Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

În anii ’80, niște români care trăiseră toată viața în paradisul socialist, ajung în vizită în Vest: „Am stat pe o bancă și am plâns de umilință”

Paris - getty

(Foto Guliver/Getty Images)

Motto: Là, tout n'est qu'ordre et beauté, Luxe, calme et volupté. (Ch. Baudelaire, Invitation au voyage)

- Voi sunteți ca o săgeată prin Europa, e de părere Louis, zâmbind patern și frământându-și țigara între degete.

Tocmai ajunseserăm la locuința lor de la Cherbourg, după ce am străpuns Franța pe la Colmar și am „făcut” Valea Loarei, apoi Mont Saint Michel, iar acum ne pregăteam să vedem Plajele Debarcării. Abia după aceea o să coborâm la Paris; l-am păstrat pentru final, ca pe un premiu...

În primăvara lui 1986 aveam în cont banii necesari unei excursii cu trenul în Franța. Prietenii de departe, pe care încă nu-i cunoscusem fizic, mi-i trimiseseră, împreună cu invitația de a-i vizita. Evident, banii nu se țineau în casă, ci în buzuarul Statului, care ți-i dădea odată cu pașaportul și permisiunea de plecare, urmând ca la întoarcere să predai până la ultima centimă care ți-ar fi rămas prin buzunar. Prietenii noștri nu aveau cum să știe asta și de altfel, la ce le-ar fi folosit? Corespondam cu ei de câțiva ani, fiindcă mă împrietenisem pe litoral cu fiica lor; scrisorile noastre, la început doar un schimb de politețuri, continuaseră pe teme neutre, stârnite de curiozitatea lor despre viața din lagărul socialist, iar eu aveam șansa de a exersa limba pe care o predam și pe care o cunoșteam doar din teorie. Plicurile erau, evident, deschise de cineva necunoscut și lipite apoi grosier, înainte de a fi aruncate în cutia noastră poștală...

Dar n-am mai plecat în anul acela; eram cu toții bulversați de explozia de la Cernobîl și preocupați de a limita pe cât cu putință efectele asupra copiilor noștri, a noastră.

Apoi ne-a venit ideea ca, pe aceeași sumă, să plecăm amândoi, în vara următoare, cu Dacia noastră cea nouă. Tinerețea completează cu entuziasm ceea ce buzunarului îi lipsește. Aveam să dormim la hotel Dacia, dacă rabatam scaunele mașinii. Urma să luăm în portbagaj cartofi, roșii, conserve și un aragaz de voiaj. Nu trebuia decât să obținem pașaportul și aprobarea de la Securitate, apoi o să stăm la cozile lungi pentru vize; toate acestea erau obstacole prea mărunte ca să ne împiedice. Banii, aproximativ 1700 franci, acopereau cheltuielile drumului. Odată cu noi, tot cu o Dacie, urma să meargă și vărul meu, Romică împreună cu nevasta lui. Nu erau la prima ieșire; numai bine pentru noi, care știam traseul doar de pe hartă.

Depuseserăm actele de ceva vreme și așteptam optimiști. Nu bănuiam că doar un mic procent al cererilor se rezolva. Gândeam că dacă rămâneau în țară doi copii și părinții noștri, ar fi fost garanții suficiente. Totuși, răspunsul de la Securitate întârzia. Am început să ne facem griji.

Dar a venit telefonul acela, când ne așteptam mai puțin.

- Alo! Sunt F., îți amintești? Ai locuit la noi în gazdă, pe când erai la generală.

- ...

- Lucrez la Securitate. Am dat de dosarul tău și vreau să te ajut. Te rog să vii până la noi.

La noi însemna acum la Sediu. Nu mai intrasem niciodată acolo. Am așteptat temătoare în holul de intrare, după ce mi-am spus numele și pe cine caut. A ieșit un tânăr îmbrăcat în costum gri; l-am recunoscut, nu ne mai văzuserăm de când eram copii. Imediat mi-a propus să ieșim. Ne-am plimbat vreun sfert de ceas pe bulevardul umbrit de castani și m-a asigurat că acolo puteam vorbi deschis. Mi-a cerut să-i povestesc istoria mea, apoi a zis:

- Dacă vreți să plecați amândoi, eu pot depune garanție că vă întoarceți. Să nu mă distrugi; dacă vrei să rămâi, spune-mi de pe acum. Voi pune gaj situația mea, familia mea.

Adevărul este că ne-ar fi surâs să putem rămâne în Occident; era tot ce ne închipuiam mai frumos. Dar știam că fugarii nu-și recuperau copiii decât după ani de zbateri, iar noi nu ne simțeam capabili de a suporta asemenea zbucium. La rândul lor, părinții noștri aveau o vârstă și o stare fizică destul de fragilă; cum să-i abandonăm și să ne căutăm alt drum? Aveam toate motivele ca să spun un DA hotărât, așa că i-am promis lui F. că ne vom întoarce. Apoi am revenit în Sediu, unde a trebuit să povestesc în scris cum i-am cunoscut pe francezii care mi-au trimis bani, despre prietenia mea cu ei, precum și despre faptul că aceia nu mi-au pus niciodată întrebări despre politica Statului român, iar eu nu am denigrat-o. Deși F. mă prevenise delicat, în tot acest timp am simțit prezența nevăzută, ochiul lui Big Brother asupra mea și o intervenție străină și brutală care mă țintuia în cutiuța în care am crescut. Până atunci mă simțisem mult mai liberă, pentru că nu avusesem nicio întâmplare cu Secu; presiunea era cu atât mai puternică cu cât te adresai unei entittăți abstracte, căreia totuși trebuia să-i dai socoteală de viața ta ... și din câte am înțeles de la F., era obligatoriu să revin cu un raport de aceeași natură, după ce mă întorceam în țară.

O lună întreagă, luna iulie, a durat până am obținut vizele; mai întâi cea franceză, de sejur, apoi cele ale țărilor tranzitate. Plecam din orașul meu cu un tren de noapte, ajungeam în București, la consulate, la ora 5 dimineață și stăteam la rând pe liste scrise de mână, în speranța că se va ține seama de ele în momentul când ghișeul se va deschide. La închiderea programului, listele se refăceau. Ajungeam acasă seara târziu, pentru ca a doua zi să revin și o iau de la capăt cu așteptarea, ca să mai urcăm câteva rânduri pe listă. Unii dormeau acolo, pe iarbă, alții pe la rude sau cunoștințe. Veneau din toată țara, de la distanțe mari. Norocul meu că mă aflam în vacanța de vară. Cum îmi petreceam timpul? Citeam și croșetam. Aveam la mine câțiva covrigi, un termos cu cafea și multe țigări. Mă așezam direct pe bordura gardului instituției respective, la umbră, când soarele ardea cuptor. Am croșetat atunci o jachetă albă din bumbac, în care mi-am împletit speranțele și visurile mele despre La douce France.

În luna august ni se deschid, în sfârșit, porțile Occidentului. Am trecut de Turnu Severin; pe malul sârbesc al Dunării - popas la Majdanpek. Un țăran bătrân se apropie de tabăra noastră. Vorbește stricat românește. Ne povestește despre românii care trec Dunărea înot, mai ales noaptea. Grănicerii trag în ei. Unii reușesc să treacă, alții nu. Îi duce apa la vale, apoi trupurile lor sunt scoase la mal de localnici. Sunt îngropați în pământ străin, de-a lungul fluviului.

- Măi rumâne, zice bătrânul, când vă întoarceți în țară, aduceți un popă să slujească morții aștia! Sunt mulți! Să nu uitați!...

În Iugoslavia am făcut ceva bani. Acolo, în piața unui orășel al cărui nume nu mi-l amintesc, am expus pe o tarabă mizeră cele câteva sticle de coniac albanez Skenderbeu pe care le trecuserăm cu mari emoții de vama românească și de cea iugoslavă. S-au vândut imediat...

Austria. Autostrăzile cu parkinguri enorme, în mijlocul unei naturi copleșitoare. Toaletele sunt gratuite. Curățenie de laborator. În fiecare parcare, alt mecanism face să funcționeze evacuarea la WC. Pentru noi sunt tot atâtea încercări. Dacă apeși pe o placă de faianță din perete, faci să curgă apa. În alt loc, înnebunești căutând butonul, iar când, în final, te dai bătut și închizi ușa cabinei în urmă, auzi jetul puternic care spală tot și parcă râde de tine: Ha! Haa! Haaa! La chiuvete, cauți zadarnic robinetul; descoperi că sistemul funcționează inteligent, la fel uscătorul. Economic, igienic.

Într-una din parcările astea, pe când stăm la masă cu conservele noastre și cartofii prăjiți la aragazul de voiaj, se apropie un cuplu de vârstă mijlocie. Doi români. Ne-am povestit multe. Voiau să știe ce mai este prin țară. Erau fugiți de vreo zece ani, le era dor. Ei ne-au explicat cum să ajungem la Centrul de Emigrări unde putem cere azil politic și nici măcar nu ne-au întrebat dacă asta vrem, era de la sine înțeles. La despărțire ne-au urat succes, ne-au îmbrățișat și ne-au oferit o bancnotă de 20 Șilingi.

Viena. Catedrala Sf. Ștefan, cu turla ei nesfârșită și broderia de piatră a fațadei; a fost prima catedrală gotică pe care am văzut-o și poate de aceea a rămas în topul preferințelor mele. Ringstrasse cu vitrinele atât de încărcate cu bijuterii, încât păreau că stau să se reverse pe trotuar. Un prea plin care m-a strivit și m-a făcut să plâng. Acolo, pe Ringstrasse, am stat pe o bancă, sub un arbore decorativ și am plâns de umilință. Nu-mi plac bijuteriile, dar veneam dintr-o lume pentru care cuvântul sărăcie nu era suficient ca s-o descrii. Acolo am înțeles concret că veneam dintr-o pușcărie.

Munchen. Ne plimbăm pe străzi, să respirăm libertate. Suntem în orașul vechi. Oare unde o fi sediul Radio Europa Liberă? Ne temem să întrebăm. La un moment dat, auzim un huruit puternic, tot mai puternic. Ca o armată care se apropie. Bubuit maxim. Apar pe rând motociclete de tot felul, conduse de tineri rockeri, în costume de piele. Pletoși, bărboși. Fetele cu părul în vânt, pantaloni strânși pe picior, cizme sau bocanci de rocker. Șirul lung de motoare se înfășoară ca un cordon în jurul Pieței, apoi se prelinge pe lângă noi, spre oraș. Sunt frumoși. Sunt puternici. Sunt de vârsta noastră. Noi nu putem visa la asta. Poate copiii noștri...

Piața Primăriei, Marienplatz. Ne așezăm pe scaune și ne uităm la ceasul cel mare din turn, unde apar la ora prânzului o serie de figuri istorice în mărime naturală, care-și încheie rotirea cu ciripitul vesel al unei păsări de aur. Mulțime de turiști. Vărul meu, Romică dispare și revine după ceva timp. E radios, ține în mână un cornet mare cu înghețată. A costat 7 mărci, spune, și se pregătește să o împartă cu nevasta lui. Noi încă ne gândim dacă să cumpărăm, transformăm rapid în litri de benzină. Dar... ghinion: lui Romică îi alunecă din mână cornetul, iar conținutul onctuos se împrăștie pe dalele străvechi. Fața lui lungă de uimire ne face să izbucnim într-un râs de neoprit. Până la urmă, râde și el, dar.. nu apucase nici măcar să guste!

Colmar. În sfârșit, Franța! Alsacia, flori, o frumusețe de flori la ferestre și balcoane. Soțul meu oprește mașina și, fără să spună nimic, intră grăbit în buticul de pe dreapta. După câteva minute, iese triumfător, cu două sticle de bere Stella Artois. Triumfător și puțin vinovat, fiindcă noi calculăm mereu costul benzinei, iar aici, în Franța, se adaugă și taxa de autostradă... Diseară o să aflăm ce gust are berea asta celebră!

Pe Valea Loarei ne oprim la Tours, Amboise, Chenonceaux, Blois, Chaumont. El se mulțumește să le vadă pe dinafară, spunându-mi:

- Du-te tu, ești profesoară de franceză, trebuie să le vezi, mie-mi ajunge Utah (Plajele Debarcării). Mă așteaptă afară, fumând țigările noastre Carpați fără filtru, aduse de acasă. Biletele de intrare sunt prea scumpe ca să putem intra amândoi...

La Paris petrecem câteva nopți în campingul din Bois de Boulogne. De acolo parcurgeam pe jos distanțe incredibile, setoși să adulmecăm strada cu culorile și mirosurile ei, monumentele care se ridică magnific în fața noastră, spațiile vaste din piețele istorice. Urcăm spre Cartierul Latin și Grădinile Luxembourg, unde studenții iau soare și aer boem; pătrundem pe coridoarele răcoroase și pustii ale Sorbonei; căutăm și găsim, pe fațada Bibliotecii St. Genevieve, de lângă Pantheon, alături de nume celebre ale umanității, pe cel al lui Dimitrie Cantemir; îl vizităm pe Napoleon la ultimul său domiciliu de la Domul Invalizilor și citim mesajul de pe sarcofagul său, către poporul francez; hoinărim pe cheiurile Senei și admirăm buchiniștii despre care am citit atât. Pe o tarabă, alături de antichități, așteaptă niște cutii metalice cu cheiță, asemenea unor conserve de sardine, pe care scrie: Air de Paris. Iată, îmi spun, un suvenir pe care să-l poți deschide în țară, când nu mai suporți, ca să respiri aerul acesta de libertate și nonșalanță, pe care francezii îl au gratis. 

La Turnul Eiffel urcăm cu piciorul, deși există și lift. O asemenea împletitură metalică nu se poate admira decât urcând pe scări, așa cum făcea maestrul Gustave, când voia să scape de notabilități și să se retragă în biroul său, la înălțime. Acolo, sus, am auzit vorbind românește și ne-am oprit o clipă, vrând să ne îndreptăm spre ei. Totuși nu am făcut-o; era un cuplu de români care se certau și își spuneau lucruri îngrozitoare, convinși că nu înțelege nimeni, așa că ne-am prefăcut că nu suntem de același neam și am trecut mai departe...

Catedrala Notre Dame, cu mulțimea de turiști, mai ales asiatici, care se întrec să fotografieze detalii de pe portalurile impresionante. Dar, ceea ce am descoperit în interior, a fost lumina veche filtrată de vitralii, pacea și misterul absidelor laterale, dezvăluite de blânde candele albe și roșii, pâlpâind ca și cum sufletele plecate își luau adio de la cei rămași.

De unde vine această sfârșeală, această epuizare și insatisfacție?... Suntem în ultima zi a periplului nostru parizian și ne-am propus să vedem Louvre. Duminica, intrarea e liberă. Impresiile recente ni se învălmășesc încă sub cortex, căutându-și locul în sertarele memoriei. Prea multe informații ne-au invadat, într-un timp prea scurt pentru a fi asimilate armonios. Avem doar câteva ore acum pentru Louvre, dorim să parcurgem cât mai mult, fiindcă nu știm când, nici dacă vom mai putea ieși...

Sus, pe scara principală, la intrarea în Galeria Denon, înaripata Victorie de la Samothrace își oferă carnea de marmură albă. Nu e timp de reflecție, vedem antichitățile egiptene, colecții grecești, etrusce și romane; zeități și împărați, statui întregi sau busturi, depozitate în săli ce par neîncăpătoare; Venus din Milo, coborâtă din cărțile de școală; Michelangelo; coloane, stucaturi, basoreliefuri; pictură italiană, franceză, flamandă... Ca într-un film derulat prea repede, ni se perindă prin fața ochilor tablouri celebre, nume celebre, și ne pare rău că nu putem rămâne încă puțin pe o bancă, în fiecare sală, să surprindem esența vremii captivă în crisalida capodoperei. Suntem pe cale de a trata cu superficialitate noblețea locului și ne rușinăm. Nu avem altă soluție. Timpul ne presează. Urmărim săgețile indicatoare care duc către Mona Lisa și pe măsură ce ne apropiem, observăm cum fluxul de turiști se îngroașă. 

În sala aceea tixită, fixată pe un perete lateral, sub caseta transparentă protectoare, stă ea, singuratică și asaltată de mulțimea de ochi. Ca toți ceilalți călători, încremeniți dincolo de cordonul de catifea, am privit cu nesaț chipul ei, în așteptarea Marelui Răspuns, al unei Pythii moderne.

Ciudat, în fața acestui trofeu prea mult mediatizat, nu am avut nicio emoție. Bătusem atâta drum până aici ca să descopăr, abrupt, că mesajul se află de fapt dincolo de obiect și că nu aveam decât să caut în urmă, ca în basmul acela, pietricelele presărate pe cărări, pentru ca să nu mă rătăcesc.

Asta e tot ce am înțeles din zâmbetul promițător cu care Gioconda își gratulează vizitatorii, fără deosebire, de sute de ani.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Doamnă Iulia Giurgiu, textul dv. exprimă, cu mult talent, o realitate cumplită a României ceaușiste.
    Felicitări!
    • Like 0
  • Apai, domnule draga, cu 80 de ani inaintea calatoriei dumitale, un artist a facut doi ani pana la Paris, A vandut pana si hainele de pe el sa aibe bani de mancare nicidecum de benzina. Numele lui era Constantin Brancusi.
    In acele vremuri doar boierii mergeau cu trenul.
    Apoi vremea boierilor a trecut si tot romanul putea sa mearga la bai prin tara. A trecut si vremea aia si prin anii '90 aveam pasapoarte dar nu obtineam viza. Alora din vest le era frica sa nu le luam locurile de munca. A trecut si asta. Acum unii vad Parisul in city-break-uri, Ceilalti vad lumea cu mistria in mana.
    • Like 2
  • Delia MC Delia MC check icon
    N-am călătorit în acele vremuri decât cu părintii odată mai la nord, odată la Varna.

    Aveam un coleg în facultate, povestea cum a fost la Londra. Nu a întrebat nimeni cum a primit aprobarea, știam toți, era ciripitor la secu. Cazuri ca cele din articol sunt excepții.

    E despre cum privește cineva din comunism pentru prima dată vestul. Confruntarea dintre 2 lumi. Mă gandesc deseori, cum ar trebui să fie o țară socialistă așa încât un vizitator socialist să nu vrea să rămână în lumea capitalistă. Răspunsul ar fi, așa ceva nu există. Căci socialismul nu poate ființa decât în societate închisă. Condiția sine qua non e lipsa libertății de circulație. Oameni n-au voie să vadă cum e dincolo. Excepții au existat, de exemplu Iugoslavia. Societățile socialiste sunt entități artificiale, nefirești. Cu adevărat, niște pușcării.
    • Like 4
    • @ Delia MC
      Și totuși, așa ceva a existat - apropo de vizitatori din comunism în țări capitaliste (vezi Șișkin, „Paltonul cu gaică”, de exemplu).
      Și , din păcate, există și la noi.
      E rodul unei manipulări bine puse la punct asupra celor neinstruiți, al fricii ...
      • Like 0
    • @ aurora oncescu
      Delia MC Delia MC check icon
      Mulțumesc de idee. În literatură mai sunt exemple, din domeniul sf "Deposedații" de Ursula K. le Guin. Și da, e o chestiune de formare, adică tot de manipulare.
      Mai sunt și "bravii" conducători care de tineri trăiesc și studiază în capitalism apoi în țările lor perpetuează socialismul extrem totalitar. Asta îmi pare cel mai absurd, egoist, ipocrit.
      • Like 0
  • Se plange cineva ca-i pastra guvernul ceausist banii primiti din strainate si i se dadeau cand primea aprobare de la Secu ca poate pleca cu Dacia proprietate personala. in strainatate.
    Pai daca este sa ne gandim ca pe vremea lui Dej, daca ti se trimeteau bani din strainatate, securitatea dejista nu numai ca nu ti-i mai dadea dar infundai si puscaria pe la Gherla, Vacaresti sau Aiud, eventual la cules de stuf ori trestie in Delta si erai norocos daca n-o bagau la parnaie si pe sotia ta, pe parintii si fratii si surorile tale pentru subminarea economiei nationale si a statului comunist.
    De ce nu s-or vaicarii vaicarosii din pizma contra ceausestilor (Dumnezeu sa-i odihneasca) cand de fapt Dej a fost infinit un bolsevic mai odios, sub pulpana caruia au pierit in lagare dejiste zeci de mii de romani, poate sute de mii de romani pentru singura lor vina ca erau romani carora nu le placea bolsevismul.
    Pe vremea lui Dej daca te prindeau la granita ca fugi, daca nu stateai la somatie te impuscau pe loc. Si daca te prindeau, din lagarele dejiste nu mai ieseai intreg nici la trup nici la minte.
    La zidul Berlinului au murit impuscati mii sau poate zeci de mii de germani care doreau "libertatea", si nimeni nu l-a asasinat si nici nu l-a chinuit pe Honecker in draci si nu l-au umilit cum i-au facut lui Ceausescu. Honecker a murit alaturi de fiica sa prin Bolivia parca.
    De ce or fi romanii nostri atat de dusmani, de plini de ura si de razbunatori ? Cred ca d-aia nu ne ajuta Dumnezeu. Parerea mea. Daca gresesc, imi cer scuze.
    • Like 1
    • @ Cristescu P. Radu
      Ma intreb adeseori oare ce le da batranilor nostri (in special lor, desi multi reusesc sa transmita asta si copiilor lor mai departe) aceasta resemnare dezgustatoare in fata umilintelor si nedreptatilor (implicit a sortii) la care sunt supusi constant semenii lor. N-am reusit sa gasesc un raspuns satisfacator, dar observ in comentariul dvs. un fel de laitmotiv invocat de toti ceilalti care au aceeasi atitudine cu dvs. Ma refer, bineinteles, la concluzia ce reiese si din intelepta vorba populara romaneasca "altii moare si-asa n-áre!" Pe principiul "o fi fost ma Ceausescu rau, dar lasa ca in comparatie cu X a fost un inger". Pai urmand aceasta logica stimatul meu domn, vom ajunge cu totii niste viermi demni de dispret si calcati in picioare. Nu poti trece cu vederea monstruozitatile comise de cineva sau ceva, doar pentru ca exista acolo undeva cineva sau ceva mai rau decat atat. Aud prea des in jurul meu clisee din acelasi registru: "da ce a facut domnule, a omorat pe cineva?!", de parca am putea trai civilizat intr-o lume in care ar fi pedepsita doar crima... Pai haideti domnilor sa traim ca niste salbatici, fara medicamente, curent electric, etc, in conditiile in care traiau stramosii nostri acum cateva mii de ani, ca de: oricum a existat cineva, candva, care cu siguranta a trait mai greu decat atat. Si apoi haideti sa ne miram ca de ce se uita oamenii din lumea civilizata la noi ca la niste maimute abia coborate din copac. Sa-i scuipam, sa le dam cu bata in cap, sa-i gatim si sa-i mancam. Asa stramoseste, romaneste.
      • Like 6
    • @ Cristescu P. Radu
      check icon
      E uluitor că astăzi încă există oameni ca dvs! În acele vremuri, oamenii mulțumiți că ”sistemul” nu le-a scos decît un ochi au fost cărămida de bază pe care s-a putut clădi acesta, cu toate nenorocirile lui.
      • Like 3
    • @ Cristescu P. Radu
      Ceaușescu a fost ca Dej, dar mai ”șmecher”. Da, le trebuia un proces corect, dar și-au meritat amândoi ( soții Ceaușescu) soarta. Dumnezeu ne ajută, dar dacă n-avem (toți) minte ...
      • Like 1
    • @ Cezar Paiangan
      Delia MC Delia MC check icon
      Foarte pertinent. Parțial suntem așa din cauza acestei inexplicabile fracturi de logică. " Da' și la ei e așa...și ei au corupție...și acolo se dă (un fel de) șpagă...și ei au birocrație"...Culmea, așa "reușim" să ne resemnăm în fața abuzurilor de tot felul. Și rău facem. Gândire exploatată eficient de către propaganda de dezinformare.
      Ce ne lipsește, analiza corectă a proporției. Că una e 5% alta 85%.

      Revenind la cât de criminal e unul sau altul, da, Ceaușescu a fost un criminal, vinovat de GENOCID. Și-a înfometat CU BUNĂ ȘTIINȚĂ poporul, l-a ținut în frig, lipsuri, întuneric. I-a trimis pe mulți la canal. A ucis mii de femei prin politica demografică dementă și megalomană.

      Dacă vrem un etalon de corectitudine putem să ne gândim la Procesul de la Nürnberg, unde TOȚI naziștii mari și mici deopotrivă și-au primit pedeapsa meritată în funcție de faptele fiecăruia.
      • Like 2
    • @ Cristescu P. Radu
      Ar fi bine să vă cereți scuze!
      • Like 0
  • Gardienii vremurilor respective sunt inca prezenti printre noi. Pacat ca nu s-a putut proceda ca in germania de est cu privire la dosarele securitatii, ne-am fi insatosit poate putin mai repede sau am fi putin mai inainte cu acest proces. Iliescule, sa iti fie tarana grea, vei ramane in istorie o alta pata neagra.
    • Like 6
  • Mike check icon
    Peste 20-30 de ani cand Romania va fi suverana, libera si independenta, cel putin asa sper si nu va mai fi o colonie sub ocupatie, supusa jafului, dezinformarii si propagandei mincinoase a vestului marxist progresist, generatia urmatoare va avea acelesi frustrari si aceleasi sentimente, fiindca istoria se repeta.
    • Like 0
    • @ Mike
      Delia MC Delia MC check icon
      Dle Mike, propaganda vestului marxist "progresist" există doar...la posturile românești de propagandă. Socialismul lor are rol doar de echilibrare, vorbim de procente puțin peste cel de reprezentativitate. N-are așa o putere. În schimb nouă ni se pune placa asta, doar-doar om înghiți-o și ne vom sumeți la UE, că de ce se amestecă în treburile interne, etc. Principalul promotor stă acum la răcoare însă ideile toxice promovate de/ din initiativa sa ne bântuie din păcate și acum.
      • Like 4
    • @ Delia MC
      Corina check icon
      Mă întreb dacă sub nick-ul Mike scrie aceeași persoană întotdeauna. Ceva nu se leagă.
      • Like 1
    • @ Corina
      Delia MC Delia MC check icon
      Probabil platforma permite 2 nume de utilizator identice. Am văzut undeva o "păruială" între 2 useri cu aceleași nickuri. Altfel nu-mi explic.
      • Like 0
    • @ Delia MC
      Corina check icon
      Și mie mi s-a întâmplat. Nu ar trebui să fie posibil tehnic, dar din păcate ziariștii nu înțeleg nevoia noastră de respectare a identității.
      • Like 0
  • Dorin check icon
    Bun Articol. O evadare din lagărul de zombificare comunistă a
    populație din lagărul numit România Socialistâ. Și când te gândești că mai sunt destui nostalgici ceușisti care regretată vremurile alea.Poate le e dor de Prăduiala zilnică a cunoscuților la securitate a frigului din case și a cozilor de la alimente.Din fericire pentru noi ei reprezintă trecutul.
    • Like 4
  • Dan Dinu Dan Dinu check icon
    Stimată doamnă, "ascultându-vă" povestirea, mi-am adus aminte de o o poezie a lui Marin Sorescu în care spune cum simte nevoia să aplaude la sfârşitul lecturii unei cărţi bune şi totodată să strige ca la sfârşitul unei premiere teatrale, când autorul este chemat la scenă deschisă: Autorul, autorul, autorul !!
    • Like 4
  • Roxana B check icon
    Superfrumoasa relatarea si mai ales f exacta in ceea ce priveste procedurile de pe vremea aceea pt obtinerea unui pasaport si mai ales vizitarea vestului.
    Eu am trait prin parintii mei aceasta experientza si nu era vb de vest ci de tarile CAER.
    Ne-au lasat acasa pe mine si fratele meu, ca sa plece cu grupul la ....Moscova si Leningrad, apoi in Germania de est.
    Sticlele cu coniac albanez "lucrau" si la Moscova....
    Apoi , cind incepusera Ddr-istii sa treaca masiv la unguri care le deschisesera granitele(1988 cred sau chiar 89) , ne aflam cu maica-mea in DDR tot intr-o excursie de grup.Tata trebuise sa ramina gaj acasa.
    Nu mi-a placut arogantza cu care se uitau DDR-istii(soferul si translatoarea),la noi si cum comentau cu dispret faptul ca grupul de timisoreni din autobuz aveau sacose pline cu pahare, cristaluri etc, pe care le vindeau in diverse piete din Berlin , Rostock, etc, si cumparau salamuri sa le duca acasa in Timisoara.
    Inteleg exact ce ati simtit cind ati intrat in Austria si apoi Frantza.
    Asa m-am simtit si eu cind in 90 am iesit pt prima oara in vest...in Elvetia si am ramas surprinsa ca in Zurich se spalau trotuarele cu detergent de-aia mirosea asa frumos.
    Multi ani au trecut de-atunci si acum de cind cu globalizarea asta totul s-a....nivelat ca sa zic asa cu o puternica influentza.....orientala....de-aia acum toaletele din Austria(alea care inca mai sint curate) , nu mai sint gratuite...
    • Like 3
  • Vorbim despre o lume de acum 30-40 de ani, o lume care nu mai este asa nici in est, nici in vest si nici in noi.

    "I pak dau știre domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au ieșit den Sofiia și aimintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre...."
    • Like 2


Îți recomandăm

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult