Prima dată m-am întâlnit cu Indiana Jones într-o iarnă, la un televizor alb-negru şi subtitrare în sârbă. Pe atunci, la noi vedeam numai documentare despre Tovarăşul şi filme cu Burebista, deci cursa celebră cu vagonetele de mină, în care Indy şi iubita lui erau urmăriţi de adoratorii psihopaţi ai lui Kali mi se părea fascinantă şi speram să nu se mai termine.
La fel cum m-a ţinut cu sufletul la gură Giuvaierul Nilului, un alt mare succes al culturii pop din anii ’80, urmarea Idilei pentru o piatră preţioasă, cu un Michael Douglas şi o Kathleen Turner tineri, sexi şi pregătiţi de orice primejdie în oraşe fascinante de la marginea deşertului. Chiar dacă, conform textelor din manualele şcolare de atunci, copiii visau să devină medici sau fierar-betonişti, eu visam să fiu explorator, deşi locurile pe unde ajungeau Indy ori Jack şi Joan mi se păreau de neatins unui puşti dintr-o ţară comunistă.
Aşa că, în speranţa vreunui maraton de filme la televiziunile din Belgrad, mă delectam cu aventurile scrise de Constantin Chiriţă, Cireşarii.
Pentru Indiana Jones şi cadranul destinului cumpărasem bilete cu vreo zece zile înainte, de teamă că nu voi mai găsi locuri la casă înainte de reprezentaţie. Dar l-am văzut într-o sală de peste două sute de locuri în care nu eram mai mult de douăzeci de persoane.
Indy a îmbătrănit şi cred că mai atrage doar nostalgicii primelor trei filme din serie. De fapt, cred că şi vremea sălilor de cinema a trecut, în dauna platformelor de streaming. La fel cum a trecut şi vremea tinerilor care mai visează aventuri citind cărţi sau urmărind aventurile imaginate de Hollywood.
Probabil că filmele acestea au fascinat atunci când doar puteam visa asemenea întâmplări şi speram că, vreodată, vom ajunge şi noi pe urmele lui Indy în Egipt sau în fabuloasa Petra. Acum, vineri, la al cincilea film al eroului meu de odinioară, mi-a spus Marcus la un moment dat: “Asta e biserica unde s-a oprit şi mama să facă o grămadă de poze când am fost în Sicilia.”
Dar am admirat cursa din Tanger şi sper ca, într-o zi, să ne plimbăm şi pe acolo. Chiar dacă străduţele acelea pe unde a alergat Indiana nu vor fi la fel de fermecătoare ca pe ecranul lat al cinematografului.
Aşa cum spunea un alt bătrân, Arnold, în miniseria de pe Netflix, ai nevoie de scopuri. Iar fără Spielberg, Schwarzenegger şi alţi eroi ai Hollywoodului din anii ’80 şi ’90 cu siguranţă nu aş fi visat la o lume mai bună şi nu aş fi scris niciodată. Dincolo de “bullshiturile” vândute de entertainmentul american, pe unii dintre noi ne-au făcut să visăm şi să avem un scop.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Odată cu vârsta, însă, mărturisesc că stau departe de francize, ecranizări după benzi desenate, supereroi și armate de zombi. Deși, unele încă mă mai amuză.