Fac parte din mișcarea antisistem și am învățat cum să scoți un politician dintr-un hipster

Micul meu startup se ocupă cu training-uri de leadership, de lucru în echipă, de cultură organizațională. Experiența mea vine din management. 

De un an sunt și în politică, am candidat independent la primăria Iașiului și am luat 13% din voturi. Una din provocările fundamentale ale mișcărilor politice noi este că trebuie să construiască echipe eficiente. Trebuie să învățăm asta dacă e să reușim. În special în perioada următoare, o perioadă care trebuie să fie una de creștere accelerată, cu mulți oameni noi, mișcările politice aflate la început de drum trebuie să fie foarte atente la cum își construiesc echipele. 

Câteva lucruri simple despre echipe în general

O echipă, de orice fel, ca să funcționeze bine, trebuie să aibă câteva componente de bază:

• Oamenii aceia trebuie să vrea să fie acolo;

• Motivele pentru care ei sunt acolo pot fi diferite de la om la om, dar trebuie să fie congruente, adică binele unui membru al echipei nu trebuie să intre în conflict cu binele altui membru al echipei;

• Membrii echipei trebuie să aibă un set de valori comune în care cred, chiar dacă pe lângă asta au și alte valori care nu sunt împărtășite de toți ceilalți. Accentul trebuie pus însă pe valorile comune și cele individuale trebuie să nu le contrazică direct pe cele comune, cel mult să fie tangențiale;

• Membrii echipei trebuie să aibă maturitatea și confortul de a fi vulnerabili unul față de altul, de a discuta problemele onest și direct, nu de a căuta să se impresioneze reciproc și să „adune puncte”;

• Membrii echipei trebuie să aibă o înțelegere comună a modului de lucru. Cum se iau deciziile, cine face ce, când ne consultăm, când nu, când căutăm unanimitate, când nu. Modul meu favorit de a face acest lucru este de a avea o fluiditate în modul de lucru și luarea deciziilor, fără multe reguli și formalități, cu mult accent pe inovație, inițiativă și auto-organizare. Echipele prea stricte, care pun prea mult accent pe obiective și măsurători detaliate și rigide, tind să eșueze.

Spus altfel, este necesar, dar nici pe departe suficient ca lumea să fie curată, integră, cu bune intenții. Este necesar, dar nici pe departe suficient, ca fiecare membru să fie competent în meseria lui, pe domeniul său. O echipă care are doar asta va eșua. O echipă care rezistă are nevoie de mai mult.

Este esențial ca motivul principal al prezenței fiecărui membru al echipei să nu fie ego-ul personal.

Cum se ajunge la existența celor de mai sus? A înțelegerii de către toți a modului de lucru, a înțelegerii reciproce, a comunicării eficiente în interiorul echipei?

Prin discuție onestă și deschisă. Prin exemplu. Implicarea directă a liderului este invers proporțională cu maturitatea membrilor. Cu cât membrii sunt mai maturi și mai pregătiți, cu cât au mai multă încrede unii în alții, cu atât liderul trebuie să intervină mai puțin, doar să ghideze. Cu cât oamenii sunt mai la început, cu atât liderul trebuie să fie mai prezent și mai activ. Cu orice preț însă trebuie evitată dependența de o anume personă, de o singură figură. Liderul trebuie să aibă abilități de delegare, de compromis, să știe să lase autonomie, și să nu aibă tendințe de micro management și de control excesiv. 

O echipă de succes trebuie să fie o echipă care se adaptează și invață încontinuu. Asta se face doar prin dezbatere internă deschisă și prin folosirea greșelile ca oportunități de învățare.

Mai concret, care-s problemele specifice în politică și ce e de făcut?

Eu fac parte din așa numită mișcare antisistem. Noi vrem să oferim o alternativă mai bună la PSD, PNL și toți sateliții lor și, într-un final, să-i înlocuim, pentru a guverna mai bine, corect, mai eficient, către câștigul cetățeanului, și nu al clasei politice.

Nu vom face asta doar cu bune intenții și cu un trecut nepătat. Avem nevoie de capacitate de organizare și de management. Avem nevoie de eficiență. E frumos să pierzi știind că nu ți-ai călcat principiile, dar e și mai frumos să câștigi și să poți spune același lucru.

Prima „problemă” în politică (așa cum o facem noi) este că lumea se implică voluntar, fără a primi nimic în schimb decât satisfacția că pune umărul la ceva bun. Este minunat că se întâmplă acest lucru, însă un efect mai puțin dorit este că asta-i poate face pe unii să simtă că e normal să vorbească cât vor, despre ce vor, să facă doar ce vor, când vor. Nu e bine. O echipă politică nu e un ONG și nici un grup de prieteni care discută vrute și nevrute la bere. Sigur că trebuie să existe un anume nivel de democrație internă și un climat deschis dezbaterii, dar membrii echipei trebuie să fie capabili să înțeleagă care sunt prioritățile momentului și să știe să se concentreze pe ele, pentru binele echipei, nu pentru satisfacția lor personală. 

Trebuie avut grijă ce oameni sunt primiți în echipă. Dincolo de factorii de igienă (integritate, absența manifestărilor extremiste etc.) trebuie refuzați egocentriștii, oamenii care au o nevoie obsesivă de a fi în centrul atenției, care nu știu să asculte, care sunt prea îndrăgostiți de propria lor voce. La fel supărăcioșii, cei care caută atenția cu orice preț, care reacționează exagerat. Fanfaronii, băgătorii în seamă. Nu ai nevoie de ei, chiar dacă sunt curați, chiar dacă sunt bine intenționați, chiar dacă sunt inteligenți, chiar dacă sunt buni în domeniul lor. În echipă vor face mai mult rău decât bine.

Este normal și recomandat să nu primești oameni pe motive de compatibilitate cu echipa. Este la fel de normal să-i rogi să plece pe cei care dăuneză prin comportamentul lor echipei. Asta nu înseamnă că ei sunt „răi” sau că-i condamni cumva pe ei ca persoane. Nu, pur și simplu nu aduc valoare echipei, locul lor nu este acolo.

A nu se ințelege greșit. Echipa ideală nu este una unde lumea este întotdeauna de acord, unde se zice numai „da”, unde toți sunt la fel și de un perpetuu optimism care dă în naivitate. Dimpotrivă, echipele cele mai bune sunt într-o continuă tensiune, într-o continuă dezbatere creativă internă, niciodată nu sunt complet de acord, niciodată nu sunt dogmatice. Echipele bune sunt compuse din oameni diverși, care gândesc diferit. Echipele bune știu să-și exprime îndoielile, dubiile, incertidudinile, și să trăiască cu ele, să le accepte, să lucreze cu ele. În echipele bune sunt încurajate întrebările dificile, sunt încurajate reproșurile aduse unuia altuia, sunt încurajate criticile aduse liderului. Contează însă foarte mult de ce și cum. Dacă membrii echipei fac acest lucru pentru că ei vor să îmbunătățească echipa și pentru că ei cred sincer că e bine, este perfect. Dacă o fac ca să câștige capital, ca să se audă vorbind, ca să-și satisfacă ego-ul, nu este bine. Dacă știu să facă diferența între momentele potrivite pentru dezbateri și întrebări existențiale și momentele pentru muncă, pentru acțiune, este bine. Dacă nu știu să se oprească din discuție și dezbatere, nu e bine. 

Foarte important, trebuie evitată cu orice preț cutuma extrem de dăunătoare a liderul care le știe pe toate, care nu are dubii și ezitări și care rezolvă tot. Este ok, este normal, este perfect ca liderii să recunoască când nu știu ceva. Este ok ca să le fie aduse critici. Este ok ca să pornești la un drum știind că nu știi totul, dar știind că trebuie să faci un prim pas. Echipele puternice nu se construiesc în jurul unei figuri autoritare, echipele puternice se construiesc în jurul unor idei, unor valori și a unui mod de lucru care respectă demnintatea umană a fiecărui membru, dar care în același timp cere eficiență și rezultate.

Am putea deduce deci în încheiere că echipele politice au nevoie de manageri. Într-un fel, poate, însă a nu se înțelege că soluția vine la pachet din corporații. Nu. Managementul ăla simplist al obsesiei pe obiective, pe raportare că așa se face, pe planificare de dragul planificării, atât de răspândit în corporații, nu este soluția, este o prostie și acolo și ar fi o prostie și mai mare în politică, care este totuși o activitate voluntară, unde lumea vine pentru că vrea să creadă în ceva. Echipele politice au nevoie în primul rând de leadership, în sensul real al cuvântului, nu în sensul unor forme motivaționale fără fond. Sacrificiu, inteligență, abilitate, experiență organizațională, înțelegere psihologică și sociologică, viziune, empatie, comunicare, hotărâre.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp