Foto: Ray Tang / Zuma Press / Profimedia
HORECA, unul dintre cei mai mare angajatori din România, e revoltată. Măsurile impuse cu de-a sila asupra lor ĩi va duce ĩn pragul falimentului. Adică era greu să funcţionezi cu 30% din capacitate, dar deloc, e moarte sigură. Sunt supăraţi, mai ales, spun unii, că magazinele abundă de oameni, stau ĩnghesuiţi printre rafturi, locurile de muncă au focare, şi oameni mulţi sunt peste tot, dar i-a închis tocmai pe ei – restaurante, pub-uri, cofetării şi alte aşezăminte unde oamenii se întâlneau să îşi consume ritualurile sociale. Citesc postarea unui restaurant din Timișoara, unde obişnuiam să merg, deh! în vremurile bune, şi empatizez, deşi nu sunt de acord cu… şi cred că spaţiile acestea trebuie să stea închise o vreme, în asteptarea semnelor de vindecare. Ba mă simt certată! „Da, dvs vă era frică să veniţi la restaurantul X, unde stăteaţi cuminţi la masă, dar nu aveţi nicio problemă să vă ĩnghesuiţi printre rafturi?”
Frică nu îmi este, însă recunosc că în perioada aceasta, puţine au fost localurile în care am văzut că totul funcţionează ca la carte, adică de la a avea măsurile de protecţie şi dezinfecţie implementate la modul serios, până la a păstra distanţa socială sau a-şi instrui personalul să îşi ţină masca şi pe nas.
La fel cum sunt puţine localurile, cafenele restaurantele, tavernele, hotelurile şi în general tot ce înseamnă industria ospitalităţii în România, care ne-au adus, și în vremuri normale, serviciile normale, că de excelenţă vorbim cu puţini.
În perioada pandemiei, am respectat în mare parte distanţarea socială și regulile impuse, dar nu am stat locului. Am fost cazată prin Bucureşti, Cluj şi am servit masa pe acolo, dar şi prin Timişoara. Recunosc că selectez mult, şi-n Timişoara puţine sunt localurile pe care le calc, în urma acestei selecţii. Am dormit şi am mâncat pe mai toate continentele și colţurile lumii, am făcut topuri mentale cu „cel mai fain loc”, „cea mai bună mâncare”’, „locul unde m-aş întoarce şi mâine”, „locul cel mai liniştit”, clasificări care nu s-au potrivit meleagurilor noastre, oricât am vrea să credem în HORECA noastră, cu mici excepţii. Bineînţeles. Excepțiile există.
Câți dintre noi am plecat cu un gust amar din vreun hotel sau restaurant¸în locul aromei care să te îmbie să vii iar și iar sau să povesteşti prietenilor de experienţa ta de client, că până la urmă reclama din gură în gură funcţionează cel mai bine sau cum ar spune specialiştii-n marketing „customer promoter score-ul e relevant”?
Câţi dintre noi alegem alte meleaguri, uneori mai puțin piperate la pungă, dar cu servicii mai apropiate înfăptuite de oameni mai dispuşi să te facă să te simţi ca la mama acasă?
Câţi dintre voi ați cerut ceva şi vi s-a oferit altceva sau vi s-a spus că nu există, nu se poate, „pune-ţi pofta-n cui”, „durează prea mult”, „se poate doar dacă”, nonșalant, ridicându-se din umeri?
Câţi dintre voi v-aţi luat la harță cu vreun chelner mai obraznic, cedând ușor, că foamea era mai aprigă, dar şi la gândul că tot el e cel care vă va plimba farfuria până ce păpica ajunge pe papilele gustative?
Câţi dintre voi aţi plătit şi v-aţi simiţit înșelați sau aţi simţit că nu ați plătit preţul corect?
Da, mulți români au contracte de lucru în HORECA, la fel ca și-n diaspora, însă câţi dintre aceştia au salariile corecte pe statele de plată şi câţi dintre patronii lor contribuie în întregime la stat?
Este foarte tentant să vrei să faci profit în primul rând, iar doar mai apoi apoi eventual să investeşti în oameni, să ĩi profesionalizezi, să îi ajuţi să crească, să înveţi despre customer service de la profesionişti, să îi copiezi sau să mimezi copiatul, deşi eu totuşi cred că noi încercăm să o facem, doar că trebuie să inversăm puţin ordinea...
Ah! Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu sunt împotriva HORECA şi sunt conştientă că ne învârtim într-un ecosistem în care suferă agricultorul, dar ĩn acelaşi timp suferă şi viticultorul (sau poate el, ultimul, sic!), suferă şi măcelarul, hotelierul şi şoferul… Mai stiu şi de lanţuri mari de hoteluri internaţionale care prima măsură pe care au luat-o în pandemie a fost aceea de a-şi reduce personalul. La jumătate. La sfert. La minim.
Vă mai aduceţi ce revolte a iscat interzicerea fumatului în spaţiile ĩnchise, să nu mai zic, de cele în care se servea masa. Mulți vedeau dezastrul, pierderea muşteriior… o regulă de neacceptat. Şi astăzi sunt aproape cinci ani de când putem să ne udăm gâtlejurile şi să ne ospătăm simţurile fără fumul de ţigară în preajmă. Eu cred în puterea adaptării și schimbarea regulilor de joc cu care operează HORECA şi alte industrii. Şi mai cred în puterea vindecării unei industrii oricum bolnave şi cu multe angoase, care poate are oportunitatea de a se (re)inventa, (re)calibra şi mai ales, de a-şi autoelimina paraziţii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.