Foto: Guliver/Getty Images
Sunt situaţii în clasă care îi răvăşesc pe copii. Fie este prima dată când se întâlnesc cu situaţia respectivă, fie sunt obosiţi, fie are legătură cu un alt declanşator de emoţii furtunoase. Le poţi observa ca profesor cum cresc uşor în intensitate sau cum se revarsă ca un potop instant. Din păcate, în clasele unde copiii simt că nu-şi pot descărca aceste emoţii, pur şi simplu îi poţi surprinde, foarte vizibil, cum şi le înghit, forţându-se să fie pe mod silenţios sau „înghețați”.
Sunt clasele în care nu se discută despre alegeri. Ce alegeri poate genera o situaţie. Sau există refuzul unor învăţătoare efectiv de a permite să apară asemenea momente: „Nu se poate întâmpla! Nu există! Cum? La mine, nu!” Dar se întâmplă, şi copiii pot foarte simplu să dezvolte instrumente de intervenţie care aparţinându-le le arată puterea lor de a acţiona şi de a face să le fie bine la şcoală.
Am susţinut ore în clase nenumărate sau am preluat clase şi m-am simţit ca într-un program de devirusare. Momente sau luni de uimire de ce poate să se întâmple la şcoală. Că e loc pentru propunerile lor, că e loc de distracţie, că ei pot alege când e timpul pentru pasul următor.
Şi momente în care copiii învață să fie alături de colegii lor, să exprime şi să ia natural intensitatea.
Momente în care înțeleg cât de important e să oferi timp şi spaţiu să se consume emoţiile. „Are nevoie doar să îl lăsăm puţin timp!”, auzeam zilele acestea unul dintre colegii unui copil ce izbucnise în plâns pentru că nu înţelegea cum se rezolvă un exerciţiu. Nu dorea nici să fie ajutat. „Înţeleg că nu doreşti să lucrăm acum împreună. Voi aştepta să te linişteşti.” Plângea în continuare până ce aerul devenea alocuri insuficient. „Te rog să îţi aminteşti că eşti mai important decât orice exerciţiu.” În pauză, a dorit să-şi completeze lecţia şi am lucrat în aceeaşi bancă împreună. I s-a părut simplu, dar era în alt moment, cu o altă stare.
Nu doar orele, ci şi pauzele oferă atâtea momente de furtună şi de reacţii care pot atenta şi la „cele mai bune prietenii”. Furtuna care aduce cuvinte care supără, neprietenoase. Este esenţial ca elevii să învețe că acestea pot fi refuzate.
În tehnica folosită şi în artele marţiale „cum să treci marea fără să te ştie cerul”, adaptată mediului şcolar, îi ajut pe copii să folosească nişte cuvinte semnificative, puternice care să îi ţină mereu conectaţi cu propria putere şi importanţa nenegociabilă prin apariţia unor provocări. Aceste cuvinte determină relaxarea creierului limbic, crearea sentimentului de siguranţă şi conectarea. Lucrul acesta se realizează prin formulări care aduc zâmbet, care punctează resursele existente, care încurajează şi sunt departe de critică generatoare de blocaje emoţionale.
O reformulare a întrebării des folosite: „Cine iese la tabla să calculeze…?” în „Cine îşi doreşte o excursie gratuită la tablă?” aduce mult mai multe zâmbete şi relaxare în situaţia în care vor fi necesare reveniri, corectări, explicaţii suplimentare.
Cu toţii, într-o clasă în care zâmbim, simţim că avem timp şi de noi, şi de exerciţii, că putem seta ca la radio o frecvenţă mai tare sau mai moderată a concentrării în funcţie de dificultatea sau noutatea exerciţiului. Important este ca umorul să ofere un flux conectat la atmosfera zilei, la preferinţele copiilor (spre exemplu comentarea unei lecţii precum un comentator sportiv care încantă copiii pasionaţi de sporturi etc).
Regulile clasei intră în acelaşi registru „cum să treci marea fără să te ştie cerul” sau cum să ajuţi creierul să perceapă lucrurile simplu, parte din ceva cunoscut. Prin „păcălilea creierului”, împărţirea unei zile de şcoală în momente care reglează energia, transmiți dinspre conştient spre inconştient că nu este nevoie să te „mişti” foarte mult ca să ajungi la capăt.
Am stabilit cu copiii 4 reguli ale clasei, pe care le-am discutat în prima parte a semestrului şi le-am redus la un singur cuvânt sau semn. Copiii nu au nevoie de propoziţii lungi, interminabile, explicaţii obositoare sau mai grav, să se simtă reduşi la a sta în faţa monologului adultului, în faţa predicii lui. Îi suprind pe copii cântând: „Clopoţelul, clopoţelul…” dacă observă că mai sunt colegi rămaşi să deseneze la tablă sau prinşi în discuţii după ce s-a sunat. Colegii doar îşi arătă cele patru degete semnificând regulile clasei ca reminder şi ştiu că doar ei îşi pot controla comportamentul. „Nu există o telecomandă pentru corpul tău, nu te poate forţa cineva să faci ce nu vrei” se rosteşte dacă se aude „mi-a zis X să merg…, Y m-a făcut să vorbesc, etc”
„Eşti foarte important pentru clasă şi fără tine nu poate fi armonie.“ Copiii ştiu că fiecare îşi aduce contribuţia la armonia clasei. Comportamentul altui coleg nu este transmis învăţătoarei pentru că au grijă doar de comportamentul lor şi pot solicita ajutor doar dacă simt că sunt deranjaţi.
Este nevoie de acest limbaj. Un limbaj al fericirii pentru mine ca profesor care stau printre copii şi îi observ devenind mai autonomi prin cuvintele pe care le folosesc.
Sigur, acestea sunt creaţiile clasei noastre şi poate fi la fel de frumos ca fiecare clasă să îşi creeze ceea ce are nevoie pentru a aduce armonie la ore, pentru a soluţiona asertiv şi chiar rapid anumite situaţii tensionate.
Evident că apar momente noi şi atunci discutăm la nivel de clasă ce soluţie ar funcţiona şi suntem de acord să o aplicăm împreună. Este timp să facem un tur de sfaturi şi fiecare să ia parte la decizie.
I-am observat mult mai siguri când în momentele de confuzie clasa le este alături. I-am observat cum reuşesc să repare după ce s-a întâmplat să greşească. Şi construiesc dialoguri de colaborare mult mai frumoase decât starturile pe care le avem atunci când doar montăm aceste punţi de soluţionare a tensiunilor.
De regulă, aceste ancore le stabilesc după „ora de soluţii” când am avut timp în tihnă să discutăm “ca în familie” ce este important pentru fiecare şi cum putem să ne ajutăm în momentele atât de diverse din clasă.
Marea se traversează cu răbdare, zâmbet şi din soluţie în soluţie, chiar şi pe furtună!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cred ca ar fi facut misto de mine colegii o saptamana daca mi-ar fi spus profesorul: "Eşti foarte important pentru clasă şi fără tine nu poate fi armonie". Colegii ma detestau pentru ca in general luam note mai bune decat ei : )))))
Fara suparare.
“Fără tine nu poate fi armonie”? Dacă-s copii isteți, se strică de râs când aud complimentele astea pline de falsitate, care nu fac decât să gâdile inutil ego-ul unui copil. Nicio extremă nu e sănătoasă, în caz că n-ați aflat până acum.