În imagine, președintele Republicii Macedonia de Nord, Stevo Pendarovski, o ține de mână pe Embla Ademi, în timp ce o conduce la școală. Sursa foto: Biroul pentru Drepturi de Autor al Președintelui Republicii Macedonia de Nord
Când a decis să o ia de mânuță pe micuța Embla și să o conducă la școală, președintele din Macedonia de Nord a făcut un exercițiu public reparator, cu impact mondial, pentru secole de stigmatizare a persoanelor cu dezvoltare atipică. Stevo Pendarovschi a transmis ceva de care puțini suntem capabili, pentru că se bazează pe empatie și toleranță. Gestul său spune mai multe, de fapt, despre mulți dintre noi. Despre colegii, familiile colegilor și profesorii Emblei, care au lăsat-o singură în clasă, dar și despre noi, ceilalți, care am fost impresionați de gestul președintelui din Macedonia de Nord.
Să luăm globul pământesc și să ne uităm cu atenție: Macedonia de Nord are o populație și o suprafață fiecare de 10 ori mai mică decât România. Cu greu o vezi pe harta fizică a lumii, dar ocupă din această săptămână cea mai mare suprafață pe harta afectivă a planetei.
Am crezut, mai ales în timpul formării ca medic, că empatia este (sau trebuie să fie) o trăsătură intrinsecă și ușor exacerbată (comparativ cu populația generală) a noastră, ca viitori medici. Ce naivitate!
Experiența de viață profesională mi-a arătat cât de mult mă înșelam, student fiind, iar știrea potrivit căreia sunt universități în lume care deja organizează cursuri prin care îi învață empatia pe viitorii medici, deși are sens practic, este atât de departe de esență și sufletul profesiei.
Devalorizarea empatiei în interiorul formării ca medic este probabil reflexia societății: gradul de stigmatizare poate atinge cote șocante, în funcție de patologie și de spațiul geografic și cultural căruia ne adresăm.
Cercetarea Centrului pentru Inovație în Medicină din 2017 a indicat distanța socială pe care, ca societate, tindem să o punem între noi și cei care suferă de tulburări psihice și de comportament: aproape 70% nu ne-am dori să locuim cu o persoană care a primit un diagnostic de acest tip, 45% nu ne dorim un astfel de coleg de serviciu și cam 30% ne-am dori să locuiască oriunde, dar nu pe stradă cu noi.
Datele pe care le-am menționat, care indică un nivel incredibil de ridicat al stigmatizării, au generat, la acel moment, o inițiativă parlamentară de actualizare a legii sănătății mintale, la care am fost invitat să contribui. Totul s-a blocat însă, ca într-o cămașă de forță, din motive direct legate de organizarea instituțională a sistemului, în fapt una dintre principalele surse ale stigmatizării.
Fără empatie, devine infinit mai greu să te înțelegi pe tine însuți și pe cei din jur, după cum devine un efort sisific acela de a clădi sau reclădi încrederea.
În timpul pandemiei Covid, încrederea în establishmentul politic, administrativ și medical (pe de o parte), dar și încrederea între noi, ca cetățeni (pe de altă parte) au fost și sunt determinanți esențiali ai sănătății publice.
Dacă toate popoarele aveau în decidenții politici încrederea pe care o au danezii în guvern, am fi putut evita 18% dintre cazurile de infectare. Dacă toți cetățenii ar fi avut încredere între ei în măsura în care au făcut-o danezii, am fi evitat 40% dintre cazurile de infectări.
Prin natura meseriei și a lucrurilor, am participat și particip frecvent la proiecte care își propun creșterea accesului la diverse tipuri de inovație. Matematic, cele mai multe dintre acestea se blochează în triunghiul comportament - empatie - stigmatizare, fără a atinge vreodată ținta dorită, rezultată din riguroase calcule matematice. Și asta pentru că dimensiunea noastră intimă, ca oameni și ca societate, este de obicei exclusă de la masa deciziilor. Zâmbesc amar ori de câte ori citesc studii sofisticate de cost-eficiență referitoare la anumite inovații, în urma cărora se decide de exemplu accesul unui produs inovator pe piață, pentru că sunt de obicei studii care exclud componenta profund umană și sociografică a fiecărui posibil pacient.
Deși ne place să credem altfel, de multe ori încă tratăm boli, nu pacienți, cu toate dimensiunile care decurg din abordarea aspirațională „N of 1”. Simbolic și practic, președintele Macedoniei de Nord ne-a luat pe toți de mână și ne-a arătat nu doar că așa nu se mai poate, ci și cum trebuie să facem.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu, om cetit si cu aplecare inspre limba romana de se vorbeste la tembelizor, auzisem tangential despre asa-numitul sindrom Down si habar nu aveam, de fapt, ce o fi acela si ce tacamuri folosesti pentru el. Bezna totala.
Atunci zbaaang, s-a facut lumina :D:D:D si am cunoscut pe cineva care avea o fetita cu Down. La inceput am fost cumva timid in relatia noastra, apoi am invatat sa o vad altfel si sa o "simt" si mai ales sa o iubesc. Si ce-am primit indarat a fost naucitor de-a dreptul, copilul acela de 3 anisori m-a facut sa simt cum e sa te iubeasca cineva si-atat. Fara toane si fara briz-brizuri, fara urma de marunt interes, doar dragoste pura. Am inteles atunci rasplata fara masura a faptului de a fi parinte, poate pe viata, al unui asemenea copil.
La 3 ani, noi ne intelegeam cu ea in limba ei, absolut particulara. Apoi a invatat sa vorbeasca limba noastra, si cutumele sociale, apoi a mers la o scoala normala, Mai intai, mama sa a fost in ultima banca iar mai tarziu pe bancuta in coridor... si cred - sper ca a fost acceptata de copiii mult mai mici drept un om care are ceva de oferit...
Daca ramaneam cu lectura (chiar aprofundata) a sindromului Down as fi pierdut niste experiente definitorii pentru deveniream mea personala. Si mai ales ocazia sa cunosc ingeri... in mai multe randuri :)
Iar atitudinea parintilor si a copiiilor din acea clasa e in primul rand rezultatul unor ieftineli din educatie.
PS. Mi-am amintit de un interviu cu antrenorul din Romania al Biancai Andreescu, care spunea diferenta dintre antrenamentele 1-1 si antrenamentele cu grupe de copii. Evident, ca cele 1-1 sunt semnificativ mai scumpe pentru copil/parinte.
Cum incepe sa iti salte IQ-ul peste 130 cum ai probleme de integrare. Ar trebui, dupa aceste normative enuntate in niste comentarii mai sus, sa facem si scoli de genii si scoli de intarziati si pana la urma de ce nu, scoli de fete, scoli de baieti, scoli de crestini, scoli de evrei, scoli de musulmani, de albi, galbeni, negri, verzi (cand or veni). Nu? doar toti intr-un fel sau altul incurca si deranjeaza echilibrul si media.
Turma castiga prin multitudinea si varietatea talentelor copitatelor care o cumpun. Surprinzator defel asta se aplica si la hoardele de oameni. Evolutia si chiar existenta societatii e data de complexa încrengătură de DIFERITE talente, preferinte, abilitati.
Exact atat de simplu...
Am avut în familie pe cineva care a avut un copil cu sindromul Down accentuat și toate încercările de a-l integra la grădiniță au eșuat, din păcate. Și nu din cauza ca ceilalți nu au fost toleranți, ci pentru ca necesita o atenție permanenta, o alte metoda de predare și pur și simplu nu a mers.
În rest, de acord ca diversitatea aduce un beneficii, dar din păcate direcția nu este aceasta indiferent ca ne place sau nu ne place. Scoli de stat vs. privat, scoli pentru minoritari - cu toate ca ar putea sa investi limba maternă ca secție separată intr-o școală generală și cu copii din diferite etnii, etc.