Filip Florian: Am primit în dar de la familia mea libertatea. Lucrul ăsta nu are preț pe lume

Filip Florian are o mare bucurie de a citi și a scrie.

E atâta iubire în felul în care povestește depre cărți, încât ți se pare că fericirea e în imediata vecinătate a fotoliului, pe rafturile unu, doi și trei ale bibliotecii. 

Când îl asculți vorbind despre familie, prieteni, munte, fotbal, descoperi o altă bucurie uriașă. Bucuria de a trăi. 

Ați fost în piață după tragedia de la Colectiv. Vi se pare că a schimbat ceva în noi, în felul în care ne raportăm la lume și la ceea ce ni se întâmplă?

Sper că ne-a schimbat în bine, dar asta este o speranță. În general lucruri astea se confirmă în timp, nu peste noapte. În mod evident că șocul acela și toată starea aceea de emotivitate și de suferință colectivă, aproape paroxistice, nu au mai existat în România, nu știu dacă de la Revoluție, dar cu siguranță de la mineriada din 1990 încoace. Pe fondul acela există, în mod evident, un fel de umanizare. Și la oamenii ăia rapace, ambițioși, puși pe făcut carieră, apare un fel de trezire. Dar stai puțin, pe ce lume trăiesc? Am un ușor, ușor scepticism în privința duratei acestei treziri, pentru că din păcate rutina, inerțiile, mai ales în șmecherie, se întorc. Pentru mine va rămâne din perioada asta un lucru extraordinar, acel prim miting de marți, unde pur și simplu s-a venit dintr-o revărsare de umanitate și de solidaritate și de căldură sufletească. Și, uitându-te în jur, aveai, după atâta și atâta timp, senzația aia că, în sfârșit, ești mândru că ești român, ceea ce este, zic eu, mare lucru. Eu nu credeam că o să mai trăiesc ziua aia.

Ce credeți că ne-a unit?

Nu cred că teama de a păți lucruri cumplite ne-a solidarizat, ne-a scos în stradă, ci, mai degrabă, un soi de prag atins al suportabilității. Pur și simplu, oameni care înghit, înghit, iau șuturi, palme, tracasări peste tracasări, zi de zi, la un moment dat au ajuns la un mult prea plin care s-a revărsat. A trăi în România este un lucru mult prea greu în sine. De la clipa în care te-ai trezit din somn și până la aia la care repui capul pe pernă și adormi ești într-un malaxor. Cu orice instituție ai avea treabă lucrurile merg de cinci ori mai greu decât ar fi normal, de fapt instituțiile statului sunt ca un fel de vămi. Oamenii joacă după regulile unui tip de stat întors complet cu spatele la cetățeni.

Ați reușit, întrucâtva, să vă extrageți din malaxor acum mulți ani. În 1999 ați renunțat la presa politică și ați început să scrieți doar literatură.

Da, este adevărat, dar nici asta nu este o fericire. Eu nu sunt un tip care să își dorească să trăiască pe o insulă, undeva în afara societății, un însingurat. În România ești și obligat să te retragi, pentru că altfel nu ai cum să ajungi la o stare de minim echilibru, tihnă, pace. Fără asta scrisul este imposibil. Sigur, poate să fie și un scris din ăsta foarte urban, foarte nevrotic, foarte implicat în cotidian, dar nu e firea mea. Eu n-aș fi putut funcționa, după cum am văzut pe propria mea viață, pe propria mea biografie.

A fost grea această rupere? Mulți din jur au fost, poate, mirați.

Sigur că te întreabă unul și altul, dar, câtă vreme tu îți dai singur explicații, capeți o asemenea putere, un asemenea echilibru și împăcarea cu ceea ce faci e atât de mare, încât ce mai contează ce le spui celorlalți? Chiar ajunsesem la un mult prea plin cu gazetăria politică. Este imposibil ca atunci când în mintea ta sunt prezente cuvinte precum dezbaterea din comisii să scrii literatură. Tot vocabularul ăsta politic este parazitar pentru adevărata limbă română. Îi pierzi nuanțele, minunăția, palierele, tot jocul ăsta al sinonimelor care duce la diferențe infinitezimale între termeni. Am avut nevoie de un an de recopilărire, ca să îmi spăl creierul, și în anul ăla nu am citit niciodată știrile, nici nu știam cine este prim ministru.

Cu oamenii ăștia crești într-o zodie bună. Ești ca o plantă care crește în plin soare. Nu ai cum să nu devii și tu un om liber și să nu prețuiești asta mai mult decât orice pe lume.

Vorbiți despre recopilărirea de atunci. În copilăria dvs. de unde v-ați tras rădăcinile?

M-am tot gândit și eu. Cred că cel mai mult de la bunicul meu și de la cei doi frați ai lui. Oameni de interbelic, oameni născuți în ‘20,’ 21 și ‘26, o tripletă aș zice de aur. De oamenii ăștia voi fi îndrăgostit zece vieți, în caz că mai există și următoarele nouă. Aveau un asemenea spirit de libertate, o splendoare a inteligenței, umor turbat, un farmec pe care nu prea l-am întâlnit pe lumea asta. Și mama mea, prin ei, și ea. Dar, totuși, aș zice că ei au fost marii maeștri ai copilăriei mele și de la ei am tras această respirație, acest fel de a vedea lumea.

Cum era bunicul dvs?

Bunicul meu, Mircea Struțeanu, era cel mai mare dintre acești frați. Era absolut strălucit. A terminat primul Liceul „Sf. Sava”, a fost primul pe țară la Bacalaureat, a intrat primul la facultate, a terminat primul facultatea. Și a fost un inginer în construcții absolut teribil, sunt foarte multe locuri din țara asta în care a fost șef de șantier. A avut zeci de brevete de invenții. Însă dincolo de latura aceasta profesională, cultura și libertatea lui erau fantastice. Nimeni, niciodată, nu mi-ar mai putea arăta cu atâta precizie pe harta cerului o stea sau alta. Îmi povestea în toate detaliile Războiul celor Două Roze, aproape nu am simțit nevoia să recitesc. Îmi recita la aproape orice oră poemele poeților lui preferați. Îl rugam: Poți să îmi mai spui? Sigur, era cea mai lejeră chestie. Muzica simfonică era a doua lui natură, mergea până la detaliul interpretărilor și interpreților. Vorbea latină foarte bine, făcea glume în latină care pe mine mă lăsau cu gura căscată, ca puști crescut în comunism într-un cartier de blocuri ca atâtea altele. Cu oamenii ăștia crești într-o zodie bună. Ești ca o plantă care crește în plin soare. Nu ai cum să nu devii și tu un om liber și să nu prețuiești asta mai mult decât orice pe lume.

Bucegiul îl știu cu ochii închiși, cu trasee nemarcate, și asta datorită lui. Singura chestie în care îl întrec în chip desăvârșit pe bunicul la capitolul munte sunt ciupercile. El știa vreo două feluri, în rest nu se atingea, eu știu vreo 20-30 pe care le culeg.

Și ceilalți frați?

Fratele lui de-al doilea a fost el însuși scriitor și scenarist, Alexandru Struțeanu, fratele cel mic a fost un medic foarte bun, Ioan Struțeanu, excepțional radiolog și diagnostician, mama mea a făcut Litere, tatăl acestor trei frați minunați era el însuși profesor de literatură, mai întâi la „Mihai Viteazu”, „Sf. Sava” apoi chiar la Facultatea de Litere. Bunicul lor era Slavici, deci e greu de crezut că într-o asemenea familie, cu asemenea oameni în jur, nu te îndrăgostești de cărți. În orice caz, nimeni nu mi-a băgat nimic pe gât, nici măcar nu mi-a sugerat. Aveau felul ăsta de a te crește, de a-ți trece pe la nas diferite lucruri astfel încât tu să ți le dorești. Nu spuneau: Citește asta, ai cinci zile. Cred că dacă făcea cineva cu mine chestia asta nu mai citeam nimic niciodată. A fost un fel foarte inteligent de a te înaripa, nu recomandându-ți, nu impunându-ți, ci doar lăsându-te pe tine să simți tu, cu simțurile tale, dacă te atrage o carte sau alta sau dacă te atrage literatura.

Mergeați cu bunicul dvs pe munte.

Cel mai spectaculos a fost când m-a luat cu el o săptămână la 5 ani în Retezat. Am făcut cam tot ce se putea face, principalele cinci vârfuri de acolo, eu având cinci ani. Și nu, nu mă lua în cârcă niciodată, cel mult mă aștepta, Nu era genul care să te drăgălească, te creștea destul de stoic și în regim de prietenie. M-am dus de zeci de ori, dincolo de Retezatul ăla, Bucegiul îl știu cu ochii închiși, cu trasee nemarcate, și asta datorită lui. Singura chestie în care îl întrec în chip desăvârșit la capitolul munte sunt ciupercile. El știa vreo două feluri, în rest nu se atingea, eu știu vreo 20-30 pe care le culeg.

Care credeți că este cel mai mare dar pe care bunicul dvs. vi l-a făcut în această viață?

În primul rând libertatea, chiar trăind sub comunism atâția ani, toți trei și-au păstrat veșnic un spirit extrem de liber. Înțelegeau vremurile în care trăiau, dar cu o ironie dezarmantă. Veșnic știau ce e drept pe lume, ce e bine, eu aveam tot timpul descris de ei cum e în alte părți, care e sistemul statal cel mai firesc și pentru oameni. Sigur că am trăi din plin în comunism, mâncându-l cu polonicul, ca toată lumea, dar datorită acestor trei oameni am avut tot timpul imaginea libertății. Și chestia asta e fără preț pe lume. Multe se pot cumpăra, eu sunt absolut convins că, în România, în trei săptămâni, îți poți cumpăra titlul de doctor în fizică atomică. Libertatea e singurul lucru care nu se poate cumpăra, adevărata libertate, cea interioară.

Dacă o carte nu mă convinge în primele 50 de pagini, mi se pare un act de o masochism să o citesc până la sfârșit. Când sunt atâtea minunății pe lume. Sunt cărți care te agață nu după 50 de pagini, ci după jumătate de pagină. E clar că ai în mână aur curat. 

Când ați început să citiți cu bucurie?

Când ești puști faci doar ce îți place. Mie îmi plăcea să bat mingea pe maidan, nimeni nu mă oprea, mama mă lăsa să fac tot ce voiam. Niciodată nu mă întreba ce teme am, am mai spus că mama a fost absolut stupefiată când a aflat că dau la liceu. Credea că sunt clasa a șaptea și când a aflat că dau examen a fost uluită de-a dreptul. Puteam să fac tot ce voiam eu. Și atunci, pe lângă fotbalul ăsta care îmi ieșea pe nas, au început să îmi iasă și cărțile pe nas și citeam cu mare bucurie. Cred că foarte târziu m-am gândit la literatură ca la o ocupație. Era pur și simplu o mare bucurie.

Ce citeați?

Citeam amestecat. De exemplu, am citit doar două cărți de Jules Vernes. Eu mi-am păstrat și astăzi chestia asta. Dacă o carte nu mă convinge în primele 50 de pagini, mi se pare un act de masochism să o citesc până la sfârșit. Când sunt atâtea minunății pe lume. Sunt cărți care te agață nu după 50 de pagini, ci după jumătate de pagină. E clar că ai în mână aur curat. În afară de clasicii ruși care m-au cucerit de la început, e un roman destul destul de controversat, se știe istoria lui, e vorba de „Donul liniștit” al lui Șolohov. Ajunsesem în conflict cu propria mea gașcă de la bloc, strigau băieții sub geam disperați: Haide, bă, că la ora nu știu care avem meci cu scara nu știu care. Și trei zile nu am ieșit din casă, am citit patru volume, sunt 1.200 de pagini, uitam și să beau apă. E o carte care mi-a plăcut la nebunie și mi-a plăcut la fel de mult când am recitit-o.

Nu înțeleg de ce trebuie să duci mai departe o poveste care pe tine nu te cucerește. Simt imediat dacă nu scriu pe limba mea. Așa cum îți place să stai în cuibul tău, în hainele tale, îți place să scrii pe limba ta. Degeaba arată bine, dacă e ceva artificial acolo, ceva construit printr-o meșteșugeală și nu din pofta și bucuria scrisulu

Cum ați început să simțiți că trebuie să scrieți?

Că mă distrează am început să simt prin clasa a șasea-a șaptea, când am mâzgălit niște schițe care sunt opusul scrisului meu. În primul rând că erau total în dialog, ori eu scriu complet fără liniuțe de dialog. Niște pastișe jalnice la Caragiale. Asta a fost când am simțit că îmi place. După aia am început să îmi doresc, dar ca o plăcere. Și, într-adevăr, de la un anumit punct, am simțit că trebuie și că nu mai pot să trăiesc fără asta. Eu care sunt un fumător profesionist pot să spun că de la un anumit punct încolo ești ca un fumător care rămâne fără țigări, dacă nu scrii.

Când scrieți, aveți în minte un tip de cititor?

Da, acela sunt eu. Așa cum nu înțeleg cum poți citi o carte care nu-ți spune mare lucru, nu înțeleg de ce trebuie să duci mai departe o poveste care pe tine nu te cucerește. Simt imediat dacă nu scriu pe limba mea. Așa cum îți place să stai în cuibul tău, în hainele tale, îți place să scrii pe limba ta. Degeaba arată bine, dacă e ceva artificial acolo, ceva construit printr-o meșteșugeală a scrisului și nu din pofta și bucuria scrisului. Văd scrisul ca pe o nevoie vitală pentru mine. În momentul în care sunt gata să arăt celorlalți, trebuie să îndeplinească această minimă condiție: să îmi placă foarte mult. Dacă mie nu îmi place foarte mult, degeaba a trecut un an, au trecut trei ani, nu voi arăta niciodată nimic.

Simți la unele cărți că îți ard în mână. Am o bună prietenie cu scriitorul maghiar Gyorgy Dragoman și, recent, la Polirom a apărut cel de-al doilea roman al lui, „Rugul”. Am așteptat foarte mult timp carte asta, ani. Știam când omul ăla o scrie și știam că nu abdică de la aceleași rigori pe care le am și eu. Nu arată nimic până nu e el mulțumit. Și au trecut nouă ani de la precedentul lui roman, „Regele alb” și, în sfârșit, a apărut și „Rugul”. Am fost la editura Polirom, am luat un exemplar, m-am urcat în metrou la Unirii și efectiv m-a uitat Dumnezeu în metrou. Asemenea dar precum cel al literaturii nu cred că mai există. Literatura foarte bună te ia în lumea ei. Continui să cunosc foarte mulți oameni care citesc literatură. Eu nu aș deplânge soarta literaturii.

Vorbeați despre felul în care ați fost tu crescut. Cum v-ați crescut fiul?

Am încercat să îi dau tot ce am zis mai devreme, să nu încerc să-i impun, să încerc să-i deschid permanent ca un soi de evantai cu multe lamele din care să își aleagă el singur. Asta mi s-a părut mereu un fel de datorie plăcută, dar nu să îi sugerez: alege tu asta sau să-i dau eu gata alese. Asta am încercat să-i dau, dar n-am reușit tot timpul, pentru că te ciocnești ca tată de acele momente banale, în care el trebuie să mănânce. Și atunci tu nu mai poți să-i deschizi evantaiul, iar el să spună: Da, aș vrea creveți. Fiindcă de unde să-i scoți creveții cu cinci minute înainte de a găti iute ceva? În mine, mai există de multe ori tentații pe care le regret, câte un mărunțiș. Încerc să-l atrag spre un lucru care îmi place și mie și asta din uriașa mea bucurie de a face împreună un lucru.

Am o slăbiciune uriașă de mic pentru familie. Am primit atât de mult de la familia mea, de la toți, unul câte unul, chestia asta mi-a dat atât de multă fericire, încât nu am cum să nu dau tot ce pot cui pot. E o mare fericire

El ce și-a ales?

Din fericire, în mod clar, are o vocație care nici nu mai poate fi pusă în discuție. Nu este o simplă înzestrare, e un mare talent pictura pentru el. De unde a venit numai Dumnezeu știe. În familia noastră nu există antecedente în partea artelor plastice. O face absolut trup și suflet, trăiește cu o intensitate uluitoare. Și în momentul în care nu pictează, citește despre pictură, se uită la operele pictorilor pe care îi admiră, face pasiuni pentru unul sau pentru altul, știe toate curentele pur și simplu. Pe mine mă îngroapă în știința lui despre pictură și lucrează cu o devoțiune care, într-un fel, n-am cum să nu-mi dau seama, seamănă cu a mea când scriu. E trup și suflet pentru pictură și pentru asta nu că sunt fericit, sunt într-al nouălea cer.

Citește?

Citește enorm și e exact la vârsta când descoperă marile cărți. Primăvara asta, la 16 ani, a citit pentru prima oară „Război și pace”. A venit și mi-a spus că abia își abține plânsul, era disperat la sfârșit că se termină. „Aș vrea să mai existe 50 de volume. Nu pot să cred că se termină”.

Din felul în care vorbiți și scrieți se poate vedea că sunteți extrem de atașat de familie.

Am o slăbiciune uriașă de mic pentru familie. Am primit atât de mult de la familia mea, de la toți, unul câte unul, chestia asta mi-a dat atât de multă fericire, încât nu am cum să nu dau tot ce pot cui pot. E o mare fericire, așa cum e și scrisul. Prieteni buni mi-au zis că au observat lucrul ăsta la mine. Așa sunt făcut, nu am ce să fac.

Am avut doi ani spre trei de șoc în familie. Parcă ne-a lovit așa o furtună, din trei pase diferite, în trei momente diferite, cumplite. În ăștia doi ani-jumate scrisul mi s-a părut unul dintre cele mai ridicole lucruri de pe lume

Ați scris cu fratele dvs, Matei, „Băiuțeii”. Este un semn de apropiere uriașă între frați.

Numai relația noastră a făcut posibilă această carte. Iubirea și uriașa prietenie și compatibilitatea între noi în sute de lucruri și incompatibilitățile în doar zeci de lucru, chiar și ele fac posibil darul de a scrie o carte. Dacă ar fi fost altcineva, indiferent câtă prețuire aș avea pentru el, nu aș fi putut face acest lucru. Cu Matei ești pe limba ta din start. Respiri același aer, literar vorbind, și atunci e foarte mare bucuria să poți să faci așa ceva. Am scris amândoi cu sufletul pe masă și cu o bucurie care te sufocă.

Sunteți pe cale să scrieți o nouă carte?

Din fericire sunt plin de cartea asta, dar mai puțin pline sunt foile de hârtie. Am avut doi ani spre trei de șoc în familie. Parcă ne-a lovit așa o furtună, din trei pase diferite, în trei momente diferite, cumplite. Chiar, în ăștia doi ani-jumate, scrisul mi s-a părut unul dintre cele mai ridicole lucruri de pe lume, în raport cu problemele de sănătate atât de grave care se întâmplau, ultima întâmplându-mi-se chiar mie. Din fericire, am ieșit din angoasa asta îngrozitoare, suntem toți întregi, mergem pe stradă, mergem la mitinguri, ne bucurăm enorm când cad personaje ca domnul Ponta. Trăim și, încet, încet, a revenit acea nevoie a scrisului și am plecat de la gândul ăsta că scrisul e ridicol și jalnic în raport cu viața. Acum rămâne să mai și scriu.

Literatura te ia în lumea ei, dar nu te poate lua cu totul. Cum vă pare lumea astăzi, după tragedia petrecută la Paris?

Trecem printr-un anotimp rău, cenușiu spre negru, în care nu știu cum va fi. Nimeni nu știe, cred că nici Barack Obama, nici Putin nu știu cu certitudine unde ne vom duce. De data asta, cred că ne aflăm într-un moment în care situația asta de provincie la marginea imperiului de la Bruxelles ne pune într-o postură bună. Nu cred că România e ținta Statului Islamic, câtă vreme țintele lor sunt pilonii centrali ai lumii occidentale. Unde o să-i afecteze pe români? Probabil că în scurt timp o să ajungem și la niște restricții de circulație, nu o să mai călătorim ca bezmeticii, așa încât să stai la volan și să nu știi nici în ce țară ești. Nu cred că va mai fi așa mult timp, deși mi-aș dori să fie.

Te plimbi prin orășele germane și vezi cum clopotele bat singure. Au un mecanism care le programează să bată la o anumită oră.

Însă se schimbă ceva mai mult de atât. Se schimbă spiritul lumii așa cum am cunoscut-o noi.

Sigur că se schimbă. Avem de-a face și cu o lume paradoxală, în care ai oameni profund religioși, unii ducând religiozitatea asta până la fanatism și la o violență absolută, cele două convergând spre atentatele astea odioase. Dar trebuie să recunoaștem că toată populația islamică este profund religioasă. Populația occidentală se află, nu într-o eră atee, ci mai degrabă într-o epocă post-creștină. Avem multe biserici, ținem niște ritualuri, dar le ținem așa ca un fel de fason, ca un fel de formă fără fond. Te plimbi prin orășele germane și vezi cum clopotele bat singure. Au un mecanism care le programează să bată la o anumită oră. Totuși nu e firesc, e casa Domnului, ușa este ferecată cu săptămânile.

E clar că societatea apuseană nu mai are acest temei religios. Și atunci acest tip de conflict este extrem de straniu. Nu mai e ca în Evul Mediu, când islamismului fanatic i se opunea creștinismul fanatic. Lumea occidentală opune acum codul ăsta de reguli democratice și marile interese economice. Pentru omul religios nu e o măsură egală. Cumva oamenii ăștia au un temei interior prin religia lor. Îi văd mai perseverenți, mai dispuși la sacrificiu, tocmai pentru că au acel temei interior. Pe când lumea occidentală e profund slăbită. Nu pot să spun neapărat că trebuie să creadă în Dumnezeul cutare sau cutare sau în fel catolic, baptist, luteran. Dar trebuie să creadă cu tărie în ceva. Eu nu știu în ce crede acum societatea occidentală.  

Cine este Filip Florian

Filip Florian este unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani. Cărțile sale au fost traduse în 12 limbi la edituri prestigioase precum Suhrkamp și Matthes & Seitz. Primul său roman, „Degete mici”, a primit premiul pentru debut al României literare și premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. În 2006, a publicat, alături de fratele său, Matei Florian, romanul „Băiuțeii”. Următorul său roman, „Zilele regelui” (2008), a fost distins cu Premiul „Manuscriptum” acordat de Muzeul Național al Literaturii Române și a fost desemnat Cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan. „Toate bufnițele” (2012), cel mai recent roman al său, a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului, secțiunea Beletristică, la Gala Bun de Tipar.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp