Foto: Profimedia Images
Pentru mine, cuvântul cheie în educație este echilibru.
Echilibru între transmiterea de cunoștințe, dezvoltarea de aptitudini/ deprinderi și formarea atitudinilor, pentru a realiza conturarea competențelor (îmi amintesc că, acum mulți ani, în cursurile pe care le țineam, reprezentam aceste idei printr-un triunghi echilateral). Echilibru între folosirea metodelor tradiționale și a celor activ-participative, echilibru între competiție și colaborare, echilibru între rigoare și creativitate, echilibru între reguli și libertăți asumate. Orice abordare extremistă, într-o parte sau în alta, nu a dat roade nicăieri în lume.
Personal, îmi doresc ca în școli să existe bucuria de a învăța, un etos prietenos și bazat pe comunicare, sprijin reciproc și relații pozitive, copii și profesori cât se poate de fericiți și, în același timp, în echilibru, îmi doresc rezultate academice bune și învățare cu obiective atinse pentru fiecare copil.
Relația dintre „fericirea la școală” și „învățare” este una foarte clară și demonstrată de multe studii, care au arătat că școlile care pun accent pe starea de bine a elevilor și a profesorilor ajung să aibă și rezultate academice mai bune. Prin urmare, nu avem doar fericire la școală sau doar învățare, una nu o exclude pe cealaltă, le aducem în școală pe amândouă, în echilibru. Este cam ceea ce fac sistemele performante, cum este Finlanda, în care elevii sunt și printre primii la PISA, și fericiți.
Text apărut pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Generic, şcoala este locul în care se conservă, se cultivă şi se dezvoltă cunoaşterea obţinută cu greu şi cu sacrificiile generaţiilor anterioare, cunoaştere pe care o dăruieşte celor cu adevărat interesaţi de ea. Menirea unei societăţi suficient de evoluată este să faciliteze accesul cât mai larg al membrilor săi la acest proces. Atât timp cât zestrea genetică umană nu va fi schimbată semnificativ, iniţierea în cunoaştere, bazată pe educaţie la toate nivelurile, nu poate reprezenta, oricât ne-am dori, o succesiune de plăceri şi de fericire zilnică. Rolul modest al profesorului veritabil este acela de a face digerabil, uneori agreabil, acest "chin" al iniţierii, cu speranţa că un număr semnificativ de copii vor avea revelaţia utilităţii ei. Din păcate, aşa cum orice medicament are contraindicaţii, în multe cazuri, deşi necesară, pastila educaţiei produce reacţii adverse şi nu este bine suportată. În asemenea situaţii paleativele nu ajută, dar unii continuă să le folosească. Nu este neapărat vina sistemului de învăţământ.
În lumea reală, nu cea a vorbelor poleite, a discursurilor bombastice şi a cailor verzi pe pereţi, numărul copiilor care merg la şcoală de plăcere, pasionaţi de cunoaştere, este foarte mic. Pe măsură ce copiii evoluează şi conceptele abstracte devin operationale, în jurul vârstei de 11-12 ani (în clasa a V-a sau a VI-a), demonul adormit al interesului real pentru cunoaştere se trezeşte doar într-un procent de 6-7% dintre ei. Pentru restul, educaţia sistematică, bazată pe reguli, este în continuare un chin impus prin legislaţie şi convenţii sociale, un soi de "armată" care a rămas obligatorie, de la care mulţi s-ar sustrage, chiar dacă ar avea mijloace materiale suficiente.
Faptul că Finlanda are cel mai performant sistem educaţional din lume este o afirmaţie fără suport serios, o marotă cultivată asiduu de jurnalişti şi de "experţii" autohtoni în ale educaţiei, cei mai mulţi cu experienţă limitată la învăţământul preuniversitar. Argumentaţia lor este bazată pe rezultatele statistice ale testelor PISA şi pe ceea ce au putut frunzări în timpul vizitelor şi "training"-urilor în diferite şcoli din ţările pe unde s-au perindat. Dacă ar fi aşa, cei mai buni elevi ar lua drumul şcolilor şi universităţilor finlandeze, în timp ce, în mod clar, le preferă pe cele din Franţa, Germania, Anglia si Statele Unite.
Finlanda este o ţară cu o suprafaţă mai mare cu aproximativ o sută de mii de kilometri pătraţi decât cea a României şi o populaţie de doar 5.6 milioane de locuitori (nici măcar de trei ori mai mare decât Bucureşti + Ilfov). În regiunile rurale trăiesc cam 780 de mii de locuitori, adică doar 14% din populaţie. Densitatea medie a populaţiei este scăzută, cam 16 locuitori/km^2. În aceste condiţii, finlandezii îşi pot permite să opereze la nivel naţional o selecţie draconică a cadrelor didactice pentru ciclul primar, una dintre cele mai dure din lume. După selecţie, profesorii activează în cele ~3600 de şcoli publice (au şi şcoli private, dar mult mai puţine) şi asigură omogenitatea calităţii educaţiei la nivel naţional. Multe dintre rezultatele ridicate în slăvi, nu sunt urmarea reţetelor educative sau a programelor deosebite, ci rezultatul normal, consecinţa educaţiei făcute de cadre didactice competente, bine plătite, nu cu absolvenţi mediocri, plătiţi pe sponci, scoşi pe bandă rulantă de universităţile româneşti. Fiind o ţară cu populaţie mică, în Finlanda nu există prăpastia care se cască la noi între calitatea educaţiei în mediul rural şi cea din mediul urban. Este mult mai dificil să asiguri o educaţie de calitate cetăţenilor unei ţări cu o populaţie ridicată. În plus, într-o ţară cu populaţie mică şi un nivel de trai foarte ridicat, cum este Finlanda, obiectivele strategice generale urmărite prin educaţia de masă sunt considerabil diferite de cele ale României. In China, ţară cu o populaţie extrem de numeroasă, putere militară şi economică, rezultatele testelor PISA sunt excelente, dar programele de învăţământ ale tuturor disciplinelor sunt logice şi dure, nu simple glume cum au devenit cele de la noi. Acolo, învăţatul pe rupte este singura modalitate de a scăpa de foame şi de traiul mizerabil în regiunile înapoiate economic.
Rezultatele obţinute de elevii români la concursurile internaţionale, fie ele de fizică, matematică, chimie, informatică, astronomie, geografie, limbi străine, etc., plasează România între primele naţiuni ale lumii, mult înaintea Finlandei. Aceiaşi experţi amintiti mai sus ne spun că aceste rezultate nu sunt relevante pentru că pe noi ne interesează media, nu excepţiile. Dacă analizaţi în ce regiuni sunt localizate liceele din care provin olimpicii internaţionali şi elevii foarte bine pregătiţi, veţi constata că ele au un GDP mult peste media naţională: Bucureşti (GDP ~ $51000/loc., Timiş GDP ~$29000/loc., Constanţa ~$29000/loc, etc. Oraşele României în care există educaţie de calitate, făcută cu mulţi profesori competenţi, au împreună o populaţie mult peste cea a Finlandei. Au aceste oraşe alt sistem de învăţământ decât cel românesc? Sunt copiii din aceste oraşe mai dotaţi intelectual decât cei de la sate? Evident, nu! Diferenţa în calitatea educaţiei este făcută de competenţa profesorilor, de harul şi de dăruirea lor. Sistemul de învăţământ (un set de reglementări la scară naţională) are importanţă desigur, dar ingredientul principal îl reprezintă selecţionarea responsabilă a celor cărora li se încredinţează mintea cruda a tinerelor generaţii. Până la implementarea reformelor sofisticate, asigurarea unei educaţii de bună calitate copiilor defavorizaţi de la sate este prioritatea naţională. Programele posturilor tv şi cele ale posturilor de radio pot juca în acest proces un rol esenţial.
Poate ar trebui să adaug că sistemul comunist, cu toate ororile lui, nu a fost în stare de demenţa distructivă manifestată în învăţământul românesc de după 1990. Dacă ar fi fost aşa, acum am eram o naţiune de analfabeţi. Nu e timpul pierdut!
Ideea că un copil sau un preadolescent e lipsit de liber arbitru e delirantă și susținută după ureche.
Șansele se OFERĂ, nu se OBLIGĂ. Nu faci dans sau chitară pentru că așa vor părinții.
Printre altele, vă invit să lecturați articolele blogului Pedagogica (pedagogicamagazin.blogspot.com)
2. A OFERI nu este sinonim cu A OBLIGA. Verdictul DEX-ului e clar: nu sunt același lucru;
Hai să spunem mai bine că multe materii nu se pot băga pe module opționale pentru că astfel ar fi afectată norma de 18 ore a mii de profesori. Și ar ieși cu frământări sociale, ceea ce guvernanții nu vor. Ca să nu se întâmple așa ceva, se fac nenumărate tumbe, cum ar fi cu religia. Când religia a devenit opțională, toți s-au speriat că profesorii de religie vor ajunge șomeri. De fapt, religia e materie obligatorie, dar poți să renunți, ceea ce majoritatea nu o fac, pentru că nu există spații care să primească elevii în aceste ore. N-au unde să se ducă și sunt obligați să stea în clasă. Școala românească e maestră în asemenea trucuri.
Ați vrut ca religia să fie opțională? Păi este, dar se face. Se face în continuare ca înainte, când era obligatorie.
Apropo de educație, un blog interesant: pedagogicamagazin.blogspot.com
Școala românească se zbate să își dea seama ce așteaptă societatea de la ea. Aparent, românii vor ca în școală copiii lor să fie finlandezi, iar în afara școlii români. Ceea ce nu e posibil. Școala e așa cum e societatea, și în România și în Finlanda.
Să fim fericiți la școală, ce mai obiectiv! De parcă acasă toți copiii și profesorii ar fi fericiți!
Oricum impresia este ca cu cat discutam mai mult de sistemul de educatie din Romania cu atat ne dam seama ca nu prea stim ce sa facem. Si aici ma refer la presedintie cu programul lor fantasic, cu guvernul, cu onor ma gandesc la "specialistii" din ministerul educatiei pe care timp de 30 de ani i-am platit mai mult decat fac, profesorii care par pierduti in fara responsabilitatii lor, parintii care cred ca odorul lor este genial si profesorii sunt de vina ca nu ii "valorifica", copiii care cred ca le stiu mai bine decat adultii si nu in ultimul rand ong-isti si consultantii care propun utopii irealizabile, dar care dau bine pentru a primi in continuare fonduri sau job-uri. Cineva poate s-ar deranja ca am inclusiv si copii si ca ei de fapt sunt victime. Dar, dar victimele suntem noi toti, o societate care nu numai ca stagneaza, dar chiar regreseaza. Pacat, am avut si inca o avem o sanse de redresare, dar se pare ca nu suntem in stare o fructificam.
Sa compari civilizatia finlandeza cu cea a romanilor este rea vointa. De fapt sa nu tii cont de diferente istorice este rea vointa.
și cum asa ceva nu se mai poate acum noi vom rămâne aceeași și peste n generații
Altfel, și eu cred că nu toată lumea ar trebui să facă copii.
Articolul în sine mi se pare subțirel. Am mers și pe blog sa văd dacă acolo este și altceva. Echilibrul este bun în toate, dar articolul este plin de vorbe goale. Până una alta, in scoli nici nu se învață, nici nu se aduce bucurie, mulți dintre profesori și dintre elevi sunt deopotrivă de agresivi, de leneși și de rău intenționați. Restul, probabil merg sperând să scape nevătămați. Eu îmi trimit copilul la școală sperând să nu socializeze cu niciunul dintre colegii ei misogini și violenți, și colegele ei sexualizate la 10 ani, are un grup de prietene in cartier, copii normali. Și să facă act de prezență, pentru că engleza, română, matematica, istoria - tot cu noi le studiază, de fapt, până și la sport a trebuit să o ducem tot noi, că la școală se fac două ore pe săptămână dar profesoara îi lasă să facă ce vor (nu fac nimic) sau joaca portocala (uneori la tablă!)
Deci nu militez pentru interzicerea/restrângerea dreptului de a procrea, ci pentru conștientizarea faptului că a fi părinte este o enormă responsabilitate și nu ar trebui să ți-o "asumi" așa, ca să te afli in treabă. Pe de de altă parte, nu m-aș opune unei propuneri in genul vizite la domiciliul fiecărei familii, discuții cu copiii, etc, așa cum se face in familiile celor adoptați. De ce sa nu fim onești recunoscând că mulți nu sunt apti pentru a fi părinți,
O natiune, un popor nu poate pune bazele prosperitatii fara scris.
Nu exista istorie fara scris, nu avem surse de informare si nu avem cum intelege ce gresim sau nu stim.
Ca un analfabet este o persoana corecta, poate fi sau chiar este. Asta nu inseamna ca poate opera in societate cu rezultate de interes general. Ca nu moare de foame si ca descendentii nu ajung criminali se datoreaza altor cauze, printre care si religia.
De altfel un copil de 6 ani NU renunta la scoala, nu intelege asa situatia. Parintii sunt cei vinovati.
In rest, sa auzim numai de bine.
Referitor la urmărirea mediului familial pentru bunăstarea copiilor (de către Asistența Socială presupun) nu ar fi o idee rea, numai să nu se treacă în extrema abuzurilor oribile, uneori acoperite legal, ca la norvegieni. Oricum, pe vremuri, dirigintele cam avea obligația, măcar morală, de a face vizite la domiciliu, având același scop, bunăstarea copilului / elevului. Oare câți mai fac asta acum?