(Foto Guliver/Getty Images)
Motto: Là, tout n'est qu'ordre et beauté, Luxe, calme et volupté. (Ch. Baudelaire, Invitation au voyage)
- Voi sunteți ca o săgeată prin Europa, e de părere Louis, zâmbind patern și frământându-și țigara între degete.
Tocmai ajunseserăm la locuința lor de la Cherbourg, după ce am străpuns Franța pe la Colmar și am „făcut” Valea Loarei, apoi Mont Saint Michel, iar acum ne pregăteam să vedem Plajele Debarcării. Abia după aceea o să coborâm la Paris; l-am păstrat pentru final, ca pe un premiu...
În primăvara lui 1986 aveam în cont banii necesari unei excursii cu trenul în Franța. Prietenii de departe, pe care încă nu-i cunoscusem fizic, mi-i trimiseseră, împreună cu invitația de a-i vizita. Evident, banii nu se țineau în casă, ci în buzuarul Statului, care ți-i dădea odată cu pașaportul și permisiunea de plecare, urmând ca la întoarcere să predai până la ultima centimă care ți-ar fi rămas prin buzunar. Prietenii noștri nu aveau cum să știe asta și de altfel, la ce le-ar fi folosit? Corespondam cu ei de câțiva ani, fiindcă mă împrietenisem pe litoral cu fiica lor; scrisorile noastre, la început doar un schimb de politețuri, continuaseră pe teme neutre, stârnite de curiozitatea lor despre viața din lagărul socialist, iar eu aveam șansa de a exersa limba pe care o predam și pe care o cunoșteam doar din teorie. Plicurile erau, evident, deschise de cineva necunoscut și lipite apoi grosier, înainte de a fi aruncate în cutia noastră poștală...
Dar n-am mai plecat în anul acela; eram cu toții bulversați de explozia de la Cernobîl și preocupați de a limita pe cât cu putință efectele asupra copiilor noștri, a noastră.
Apoi ne-a venit ideea ca, pe aceeași sumă, să plecăm amândoi, în vara următoare, cu Dacia noastră cea nouă. Tinerețea completează cu entuziasm ceea ce buzunarului îi lipsește. Aveam să dormim la hotel Dacia, dacă rabatam scaunele mașinii. Urma să luăm în portbagaj cartofi, roșii, conserve și un aragaz de voiaj. Nu trebuia decât să obținem pașaportul și aprobarea de la Securitate, apoi o să stăm la cozile lungi pentru vize; toate acestea erau obstacole prea mărunte ca să ne împiedice. Banii, aproximativ 1700 franci, acopereau cheltuielile drumului. Odată cu noi, tot cu o Dacie, urma să meargă și vărul meu, Romică împreună cu nevasta lui. Nu erau la prima ieșire; numai bine pentru noi, care știam traseul doar de pe hartă.
Depuseserăm actele de ceva vreme și așteptam optimiști. Nu bănuiam că doar un mic procent al cererilor se rezolva. Gândeam că dacă rămâneau în țară doi copii și părinții noștri, ar fi fost garanții suficiente. Totuși, răspunsul de la Securitate întârzia. Am început să ne facem griji.
Dar a venit telefonul acela, când ne așteptam mai puțin.
- Alo! Sunt F., îți amintești? Ai locuit la noi în gazdă, pe când erai la generală.
- ...
- Lucrez la Securitate. Am dat de dosarul tău și vreau să te ajut. Te rog să vii până la noi.
La noi însemna acum la Sediu. Nu mai intrasem niciodată acolo. Am așteptat temătoare în holul de intrare, după ce mi-am spus numele și pe cine caut. A ieșit un tânăr îmbrăcat în costum gri; l-am recunoscut, nu ne mai văzuserăm de când eram copii. Imediat mi-a propus să ieșim. Ne-am plimbat vreun sfert de ceas pe bulevardul umbrit de castani și m-a asigurat că acolo puteam vorbi deschis. Mi-a cerut să-i povestesc istoria mea, apoi a zis:
- Dacă vreți să plecați amândoi, eu pot depune garanție că vă întoarceți. Să nu mă distrugi; dacă vrei să rămâi, spune-mi de pe acum. Voi pune gaj situația mea, familia mea.
Adevărul este că ne-ar fi surâs să putem rămâne în Occident; era tot ce ne închipuiam mai frumos. Dar știam că fugarii nu-și recuperau copiii decât după ani de zbateri, iar noi nu ne simțeam capabili de a suporta asemenea zbucium. La rândul lor, părinții noștri aveau o vârstă și o stare fizică destul de fragilă; cum să-i abandonăm și să ne căutăm alt drum? Aveam toate motivele ca să spun un DA hotărât, așa că i-am promis lui F. că ne vom întoarce. Apoi am revenit în Sediu, unde a trebuit să povestesc în scris cum i-am cunoscut pe francezii care mi-au trimis bani, despre prietenia mea cu ei, precum și despre faptul că aceia nu mi-au pus niciodată întrebări despre politica Statului român, iar eu nu am denigrat-o. Deși F. mă prevenise delicat, în tot acest timp am simțit prezența nevăzută, ochiul lui Big Brother asupra mea și o intervenție străină și brutală care mă țintuia în cutiuța în care am crescut. Până atunci mă simțisem mult mai liberă, pentru că nu avusesem nicio întâmplare cu Secu; presiunea era cu atât mai puternică cu cât te adresai unei entittăți abstracte, căreia totuși trebuia să-i dai socoteală de viața ta ... și din câte am înțeles de la F., era obligatoriu să revin cu un raport de aceeași natură, după ce mă întorceam în țară.
O lună întreagă, luna iulie, a durat până am obținut vizele; mai întâi cea franceză, de sejur, apoi cele ale țărilor tranzitate. Plecam din orașul meu cu un tren de noapte, ajungeam în București, la consulate, la ora 5 dimineață și stăteam la rând pe liste scrise de mână, în speranța că se va ține seama de ele în momentul când ghișeul se va deschide. La închiderea programului, listele se refăceau. Ajungeam acasă seara târziu, pentru ca a doua zi să revin și o iau de la capăt cu așteptarea, ca să mai urcăm câteva rânduri pe listă. Unii dormeau acolo, pe iarbă, alții pe la rude sau cunoștințe. Veneau din toată țara, de la distanțe mari. Norocul meu că mă aflam în vacanța de vară. Cum îmi petreceam timpul? Citeam și croșetam. Aveam la mine câțiva covrigi, un termos cu cafea și multe țigări. Mă așezam direct pe bordura gardului instituției respective, la umbră, când soarele ardea cuptor. Am croșetat atunci o jachetă albă din bumbac, în care mi-am împletit speranțele și visurile mele despre La douce France.
În luna august ni se deschid, în sfârșit, porțile Occidentului. Am trecut de Turnu Severin; pe malul sârbesc al Dunării - popas la Majdanpek. Un țăran bătrân se apropie de tabăra noastră. Vorbește stricat românește. Ne povestește despre românii care trec Dunărea înot, mai ales noaptea. Grănicerii trag în ei. Unii reușesc să treacă, alții nu. Îi duce apa la vale, apoi trupurile lor sunt scoase la mal de localnici. Sunt îngropați în pământ străin, de-a lungul fluviului.
- Măi rumâne, zice bătrânul, când vă întoarceți în țară, aduceți un popă să slujească morții aștia! Sunt mulți! Să nu uitați!...
În Iugoslavia am făcut ceva bani. Acolo, în piața unui orășel al cărui nume nu mi-l amintesc, am expus pe o tarabă mizeră cele câteva sticle de coniac albanez Skenderbeu pe care le trecuserăm cu mari emoții de vama românească și de cea iugoslavă. S-au vândut imediat...
Austria. Autostrăzile cu parkinguri enorme, în mijlocul unei naturi copleșitoare. Toaletele sunt gratuite. Curățenie de laborator. În fiecare parcare, alt mecanism face să funcționeze evacuarea la WC. Pentru noi sunt tot atâtea încercări. Dacă apeși pe o placă de faianță din perete, faci să curgă apa. În alt loc, înnebunești căutând butonul, iar când, în final, te dai bătut și închizi ușa cabinei în urmă, auzi jetul puternic care spală tot și parcă râde de tine: Ha! Haa! Haaa! La chiuvete, cauți zadarnic robinetul; descoperi că sistemul funcționează inteligent, la fel uscătorul. Economic, igienic.
Într-una din parcările astea, pe când stăm la masă cu conservele noastre și cartofii prăjiți la aragazul de voiaj, se apropie un cuplu de vârstă mijlocie. Doi români. Ne-am povestit multe. Voiau să știe ce mai este prin țară. Erau fugiți de vreo zece ani, le era dor. Ei ne-au explicat cum să ajungem la Centrul de Emigrări unde putem cere azil politic și nici măcar nu ne-au întrebat dacă asta vrem, era de la sine înțeles. La despărțire ne-au urat succes, ne-au îmbrățișat și ne-au oferit o bancnotă de 20 Șilingi.
Viena. Catedrala Sf. Ștefan, cu turla ei nesfârșită și broderia de piatră a fațadei; a fost prima catedrală gotică pe care am văzut-o și poate de aceea a rămas în topul preferințelor mele. Ringstrasse cu vitrinele atât de încărcate cu bijuterii, încât păreau că stau să se reverse pe trotuar. Un prea plin care m-a strivit și m-a făcut să plâng. Acolo, pe Ringstrasse, am stat pe o bancă, sub un arbore decorativ și am plâns de umilință. Nu-mi plac bijuteriile, dar veneam dintr-o lume pentru care cuvântul sărăcie nu era suficient ca s-o descrii. Acolo am înțeles concret că veneam dintr-o pușcărie.
Munchen. Ne plimbăm pe străzi, să respirăm libertate. Suntem în orașul vechi. Oare unde o fi sediul Radio Europa Liberă? Ne temem să întrebăm. La un moment dat, auzim un huruit puternic, tot mai puternic. Ca o armată care se apropie. Bubuit maxim. Apar pe rând motociclete de tot felul, conduse de tineri rockeri, în costume de piele. Pletoși, bărboși. Fetele cu părul în vânt, pantaloni strânși pe picior, cizme sau bocanci de rocker. Șirul lung de motoare se înfășoară ca un cordon în jurul Pieței, apoi se prelinge pe lângă noi, spre oraș. Sunt frumoși. Sunt puternici. Sunt de vârsta noastră. Noi nu putem visa la asta. Poate copiii noștri...
Piața Primăriei, Marienplatz. Ne așezăm pe scaune și ne uităm la ceasul cel mare din turn, unde apar la ora prânzului o serie de figuri istorice în mărime naturală, care-și încheie rotirea cu ciripitul vesel al unei păsări de aur. Mulțime de turiști. Vărul meu, Romică dispare și revine după ceva timp. E radios, ține în mână un cornet mare cu înghețată. A costat 7 mărci, spune, și se pregătește să o împartă cu nevasta lui. Noi încă ne gândim dacă să cumpărăm, transformăm rapid în litri de benzină. Dar... ghinion: lui Romică îi alunecă din mână cornetul, iar conținutul onctuos se împrăștie pe dalele străvechi. Fața lui lungă de uimire ne face să izbucnim într-un râs de neoprit. Până la urmă, râde și el, dar.. nu apucase nici măcar să guste!
Colmar. În sfârșit, Franța! Alsacia, flori, o frumusețe de flori la ferestre și balcoane. Soțul meu oprește mașina și, fără să spună nimic, intră grăbit în buticul de pe dreapta. După câteva minute, iese triumfător, cu două sticle de bere Stella Artois. Triumfător și puțin vinovat, fiindcă noi calculăm mereu costul benzinei, iar aici, în Franța, se adaugă și taxa de autostradă... Diseară o să aflăm ce gust are berea asta celebră!
Pe Valea Loarei ne oprim la Tours, Amboise, Chenonceaux, Blois, Chaumont. El se mulțumește să le vadă pe dinafară, spunându-mi:
- Du-te tu, ești profesoară de franceză, trebuie să le vezi, mie-mi ajunge Utah (Plajele Debarcării). Mă așteaptă afară, fumând țigările noastre Carpați fără filtru, aduse de acasă. Biletele de intrare sunt prea scumpe ca să putem intra amândoi...
La Paris petrecem câteva nopți în campingul din Bois de Boulogne. De acolo parcurgeam pe jos distanțe incredibile, setoși să adulmecăm strada cu culorile și mirosurile ei, monumentele care se ridică magnific în fața noastră, spațiile vaste din piețele istorice. Urcăm spre Cartierul Latin și Grădinile Luxembourg, unde studenții iau soare și aer boem; pătrundem pe coridoarele răcoroase și pustii ale Sorbonei; căutăm și găsim, pe fațada Bibliotecii St. Genevieve, de lângă Pantheon, alături de nume celebre ale umanității, pe cel al lui Dimitrie Cantemir; îl vizităm pe Napoleon la ultimul său domiciliu de la Domul Invalizilor și citim mesajul de pe sarcofagul său, către poporul francez; hoinărim pe cheiurile Senei și admirăm buchiniștii despre care am citit atât. Pe o tarabă, alături de antichități, așteaptă niște cutii metalice cu cheiță, asemenea unor conserve de sardine, pe care scrie: Air de Paris. Iată, îmi spun, un suvenir pe care să-l poți deschide în țară, când nu mai suporți, ca să respiri aerul acesta de libertate și nonșalanță, pe care francezii îl au gratis.
La Turnul Eiffel urcăm cu piciorul, deși există și lift. O asemenea împletitură metalică nu se poate admira decât urcând pe scări, așa cum făcea maestrul Gustave, când voia să scape de notabilități și să se retragă în biroul său, la înălțime. Acolo, sus, am auzit vorbind românește și ne-am oprit o clipă, vrând să ne îndreptăm spre ei. Totuși nu am făcut-o; era un cuplu de români care se certau și își spuneau lucruri îngrozitoare, convinși că nu înțelege nimeni, așa că ne-am prefăcut că nu suntem de același neam și am trecut mai departe...
Catedrala Notre Dame, cu mulțimea de turiști, mai ales asiatici, care se întrec să fotografieze detalii de pe portalurile impresionante. Dar, ceea ce am descoperit în interior, a fost lumina veche filtrată de vitralii, pacea și misterul absidelor laterale, dezvăluite de blânde candele albe și roșii, pâlpâind ca și cum sufletele plecate își luau adio de la cei rămași.
De unde vine această sfârșeală, această epuizare și insatisfacție?... Suntem în ultima zi a periplului nostru parizian și ne-am propus să vedem Louvre. Duminica, intrarea e liberă. Impresiile recente ni se învălmășesc încă sub cortex, căutându-și locul în sertarele memoriei. Prea multe informații ne-au invadat, într-un timp prea scurt pentru a fi asimilate armonios. Avem doar câteva ore acum pentru Louvre, dorim să parcurgem cât mai mult, fiindcă nu știm când, nici dacă vom mai putea ieși...
Sus, pe scara principală, la intrarea în Galeria Denon, înaripata Victorie de la Samothrace își oferă carnea de marmură albă. Nu e timp de reflecție, vedem antichitățile egiptene, colecții grecești, etrusce și romane; zeități și împărați, statui întregi sau busturi, depozitate în săli ce par neîncăpătoare; Venus din Milo, coborâtă din cărțile de școală; Michelangelo; coloane, stucaturi, basoreliefuri; pictură italiană, franceză, flamandă... Ca într-un film derulat prea repede, ni se perindă prin fața ochilor tablouri celebre, nume celebre, și ne pare rău că nu putem rămâne încă puțin pe o bancă, în fiecare sală, să surprindem esența vremii captivă în crisalida capodoperei. Suntem pe cale de a trata cu superficialitate noblețea locului și ne rușinăm. Nu avem altă soluție. Timpul ne presează. Urmărim săgețile indicatoare care duc către Mona Lisa și pe măsură ce ne apropiem, observăm cum fluxul de turiști se îngroașă.
În sala aceea tixită, fixată pe un perete lateral, sub caseta transparentă protectoare, stă ea, singuratică și asaltată de mulțimea de ochi. Ca toți ceilalți călători, încremeniți dincolo de cordonul de catifea, am privit cu nesaț chipul ei, în așteptarea Marelui Răspuns, al unei Pythii moderne.
Ciudat, în fața acestui trofeu prea mult mediatizat, nu am avut nicio emoție. Bătusem atâta drum până aici ca să descopăr, abrupt, că mesajul se află de fapt dincolo de obiect și că nu aveam decât să caut în urmă, ca în basmul acela, pietricelele presărate pe cărări, pentru ca să nu mă rătăcesc.
Asta e tot ce am înțeles din zâmbetul promițător cu care Gioconda își gratulează vizitatorii, fără deosebire, de sute de ani.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Felicitări!
In acele vremuri doar boierii mergeau cu trenul.
Apoi vremea boierilor a trecut si tot romanul putea sa mearga la bai prin tara. A trecut si vremea aia si prin anii '90 aveam pasapoarte dar nu obtineam viza. Alora din vest le era frica sa nu le luam locurile de munca. A trecut si asta. Acum unii vad Parisul in city-break-uri, Ceilalti vad lumea cu mistria in mana.
Aveam un coleg în facultate, povestea cum a fost la Londra. Nu a întrebat nimeni cum a primit aprobarea, știam toți, era ciripitor la secu. Cazuri ca cele din articol sunt excepții.
E despre cum privește cineva din comunism pentru prima dată vestul. Confruntarea dintre 2 lumi. Mă gandesc deseori, cum ar trebui să fie o țară socialistă așa încât un vizitator socialist să nu vrea să rămână în lumea capitalistă. Răspunsul ar fi, așa ceva nu există. Căci socialismul nu poate ființa decât în societate închisă. Condiția sine qua non e lipsa libertății de circulație. Oameni n-au voie să vadă cum e dincolo. Excepții au existat, de exemplu Iugoslavia. Societățile socialiste sunt entități artificiale, nefirești. Cu adevărat, niște pușcării.
Și , din păcate, există și la noi.
E rodul unei manipulări bine puse la punct asupra celor neinstruiți, al fricii ...
Mai sunt și "bravii" conducători care de tineri trăiesc și studiază în capitalism apoi în țările lor perpetuează socialismul extrem totalitar. Asta îmi pare cel mai absurd, egoist, ipocrit.
Pai daca este sa ne gandim ca pe vremea lui Dej, daca ti se trimeteau bani din strainatate, securitatea dejista nu numai ca nu ti-i mai dadea dar infundai si puscaria pe la Gherla, Vacaresti sau Aiud, eventual la cules de stuf ori trestie in Delta si erai norocos daca n-o bagau la parnaie si pe sotia ta, pe parintii si fratii si surorile tale pentru subminarea economiei nationale si a statului comunist.
De ce nu s-or vaicarii vaicarosii din pizma contra ceausestilor (Dumnezeu sa-i odihneasca) cand de fapt Dej a fost infinit un bolsevic mai odios, sub pulpana caruia au pierit in lagare dejiste zeci de mii de romani, poate sute de mii de romani pentru singura lor vina ca erau romani carora nu le placea bolsevismul.
Pe vremea lui Dej daca te prindeau la granita ca fugi, daca nu stateai la somatie te impuscau pe loc. Si daca te prindeau, din lagarele dejiste nu mai ieseai intreg nici la trup nici la minte.
La zidul Berlinului au murit impuscati mii sau poate zeci de mii de germani care doreau "libertatea", si nimeni nu l-a asasinat si nici nu l-a chinuit pe Honecker in draci si nu l-au umilit cum i-au facut lui Ceausescu. Honecker a murit alaturi de fiica sa prin Bolivia parca.
De ce or fi romanii nostri atat de dusmani, de plini de ura si de razbunatori ? Cred ca d-aia nu ne ajuta Dumnezeu. Parerea mea. Daca gresesc, imi cer scuze.
Ce ne lipsește, analiza corectă a proporției. Că una e 5% alta 85%.
Revenind la cât de criminal e unul sau altul, da, Ceaușescu a fost un criminal, vinovat de GENOCID. Și-a înfometat CU BUNĂ ȘTIINȚĂ poporul, l-a ținut în frig, lipsuri, întuneric. I-a trimis pe mulți la canal. A ucis mii de femei prin politica demografică dementă și megalomană.
Dacă vrem un etalon de corectitudine putem să ne gândim la Procesul de la Nürnberg, unde TOȚI naziștii mari și mici deopotrivă și-au primit pedeapsa meritată în funcție de faptele fiecăruia.
populație din lagărul numit România Socialistâ. Și când te gândești că mai sunt destui nostalgici ceușisti care regretată vremurile alea.Poate le e dor de Prăduiala zilnică a cunoscuților la securitate a frigului din case și a cozilor de la alimente.Din fericire pentru noi ei reprezintă trecutul.
Eu am trait prin parintii mei aceasta experientza si nu era vb de vest ci de tarile CAER.
Ne-au lasat acasa pe mine si fratele meu, ca sa plece cu grupul la ....Moscova si Leningrad, apoi in Germania de est.
Sticlele cu coniac albanez "lucrau" si la Moscova....
Apoi , cind incepusera Ddr-istii sa treaca masiv la unguri care le deschisesera granitele(1988 cred sau chiar 89) , ne aflam cu maica-mea in DDR tot intr-o excursie de grup.Tata trebuise sa ramina gaj acasa.
Nu mi-a placut arogantza cu care se uitau DDR-istii(soferul si translatoarea),la noi si cum comentau cu dispret faptul ca grupul de timisoreni din autobuz aveau sacose pline cu pahare, cristaluri etc, pe care le vindeau in diverse piete din Berlin , Rostock, etc, si cumparau salamuri sa le duca acasa in Timisoara.
Inteleg exact ce ati simtit cind ati intrat in Austria si apoi Frantza.
Asa m-am simtit si eu cind in 90 am iesit pt prima oara in vest...in Elvetia si am ramas surprinsa ca in Zurich se spalau trotuarele cu detergent de-aia mirosea asa frumos.
Multi ani au trecut de-atunci si acum de cind cu globalizarea asta totul s-a....nivelat ca sa zic asa cu o puternica influentza.....orientala....de-aia acum toaletele din Austria(alea care inca mai sint curate) , nu mai sint gratuite...
"I pak dau știre domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au ieșit den Sofiia și aimintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre...."