Foto: Profimedia Images
Pentru mine toamna are gust de must, nuci cu sare, miros de legume și mere coapte, covor de frunze ruginii împrăștiate de un vânt răcoros care anunță zăpezile ce vor veni la iarnă. Imediat după începerea școli, care era în mod obligatoriu pe 15 septembrie, mama ne anunța că mergem la țară să culegem via. Era ca un ritual obligatoriu, an de an, de toamnă. Bunicii aveau patru copii, plecați la oraș, la București, cu ocazia asta veneau toți acasă împreună cu familiile lor. Așa că mă întâlneam acolo cu bunicii, mătușile și unchii, dar mai ales cu verii. Via bunicilor nu era vreo podgorie, erau 9 rânduri în curtea casei, plus o boltă, așa cum aveau toți țăranii din părțile Bărăganului. Părinții noștri culegeau strugurii copți în coșuri de nuiele, târne. Stăteau ghemuiți și rupeau ciorchinii cu grijă să nu se împrăștie boabele pe jos. Chiar și-așa era imposibil să nu scape câteva boabe pe pământul reavăn. Începea operațiunea de bobărit, adică de adunat boabele care evadaseră din ciorchine. „Bobărește, bobărește”, auzeam printre rândurile de viță de vie. Dacă credeți că munca asta se desfășura în liniște vă înșelați amarnic, era un râs și-o voie bună contagioase, glume, bancuri, ironii, toată lumea era veselă și harnică. Cum se umplea o târnă de struguri, se ducea și se răsturna în tocitoare. Tocitoarea asta era un butoi imens, sub forma unui trunchi de con, în care încăpea toată via bunicului. Erau struguri de masă, pe boltă, și struguri de vin, pe rândurile din vie. Îmi amintesc de numele Hamburg, un strugure cu boabe mari, parfumate, roșu, dar coaja tare, și de ceasla, un strugure mai mic pentru vin, și alb, și roșu.
Bunicul bătea nucul din curte. Noi, copiii, așteptam sub copac să cadă nucile pe jos ca să le adunăm. Ne distrăm copios când începeau să ne cadă nucile chiar în cap. Râdeam foarte mult atunci, din nimic, fără motiv. La un moment dat se termina de cules via iar tocitoarea era plină. Atunci, noi, copiii, era urcați în tocitoare, peste grămada de struguri, să-i storcim cu picioarele. Îmi amintesc și-acum cum intram cu picioarele goale, cum plezneau boabele de struguri sub talpă, cum zeama strugurilor îmi acoperea degetele și cum mirosea înnebunitor a struguri și-a toamnă. Părinții ne încurajau să călcăm mai apăsat, să facem strugurii una cu pământul, să ne răzbunăm pe ei. În cele din urmă începea să curgă un lichid roșu zglobiu pe la cepul de jos al tocitoarei. Mai zăboveam o vreme în tocitoare, dacă mă gândesc bine acum părinții nu-și punea prea mare bază în ce făceam noi acolo, era doar o distracție, iar când ieșeam din butoiul ăsta plin de struguri aveam picioarele roșii până la genunchi. Și-apoi să vezi mâncărime. Ne spălam cu apă rece și tot nu ne trecea. Ajungeam să ne scărpinam cu obsesie până ne zgâriam pielea de pe picioare. În cele din urmă ne luam cu altele, cu joaca, și uitam.
Spre seară se punea masa în curte, bunica frigea câteva găini din bătătură, cu mujdei de usturoi și-o mămăligă cât roata carului, galbenă și aburindă care trona pe mijlocul mesei. Tata tăia mămăliga asta cu ața, chestie de dexteritate deprinsă în copilărie.
Bărbații beau țuică, femeile și copiii beau must. Era o vorbă și-un zumzet care nu se termina niciodată. Ascultau muzică la un pick-up pe care-l aducea o mătușă de la București. Muzică populară. După o vreme, când tata și cumnații lui se cam pileau, nu mai ascultau muzică de la pick-up, începeau să cânte ei. Tata cânta foarte frumos, făcuse școala normală de învățători de la Abrud, acolo, pe vremea aia, un învățător trebuia să știe să cânte. Avea o grămadă de cântece în repertoriu, toate ardelenești, doine, cântece de voie bună, cântece de internat, dar mai ales romanțe. La romanțe se alăturau cu vocea și mama și un unchi, frate de-al mamei. Erau atât de fericiți. Le plăcea să se dea în spectacol. În final ne duceam la culcare noi, copiii, ei mai rămâneau până târziu în noapte. Dormeam undeva într-o cameră din față, mai auzeam un câine care lătra departe, poate în alt sat, sau într-o altă lumea. Foarte rar trecea câte-o mașină, o auzeam când era departe, o auzeam cum se apropia, trecea prin fața casei noastre, apoi se depărta încet, încet, până nu se mai auzea deloc.
Pe cer vedeam toate stelele, auzeam orice bâzâit de insectă, orice greiere. La oraș nu se poate asta. În cele din urmă adormeam în miros de toamnă îmbelșugată. Am fost la un muzeu dedicat pictorului Nicolae Grigorescu. Una din temele preferate ale pictorului a fost secerișul. Nu știu de ce, dar m-am simțit foarte atașat de tema asta, mi-era foarte familiară, ba chiar am fost mândru că am putut să simt tablourile lui. Și m-am gândit că nici culesul viei nu e o temă rea pentru un pictor român. Ce e mai românesc decât secerișul și culesul viei?
Când ajungeam acasă, la București, depozitam damigenele de must pe balcon. Apoi, în zilele care urmau, după ce mă întorceam de la școală, beam un pahar de must dulce acrișor și mâncam nuci cu sare. Mama nu știa, era la serviciu, eu am fost un copil crescut cu cheia la gât. Dar toate astea s-au dus, bunicii nu mai sunt, părinții nu mai sunt, mi-au rămas doar mirosurile, gusturile, culorile și amintirile. Toamna. Azi mă duc să cinstesc toamna într-o cârciumioară la șosea cu un vinișor curat, cinstit și ghiurghiuliu. Hai noroc!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În mare, și la noi se făceau aceleași operațiuni. Cu deosebirea că nouă nu ne plăcea să adunăm boabele căzute pe pământ. Bunicii mei aveau ceva hibrid, cădeau în disperare niște boabe mici, nu era nicio distracție pentru noi, copiii. Iar de băut țuică, beau și femeile, mai puțin mama. Și până la sfârșitul zilei cam ieșea cu scandal...
Nu contest frumusețea amintirii acelor vremuri, eram copil și viața pentru mine era oricum mai frumoasă și mai promițătoare decât e acum. Dar, dacă o întreb pe mama, nu își amintește cu mare plăcere culesul viei din acea vreme. Dar și-l amintește pe cel din copilăria ei cu aceeași nostalgie ca a autorului acestui articol.