Illona, din Ucraina, refugiată în România: „Soțul meu mi-a dat un pistol, să îl port în geanta cu lapte praf a copilului. Pe mama am pus-o să țină mereu un cuțit în buzunarul paltonului”

Foto: Elisa Gestri / ddp USA / Profimedia

În urma izbucnirii războiului în Ucraina, viețile a milioane de oameni s-au schimbat peste noapte. Tot ce părea odată normalitate a devenit după război doar un vis frumos. Bărbații și tinerii majori au fost constrânși să rămână în țara lor pentru a lupta pentru libertate, femeile au fost nevoite să plece, pentru a-și asigura viața, dar și pe cea a propriilor copii. Bătrânii au rămas fără speranță că vor mai reuși vreodată să își revadă copiii și nepoții.

În doar câteva momente, oamenii au putut vedea cât de ușor se poate pierde totul: confortul casei în care locuiau până să înceapă războiul, jobul la care mergeau zi de zi, viața armonioasă de familie, transformându-se, în schimb, în durere, frică, tristețe, deznădejde, teamă, panică.

Femei și fete de toate vârstele au fost nevoite să plece din Ucraina pentru a se ascunde și pentru a fi cât mai în siguranță. Aceste plecări au presupus și asumarea unor riscuri: să își lase în urmă tați, frați, soți sau bunici și să meargă într-o lume nesigură, pe care nu o cunosc. Este o despărțire greu de suportat, mai ales, pentru mamele singure care au fost nevoite să fugă, pentru a-și proteja copiii. Multe dintre ele au recurs la gesturi disperate cu scopul de a trece prin teroare tefere și la strategii pentru copiii lor spre a-i duce într-un loc sigur.

Cea mai întâlnită strategie pe care mamele o foloseau a fost inscripționarea pe spatele copiilor a unor informații semnificative despre ei. Adesea, se găseau detalii despre vârsta lor, numele, dar și câte un număr de telefon al unor rude apropiate. Ele recurgeau la această metodă de teamă că pot fi ucise oricând, iar în cazul în care copiii lor ar ajunge la familii străine să știe câteva detalii despre situația lor. Prin această măsură extremă, mamele se asigurau că pruncii lor vor fi bine.

„Nu am format o familie ca să o părăsesc”

Deciziile cele mai dureroase vin în momentele cele mai grele. Pentru că războiul pornit de Rusia împotriva Ucrainei s-a declanșat într-un mod agresiv și rapid, oamenii au fost nevoiți să ia măsuri extreme și la fel de rapide. Bărbații între 18 și 65 de ani au fost nevoiți să rămână în Ucraina pentru a lupta, iar femeile au fost avertizate că ar fi mai bine pentru ele și pentru copiii lor să părăsească principalele zone de conflict. Fuga acestora din calea războiului a venit la pachet și cu un risc mare: să nu mai aibă vreodată ocazia să își revadă soții, tații sau frații în viață.

Printre femeile care au riscat să plece alături de copiii lor pentru a se adăposti peste granițele țării se numără Illona, în vârstă de 35 de ani, din Odesa. Are împreună cu soțul ei trei copii cu vârste cuprinse între trei și 10 ani. Înainte de război, ducea o viață liniștită, avea un job de contabilă la o firmă de construcții. Pe lângă soțul pe care l-a lăsat să lupte, a trebuit să își ia rămas-bun și de la tatăl ei. Illona a plecat alături de copii și de mama ei, la două săptămâni după izbucnirea războiului. Pentru a fi în siguranță au ales să plece în România.

„Nu credeam vreodată că voi ajunge să îmi petrec cea mai frumoasă perioadă din viața mea departe de casă, de familie, de soțul meu. Mi-a fost foarte greu să iau decizia de a fugi departe. Inițial, am vrut să rămân și eu să lupt, iar cu cei mici să o las pe mama mea să plece. Soțul meu a fost cel care m-a convins că ar fi bine să plec și eu pentru că am permis de conducere. Am plâns tot drumul până în România. Războiul acesta nu trebuia să existe. Nu credeam că voi ajunge vreodată în situația în care să le explic copiilor mei că nu se știe când își vor mai revedea tatăl. Eu nu am format o familie ca să o părăsesc. În fiecare zi mă rog ca acest război să înceteze.”

„Ne dorim doar ca acest război să înceteze”

O altă mamă care a luat decizia de a fugi departe de război și să găsească protecție în România este și Yura, în vârstă de 43 de ani, care a trebuit să aibă grijă și de cei patru copii ai săi cu vârste cuprinse între șapte și 15 ani. Familia sa trăia într-o casă modestă din regiunea Donetsk. Avea o viață foarte activă și mai tot timpul era înconjurată de copii, pentru că era profesoară de dans. Visul ei cel mai mare era să construiască propria ei școală de dans, vis de care nu era prea departe, însă, cu venirea războiului, toate visurile s-au năruit. A trebuit să renunțe și la cariera ei și la soț, dar și la fratele ei care locuia în aceeași casă cu ea, pentru că părinții lor muriseră într-un accident de mașină. 

„Inițial, mă gândeam la această plecare ca fiind una temporară, până când se vor mai liniști apele. Nu îmi imaginam că va dura atât de mult. Ne gândeam că vom pleca pentru câteva săptămâni, iar când totul se va termina, ne vom întoarce și vom ajuta la construirea țării noastre din nou. Ne dorim doar ca acest război să înceteze. Să ne întoarcem la bărbații noștri pe care i-am lăsat în urmă ca să ne salveze țara. Despărțirea a fost cea mai grea, pentru că toți au plâns, copiii nu știau exact cum vor decurge lucrurile. Nu știam ce să le spun copiilor. Îmi este foarte teamă pentru soțul meu, dar și pentru fratele meu. Nu am mai vorbit cu ei de aproape o lună. Cred că și-au pierdut telefoanele. Ultima dată mi-a spus că zona în care locuiam a fost distrusă până la pământ.”

„Copiii sunt sursa mea de curaj”

Pentru că cele două mame au ales să plece alături de copiii lor, au fost nevoite să se gândească și la anumite soluții ca să scape din eventualele situații cu care se puteau confrunta.

Astfel, au luat câteva decizii radicale în cazul plecării pentru a fi cât mai în siguranță. Una dintre ele a fost luarea unei arme de foc în bagajul cel mai la îndemână, dar și decizia de a evita cât mai multe zone invadate de ruși, a fost nevoită să devieze de la drumul cel mai drept și cel mai aproape de o graniță.

Illona este considerată una dintre cele mai curajoase mame care a riscat chiar să treacă și printr-o trupă de armată rusească pentru a-și duce familia la loc sigur. Soțul ei i-a oferit un pistol cu care să se apere de eventualele agresiuni și tot el este cel care i-a făcut rost de armă.

„Soțul meu a fost cu ideea ca eu să iau după mine un pistol pe care să îl port mereu în geanta cu lapte praf a copilului cel mic care era nelipsită de lângă mine. La început am refuzat categoric să iau așa ceva. Nici măcar nu știam cum se folosește. Mi-a arătat de câteva ori și am plecat la drum. Pe mama mea am pus-o să țină mereu un cuțit în buzunarul paltonului. Acestea au fost unele dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat, ca să fim în siguranță. Iar cea mai bună decizie a fost cea în care am ales să plecăm spre România.”

Yura se numără și ea printre mamele eroine care au plecat singure la drum, alături de copiii ei. Deciziile pe care le-a luat împreună cu soțul său au fost de a le scrie copiilor pe spate câteva date despre ei și alegerea unui traseu sigur pentru a ajunge în România fără probleme. A trebuit să facă un drum ocolitor de 700 de km.

„Am ales să discut fiecare detaliu în amănunt cu soțul și fratele meu. Să nu ne scape nimic. Mai ales că urma să plec singură cu mașina unui vecin pe care ne-a oferit-o, iar eu nu mai condusesem de 10 ani. Am decis să scriem pe spatele copiilor câteva informații despre ei ca în cazul în care se întâmpla ceva cu mine, străinii să știe cine sunt. Am simțit o presiune uriașă pe umerii mei. Nu știam dacă voi ajunge cu bine la destinație, dar îmi doream ca cei mici să fie teferi. Deciziile pe care le-am luat s-au dovedit a fi bune, pentru că nu am avut probleme pe drum, am fost în siguranță. Copiii au fost și sunt sursa mea de curaj. Pentru ei am riscat totul.”

Acestea sunt doar două dintre cazurile cutremurătoare ale milioanelor de refugiați din Ucraina. Sunt cazurile a două mame care au reușit să fugă din calea războiului și să se adăpostească la loc sigur împreună cu micuții lor copii. Există, însă, și cazuri de mame care au trecut prin groază, clipe grele și nu au avut șansa de a se salva. Familii întregi au fost distruse în urma atrocităților, crimelor produse de armata rusească. Familii care au îndurat multe torturi și au văzut oameni chinuiți. Sunt doar câteva dintre ororile provocate de Rusia.

„Chiar și un gest mic poate schimba vieți”

Pentru a înțelege mai bine drama prin care trec aceste mame am ales să discut cu un psiholog care, de asemenea, se ocupă de preluarea și cazarea femeilor și copiilor din Ucraina.

Laura Felea este o feministă, dar și psiholog, din Tulcea care luptă pentru drepturile femeilor și ale copiilor, de aceea s-a și implicat foarte mult în ajutorarea celor care încearcă să fugă din calea războiului. Le oferă înțelegere, compasiune, ajutor psihic și moral. Încearcă să îi facă și pe copiii acestora să înțeleagă ce se petrece în țara lor și de ce au fost nevoiți să plece fără tații lor. Însă, Laura Felea nu se ocupă doar de mame și copii, ci și de vârstnici, de bărbați care au putut scăpa de război. Refugiaților care ajung la ea le oferă cazare, hrană, medicamente, pune la dispoziție și mediu de învățare pentru copii, îi însoțește și la spital dacă este nevoie.

Laura Felea a oferit câteva informații despre starea în care mamele singure ajung în grija ei. La nivel psihologic, aceste femei care și-au lăsat bărbații în urmă și au fugit cu copiii lor trec prin foarte multe stări emoționale și este nevoie de multă răbdare cu ele. Cel mai adesea ele vin cu teamă, frustrare, furie. „Sunt dezorientate, speriate și pe măsură ce se simt în siguranță la noi devin furioase pe situație. Uneori resemnate”, mărturisește psihologul Laura Felea.

Lucrul cel mai dificil pentru o mamă este acela de a le spune copiilor ce se întâmplă în realitate în țara lor și la ce riscuri se supun cei rămași să lupte. Evident că cei mici de vârstă nu vor primi toate detaliile acestea, pentru că pot suferi traume. Laura Felea le-a îndrumat pe mame să spună realitatea din țară astfel încât să nu îi sperie pe cei mici și nici să îi îngrijoreze.

„Le-au povestit că este un război, că uneori oamenii fac lucruri nedrepte, că bărbații trebuie să își apere țara și sunt eroi. Niciuna nu a povestit despre faptul că uneori eroii mor.”

Mamele care reușesc să treacă de granițele Ucrainei nu înseamnă că scapă de evenimente neplăcute. Capcane pot exista la orice pas, mai ales când ajung pe teritoriul unei țări neutre. De aceea, ele trebuie să știe exact cui să se adrese și unde să ceară ajutor în momentul în care sosesc pe alt teritoriu.

Astfel că, psihologul le transmite „Să ceară ajutor autorităților sau unor structuri organizate. Există un risc ridicat de trafic de persoane. După o vreme, ar trebui să înceapă să învețe la nivel minim limba țării în care se află. Dar este important să înțeleagă că aici sunt în siguranță, protejate, ajutate.”

Emoțiile și trăirile prin care trec mamele singure în momentul în care sunt nevoite să se adapteze la noile condiții de viață din țara gazdă sunt greu de verbalizat și de imaginat. Ele ajung cu un șoc emoțional foarte puternic, altele nu vor să aibă încredere în nimeni, dar sunt și mame care cred că totul li se cuvine și că trebuie să primească ajutor.

Doamna Laura Felea a încercat să explice sentimentele mamelor care ajung la ea.

„Toate sunt inițial foarte speriate, dezorientate, au atacuri dese de panică, nu înțeleg limba, scrisul. Contează mult cine le primește, cât li se explică și reușesc să înțeleagă din regulile țării în care ajung. Sunt bătăioase pentru ele și copiii lor, unele chiar prea mult, deoarece uită că aici nu e război. Majoritatea sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce primesc. Unele se comportă ca și cum li se cuvine. Toate pădurile au uscăturile lor.

Psihologul Laura Felea trage un semnal de alarmă tuturor românilor care încearcă să ajute refugiați. Este nevoie de seriozitate, de respect față de o persoană. Nu trebuie ca refugiații să fie tratați ca niște oameni ai străzii, pentru că nu sunt. Iar majoritatea dintre ei provin din medii foarte educate. Și în cazul mamelor singure există anumite reguli după care trebuie să se ghideze orice persoană ce oferă sprijin mamelor ucrainene și copiilor acestora.

„Românii ar trebui să nu se comporte ca și cum le-ar face o favoare. Dacă vrei să faci un bine, îl faci și atât. Să le ajute să se integreze, să le sprijine, să comunice cu ele. Să nu donăm ceea ce noi nu am folosi, să nu le tratăm ca pe cerșetori. Am avut niște surprize neplăcute la trierea donațiilor unde am dat peste lucruri deteriorate, rupte sau murdare. Sunt oameni ca și noi, care trec printr-o dramă, mulți dintre ei intelectuali, cu un mare accent pus pe educație.”

Pentru a trece cu bine peste tragediile prin care trec ucrainenii, dar mai ales femeile și copiii, trebuie ca cei ce le oferă o mână de ajutor să le asigure, în primul rând, înțelegere și răbdare. Multe familii s-au destrămat, s-au despărțit pentru a se proteja de pericole, iar alții au rămas să se lupte cu pericolul însuși. Este important de conștientizat că drama prin care trec acești oameni constituie o lecție de viață nu doar pentru refugiați, ci și pentru cei care îi ajută.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp