Gălățean, am făcut turism în mult lăudatul Vest al României: de la orașul care mi-a întrecut orice așteptare, la „Costineștiul” murdar al ardelenilor

Fiind fascinat de avântul pe care îl iau orașele din Vest în discrepanță cu restul țării, m-am hotărât să-mi petrec concediul în România, alegând drept circuit de vizitare Valea Oltului -Țara Hațegului - Timișoara - Arad - Oradea -Băile Felix, pe care de altfel nici nu le văzusem vreodată. Cred că e bine să menționez de la capul locului că sunt gălățean, pentru a înțelege care a fost punctul de plecare.

Valea Oltului

Prima noapte, după ce am vizitat Mânăstirea Curtea de Argeș, am petrecut-o la Hotel Palace din Govora, un hotel istoric, restaurat, o bijuterie arhitecturală. Poziționat lângă parcul stațiunii, de asemenea cu încărcătură istorică, foarte frumos amenajat, hotelul m-a impresionat prin eleganță, calitatea serviciilor, personalul amabil, restaurantul cu un meniu delicios. 

Am fost încântat de alegere, nu și de stațiune, care în afară de parc și de un ștrand la care n-am ajuns, nu oferea mai nimic. 

Clădiri abandonate, atmosferă de final de anii 80, hoteluri nerestaurate. Un Casino de tradiție, restaurat pe finanțare europeană, cu o arhitectură deosebită, dar care era închis, nefiind pus în valoare.

A 2-a zi am strâns bagajul, ne-am oprit la Rm. Vâlcea, un oraș cu un centru pietonalizat ce m-a impresionat, mai ales prin proiectul arhitectural modern, prin calitatea materialelor și prin parcarea subterană existentă sub această piață. Am vizitat Casa Anton Pann, apoi am pornit către Horezu, Culele Greceanu și Duca din Măldărești, Mănăstirea Horezu. Zone superbe, cu multă liniște și nu foarte aglomerate, cel puțin la ora la care am ajuns noi, adică eu și soția.

Punctul terminus pentru acea zi a fost Băile Olănești, la Hotel Olănești. Chiar de la sosire a apărut prima problemă, parcarea. Deloc generoasă pentru un hotel destul de mare, mi-a creat prima stare negativă. Am urcat mașina pe trotuar, între alte două, nu departe de indicatorul „Parcarea interzisă”. La recepție mi s-a spus că într-adevăr e o problemă, mi s-au indicat alte locuri la distanță, într-un final am găsit la 150-200 m de hotel. Camerele erau spațioase, băile de asemenea, mobilierul nou, hotelul în ansamblu modernizat. Cina a fost foarte gustoasă, dar instalația centralizată în camere funcționa numai pe cald, neexistând cu alte cuvinte aer conditionat pentru a te răcori, afară fiind 30-32 grade Celsius. Stațiunea arată comunistoid, strada care te conducea spre izvoare era înțesată cu corturi, tarabe cu chinezării și alte nimicuri, cu aspect oribil, obturând și vizibilitatea spre pârâul stațiunii. Bătrâni care veneau sau se duceau spre izvoare, cu diverse recipiente cu apă cu diverse proprietăți. Izvoarele, multe închise, dar toate cu un aspect ce îți amintea de comunism, o infrastructură în care nu s-a investit nimic, care îți crea o stare de depresie și te îndemna să pleci cât mai repede. Dimineață, la check-out, ni s-au perceput 20 lei, taxă stațiune, dar sincer nu am înțeles pentru ce, fiindcă nu am văzut nicio investiție de marcă, stațiunea în sine fiind de fapt o întoarcere în timp. Cu toate că zona oferă oportunități extraordinare.

Țara Hațegului

După o călătorie de câteva ore bune pe Valea Oltului, unde am vizitat și Mănăstirea Cozia, o oprire la Sibiu unde am luat prânzul, am ajuns la Geoagiu-Băi, la Hotel Germisara, pe o ploaie torențială. Un hotel confortabil, modern, care oferea condiții bune, inclusiv piscină interioară. Personalul de la recepție un pic scorțos, dar în limite acceptabile. Restaurantul m-a impresionat prin diversitatea meniului, condițiile de igienă, modul de prezentare, deservirea și mâncarea gustoasă. Într-una din zile, fiindcă am stat 3 nopți, am „testat” și piscina exterioară cu apă termală, senzația fiind una extrem de plăcută, admirând munții și verdele ce ne înconjura de pe șezlong. De aici, ne-am mișcat prin zonă, am vizitat Castelul Corvinilor, Cetatea Devei, Lacul Cinciș, Sarmizegetusa Regia, Giardini di Zoe, un loc încântător, un mic paradis realizat de un italian pentru nepoata sa. În Geoagiu, o stațiune cochetă și curată, cu oameni amabili, un loc perfect pentru odihnă, am vizitat Cascada Clocota, Termele Romane și parcul, care într-adevăr ar merita ceva investiții.

Timișoara, Arad, Oradea

Drumul de la Geaogiu-Băi la Timișoara a fost infernal. De ce? Fiindcă pe lângă infrastructura groaznică, mai ales între Deva și Lugoj, unde autostrada s-a sfârșit și ne-a aruncat pe un DN îngust, aglomerat, unde am mers în coloană, vremea a fost cumplită. A plouat torențial, vizibilitatea a fost redusă,  traficul intens, plin de camioane, TIR-uri, în așa fel încât la Timișoara am ajuns stors. Am vrut să profităm, având doar o noapte la dispoziție. Hotelul a fost de nivel mediu, clasificat la 3*, era departe de acest nivel. 

Timișoara. O senzație de top

Timișoara m-a impresionat prin dimensiunea centrului istoric cu cele 3 piețe: Victoriei (Operei), Libertății și Unirii. Cele mai multe imobile de patrimoniu restaurate sunt în Piața Unirii, care este și cea mai spațioasă. La un moment dat, stând pe o bancă în Piața Libertății, acoperită cu un pavaj colorat, foarte frumos, bine ales, o combinație de cărămiziu și negru, au apărut 2 tramvaie mov, noi, și pentru câteva clipe am avut senzația că mă aflu în Lisabona, într-o piațetă plină de porumbei. Extraordinar! Mi-au plăcut parcurile, malul Begăi amenajat, dar senzația de top am încercat-o când m-am plimbat 20 de minute cu hidrobuzul pe Bega, construit în orașul meu natal Galați. A trebuit să ajung aici pentru a mă putea bucura de o plimbare pe apă, paradoxal, trist, dar adevărat. Fiindcă noi, în orașul port de tradiție, nu mai avem demult acest mod de agrement, ce să mai vorbim de reconectarea cu celelalte orașe riverane Dunării pe această cale, cu nave de pasageri. Dar asta este o altă discuție și nu vreau să divagăm. 

Mi-a plăcut mult Timișoara, zona centrală care este foarte mare, imobilele istorice care, chiar dacă încă nu sunt restaurate, sunt în picioare, dar în momentul în care am ieșit din centrul istoric am văzut alt film, adică aceleași blocuri gri ale orașelor cu moșteniri comuniste.

Arad, orașul perfect pentru pensie

Am alocat pentru oraș tot 24 de ore, hotelul a fost bine ales, pe malul Mureșului, la 20 minute de centru. Percepția asupra orașului a fost una de genul „Aradul este orașul perfect pentru pensie”. Un oraș liniștit, cu multă verdeață, parcuri, malul Mureșului perfect pentru plimbări și sport. Un oraș aerisit, în ansamblu. Centrul cu imobile vechi, unele renovate, licee în sedii vechi și restaurate, cu tramvaie care străbat zona centrală. Cu o primărie cu un sediu superb, într-o clădire istorică. O senzație generală de relaxare. 

Oradea, orașul care mi-a întrecut toate așteptările

Oradea este orașul care mi-a rămas la inimă. Citisem multe despre realizările primarului Ilie Bolojan, îl urmăream și pe Facebook. S-a confirmat, poate chiar mi-a depășit așteptările. Este orașul care de departe are cele mai multe clădiri istorice restaurate profesionist sau în curs de renovare. Arhitectura art noveau m-a impresionat. Piața Ferdinand, arhitectura, materialele folosite, străzile pietonalizate, Palatul Vulturul Negru, malul Crișului în modernizare, parcarea subterană, Cetatea Oradei, expozițiile amenajate, și câte și mai câte. Totul este un șantier unde se lucrează. Subteran, pe schele, lângă apă, în fața teatrului, unde va apărea altă piațetă. Este incredibil. Este modelul nostru că se poate. Am vizitat orașul de două ori, fiind cazat la Băile Felix. Și nu am reușit să vizitez tot ce era interesant, dar ce am văzut m-a impresionat. 

Băile Felix, un Costinești din Vest

Stațiunea este plină de contraste. Hoteluri abandonate, cu un aspect oribil și resorturi moderne, de 4 sau 5 stele, construite recent. Am ales 5 nopți la cel mai luxos hotel, Lotus Therm. Hotelul, spre fericirea noastră, s-a ridicat din toate punctele de vedere la nivelul de clasificare. Camera, serviciile, restaurantul, toate de top. Amabilitatea personalului, de excepție. Piscinele interioare și exterioare, „Felixarium”, toate m-au făcut să mă simt răsfățat. În schimb, toate aceste senzații de bine se sfârșeau când ieșeai din perimetrul hotelului. Un parc în care lipsesc investițiile de 3 decenii, în care te încântă doar nuferii, lotușii și broscuțele țestoase, dar în care sunt înșirate salbe de tarabe, chioșcuri oribile. Un bâlci, cu alte cuvinte. Alei degradate, o lipsă acută de locuri de parcare, construcții haotice la stradă. Un soi de „Costinești” în vestul țării. O stațiune cu potențial, dar total nevalorificat, fără o strategie, totul lăsat la întâmplare. 

A fost un concediu reușit, dar lipsa infrastructurii, condițiile dificile de trafic, prețurile mari, uneori prea mari pentru serviciile oferite, mă fac să mă orientez în anii următori la destinații în afară. Cu avionul, bineînțeles.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp