sursa: Corbis via Getty Images

Proiectele cu prostituate ale lui Susan Meiselas sunt o privire care nu judecă, ci încearcă să înfățișeze detaliile industriei sexului exact așa cum sunt, adică într-un mod pe care nu vi l-ați putea închipui. În niciun caz erotic sau stârnitor – tocmai aici s-ar putea ascunde disprețul sau exploatarea.

Revin la mormanul de imagini fără haz, cu lumină proastă și situații banale gen oameni privind în telefonul mobil, pe care îl putem vedea peste tot, de la Instagram la Flickr. În ziua de azi, cu toții suntem fotografi, vrând-nevrând de stradă, dar ca să ajungi la relevanță, surpriză, bucuria ochiului îți trebuie o mulțime de răbdare și ceva care ar fi pândă, dacă scopul ar fi dinainte stabilit. Doar că, paradoxal, pândești o surpriză.

Empatia nu se poate fără contemplație. Așa că lasă multitaskingul

Chestia asta poartă un alt nume, contemplație. Dincolo de sensurile budiste sau ascetic-creștine ale cuvântului, în fotografie ea se rezumă la o privire conștientă și scormonitoare asupra lumii în care trăim. Pe lângă geometrie și lumină, privirea se extinde și asupra oamenilor pe care vrem să îi înfățișăm. Ne putem întreba unde se grăbesc, de ce trec prin acea parte a orașului, ce gen de viață au, ca în „Wings of Desire” al lui Wim Wenders. Cum spuneam mai sus, fără contemplație, fotografia de stradă nu există. Dar nici alte genuri. În studio, mi-am văzut de nenumărate ori prietenii fotografi, ca Alex Gâlmeanu, Matei Buță sau Florin Costache, privind minute întregi modul cum cade o lumină pe fața cuiva sau cerând repetat schimbări infinitezimale ale poziției bărbiei, până în locul în care erau mulțumiți. În orice imagine bună e contemplație, atâta timp cât există și un privitor deturnat către acea imagine. Dar fotografii au privilegiul de a o putea declanșa conștient, și pe stradă, asupra lumii vii. Asta se câștigă cu antrenament.

Chestia asta ne îmbogățește și ne face să intrăm mai profund în sensurile unei lumi pe care altfel o vedem la modul utilitar, eliminând detaliile inutile și creând rapid abstracțiuni eficiente, care ne ajută să mergem înainte în viața de toate zilele. E foarte bine, nu putem funcționa fără asta. Dacă ne uităm la un semn care ne trimite către o atracție turistică din oraș, vedem numele atracției și direcția, nu detaliile semnului, cum ar fi modul în care cade lumina pe el, culorile sau imperfecțiuni eventual ofertante vizual. Cum spune autorul unui manual de compoziție, Bert Krages, a vedea lucrurile în acest mod ne face să ne abolim emisfera stângă, responsabilă cu abstracțiuni, logică și traiul zilnic cotidian, în favoarea celei drepte, responsabile cu emoțiile și reveria.

Pentru mine, care scriu și tot scriu în viața de zi cu zi, asta a fost foarte satisfăcător, fiindcă trebuie să te cufunzi într-o lume foarte diferită de cuvintele înșirate pe o hârtie sau pe un ecran. Și, bineînțeles, fotografia te duce nu numai la propriii maeștri, ci și la arta „mare”, iar pentru mine asta a fost o descoperire târzie, fiindcă am crescut în vremuri în care definiția intelectualului era o persoană care citește cărți și eventual ascultă muzică de pe CD-uri.

Dar contemplația mai are o calitate trivială, care însănătoșește. Lumea în care trăim e foarte multitasking, după chipul și asemănarea calculatoarelor care fac totul așa, mai multe lucruri în același timp, și despre care se spune că ne vor elimina din vârful lanțurilor trofice. Creierul uman nu e așa, e „cablat” să se concentreze pe un singur lucru mai degrabă, iar săritul permanent de la una la alta produce stres și burnout. Și, oricât de sărit ar fi, e foarte sedentar. Atunci când contempli, n-ai cum să faci multitasking, e evident că te concentrezi pe un singur lucru.

Există vreo morală practică în toată povestea?

Trebuie să existe. A fotografia e un pretext foarte bun ca să pleci la plimbare, de fapt mulți dintre noi pozăm când ne plimbăm și fără considerațiile mele despre Dorothea Lange și Cartier Bresson. Poți începe prin a fotografia frunze de toamnă sau peisaje, fără oameni, pentru care îți trebuie niște „mușchi” fotografici mai evoluați. Turismul e un pretext bine-cunoscut pentru așa ceva. Se spune că a privi lumea permanent prin obiectiv îi ia din savoare. Mie nu mi se pare așa. Dar dacă asta te îngrijorează, urmează un alt sfat dat nu o dată aspiranților la fotografie de stradă: fă poze mentale, fără aparat. Sau, dacă vrei să scapi de mormanul apăsător de poze irelevante pe care l-ai putea produce, folosește un aparat oldskool, cu film. Eu așa fac. Aparatele cu film au o mistică a lor, de hipsteri. Snobism sau înțelegere profundă a lucrurilor? Nu știu ce să spun, cu excepția faptului că au cu siguranță o calitate: te obligă să gândești și să premeditezi imaginea. Fiecare clișeu folosit costă bani, lucru care te scoate din șuvoiul de snapshot-uri pe care l-ai putea produce cu mobilul. Dar și el, mobilul, e o soluție foarte bună pentru început. E aparatul pe care îl ai întotdeauna la tine și nu sperie pe nimeni, dacă îl scoți ca să faci o poză. Nu da banii pe chestii sofisticate. Nu la început, când nu știi de ce ai nevoie.

Bun, și-atunci unde te duc toate astea? La expoziții și glorie? Puțin probabil, judecând după propria experiență. Ca să mă profesionalizez, ar trebui să mă apuc mai des de expediții propriu-zis fotografice, să muncesc câteva ore pe zi, cu mintea și picioarele. Nu-mi pot permite asta, dar sunt foarte mulțumit că rămân la stadiul de hobby, cu fotografia, fiindcă asta exclude posibilitatea ca imaginile pe care le fac cu aparatele mele retrograde să devină ceva comercial. Mi-am comercializat, o dată în viață, scrisul și nu are rost să repet asta. Iar conștiința faptului că nu sunt grozav, umilința, e totuși o calitate care te împinge înainte, în fotografie.

Se spune că oricine e fotograf, de când mobilele cu cameră produc imagini de la acceptabile la excelente tehnic. Doar că unii fotografi sunt mai buni, alții sunt degeaba. Și în sensul de mai sus, fotografia e mai puțin despre imagini înrămate în expoziții, cât despre, cum se spune, proces.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Wantsome

Academia Prietenoasă Wantsome îi invită pe toți cei care își doresc să facă o reconversie profesională în IT sau un upgrade de skill-uri în 2022 să participe gratuit la evenimentul Perfect Week - o săptămână deschisă demonstrativă care aduce oportunități de cunoaștere a universului IT, a mentorilor, a angajatorilor și a foștilor cursanți.

Citește mai mult

Școală modernă

Educația, în toate formele sale, este o investiție, nu o cheltuială. De la nivelul familiei și până la societate în ansamblul ei, toți ar trebui să fim conștienți că fiecare resursă alocată acestui domeniu aduce, aproape fără excepție, plus valoare ce se întoarce la nivel de individ și în comunitate.

Citește mai mult

Apartamente

22 de grade Celsius. Aceasta este temperatura pe care românii din orașe preferă să o aibă iarna în case, conform unui studiu realizat pentru Habits by Republica de Unlock Research.

Citește mai mult