Înainte de visul american, a fost „visul bizantin”. Orașul în care orice țăran sau soldat putea ajunge împărat

sursa foto: Profimedia

Dacă tot sărbătorirăm recent ziua Americii, hai să povestesc cum, cu sute de ani înainte de „visul american”, a existat ceva aproape identic în imperiul roman de răsărit - să-i spunem „visul bizantin”.

Știți cum președinți, vicepreședinți, înalți funcționari publici și alți americani proeminenți țin discursul - între timp devenit clasic - despre cum și-au început viața în condiții modeste și de acolo au ajuns cine-au ajuns și că numai în America așa ceva ar fi posibil?

Ei bine, mulți împărați, generali sau înalți funcționari publici ai imperiului bizantin ar fi putut ține exact același discurs - de data asta onorând nu America, ci imperiul lor.

Ca să nu plictisesc, o să mă opresc doar la câțiva împărați. Marcian își începe viața ca soldat simplu - și crește în rang până ajunge împărat.

Aceeași traiectorie o are și cel care i-a urmat la tron, Leon I (care, că veni vorba, s-a născut cel mai probabil pe undeva prin Dacia Aureliană).

Iustin I se naște (în Dardania) într-o familie de țărani care se ocupa cu creșterea porcilor. Doar că în loc să devină și el porcar, a ajuns împărat.

Iustinian I (faimosul Iustinian cel Mare) se naște și el tot într-o familie de porcari. Dar să spunem că el a avut pile: era nepotul lui Iustin, deci greu să nu avanseze în viață.

Theodora, soția lui Iustinian și foarte probabil cea mai puternică și influentă împărăteasă bizantină, în schimb, n-a avut niciun fel de pile. S-a născut într-un mediu nu doar foarte sărac, ci și rău famat - cel al Hipodromului din Constantinopol.

În mediul ăla, maică-sa a crescut singură trei fete (tatăl Theodorei a murit când ea era mică, lucru care a împins familia într-o sărăcie încă și mai mare) - și probabil că a trebuit să ducă lucruri greu de dus pentru a-și putea hrăni, în mediul ăla, trei copii.

Despre Theodora însăși se spune că a trebuit să ducă în cârcă lucruri asemănătoare, ba încă și mai grele decât mama ei. Oricum ar fi însă, un lucru era clar: odată ce te-ai născut și ai crescut în lumea aia, nu ai nicio șansă să ajungi necum împărăteasă, dar măcar soție de senator, ceva.

(Nu doar că din punct de vedere social așa ceva ar fi fost inacceptabil - dar, pentru ca lucrurile să fie clare și să nu apară discuții, exista și o lege care interzicea explicit bărbaților de rang senatorial sau echivalent - cum ar fi, de exemplu, Iustinian - să se căsătorească cu femei din mediul Theodorei.)

Și totuși a ajuns. Împărăteasă. Cea mai mare împărăteasă a imperiului roman de răsărit și una dintre cele mai remarcabile femei din istoria lumii.

Și nu cred că e deloc întâmplător că, printre primele lucruri pe care le-a făcut în calitate de împărăteasă a fost să-l convingă pe bărbată-su să co-legifereze, împreună cu ea, interzicerea prostituției forțate și a traficului de persoane (în special a traficului de copii) și penalizarea severă a celor care organizează astfel de activități - prima legislație de acest gen din istoria lumii.

Cât a trăit, a rămas prietena fetelor din lumea copilăriei și a adolescenței ei, cărora le-a construit nenumărate azile și refugii care să le permită să se desprindă de lumea în care intraseră de voie sau, cel mai adesea, fără voie.

Niciodată, niciun moment, nu a uitat de unde a plecat. Iar odată ajunsă împărăteasă nu s-a răzbunat, nu și-a folosit puterea pentru a arunca lumea-n haos - doar a îndreptat ce stătea în puterea ei să îndrepte.

Dar ne putem imagina umbra de zâmbet - ușor victorios, ușor răutăcios și ușor trist - care i-a înflorit pe față o fracțiune de secundă când, privind la atotputernicii masculi din jurul ei, le-a spus așa: „Dacă vă prosternați în fața lui bărbată-miu, atunci trebuie să vă prosternați și în fața mea, fiindcă împărăteasa e egala împăratului. (Și în gând, licența mea poetică: Iar acum împărăteasa voastră sunt eu, fata de la Hipodrom”).

(De la Theodora încoace, împărătesele bizantine au fost onorate exact la fel ca împărații, au beneficiat de același protocol.)

Că veni vorba, nu pricep de ce turcii au putut să facă un serial despre Soliman, dar noi, grecii sau altcineva nu putem face un serial despre Theodora. Cu buget, cu actori buni, locali, europeni sau americani, cu scenariu bun, cu tot ce trebuie. Dar nu Hollywood-style, ci European-style. Fata merită cu prisosință să fie cunoscută de publicul larg - nu doar de cel balcanic, ci de publicul larg în general.

Bun, să mă întorc la împărați. Mihail II (Amorianul) a fost, ca și prietenul și predecesorul lui, Leon V (Armeanul) un soldat care, la fel ca Marcian sau Leon I, a urcat în grad până a devenit împărat.

În fine, nu vă mai plictisesc decât cu Vasile I (Macedoneanul) care, la fel ca Iustin și ca Iustinian, s-a născut într-o familie de țărani.

Cele trei „ascensoare sociale” din imperiul bizantin erau armata, școala (la fel ca în cazul statelor moderne, nu puteai ocupa o poziție în administrația publică fără educație superioară - spre deosebire de statele feudale din Vest, unde administrația publică era apanajul aristocrației, cu sau fără școală) - și, în fine, comerțul (sau business-ul, sau antreprenoriatul, cum vreți să-i spuneți).

Și toate funcționau cel puțin ok. Adică indiferent de locul din care porneai în viață, aveai șanse rezonabile să urci pe scara socială și să-ți depășești condiția.

Dar, dincolo de asta, mai există o asemănare izbitoare între visul american și cel bizantin.

Știți sonetul Emmei Lazarus în care Statuia Libertății se adresează lumii (redau aici strofa care ne interesează):

"Keep, ancient lands, your storied pomp!" cries she

With silent lips. "Give me your tired, your poor,

Your huddled masses yearning to breathe free,

The wretched refuse of your teeming shore.

Send these, the homeless, tempest-tost to me,

I lift my lamp beside the golden door!"

E sonetul prin care America și-a consfințit imaginea globală de liman al dezmoșteniților sorții, al nedoriților, al rebelilor și al exclușilor din Lumea Veche - toți aceștia fiind invitați să ajungă în noul tărâm al făgăduinței, unde primesc o nouă șansă.

Și mulți au ajuns, și au și fructificat noua șansă - o dovadă vie a realității visului american.

Ei bine, în 1204, Niketas Choniates fuge din Constantinopolul prădat de așa-zișii cruciați franci. Și, după ce poarta Orașului se închide în urma lui, își strigă durerea pierderii în cel mai sfâșietor mod cu putință (voi lăsa textul tot în engleză, ca să-i acord lui Niketas același tratament ca Emmei):

“O imperial City,” I cried out, “City fortified, City of the great king, tabernacle of the most High, praise and song of his servants and beloved refuge for strangers, queen of the queens of cities, song of songs and splendour of splendours, and the rarest vision of the rare wonders of the world, who is it that has torn us away from thee like darling children from their adoring mother? What shall become of us?”

„What shall become of us?” e durerea oricărui post-bizantin de după 1453. Dar, lăsând asta la o parte, să observăm că Niketas Choniates o numește printre altele pe Regina Orașelor, mama adorată de la sânul căreia a fost smuls cu brutalitate (ca noi toți, de altfel), cu formula „beloved refuge for strangers” - iubit refugiu al străinilor.

Pentru că asta a fost Constantinopolul de la 330 până la 1204 și de la 1261 (când francocrația ia sfârșit) până la 1453: un liman al refugiaților, un „safe haven” al celor oprimați în alte colțuri ale lumii, un refugiu al tuturor străinilor, fie ei țărani, comercianți, soldați sau intelectuali.

Pământul făgăduinței a mai fost cândva accesibil oamenilor - într-o parte a Lumii Vechi aflată între Mediterană, Marea Neagră și Munții Balcani.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp