Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Interceptări. Dumnezeu nu e mort

Time.

 - Dumnezeu este o Aletheia?

- Da, bineînțeles. Dar asta nu ne asigură că și există.

- Bun, atunci, Dumnezeu există?

-Ce-ai vrea să auzi, un da sau un nu? Oricum, e o întrebare falsă. Căci fiecare are un răspuns înainte de a i se pune întrebarea asta. Nimeni nu e nedumerit, nimeni nu vrea cu adevărat să știe, să afle pe cale rațională, dacă există sau nu Dumnezeu. Toți cred că știu. Cei care cred că, da, Dumnezeu există, încearcă să demonstreze asta „rațional” pentru a-i converti pe intelectualii necredincioși – nu altceva fac scolasticii medievali, de la Anselm de Canterbury, cu al său stupid argument ontologic, până la cele cinci căi de dovedire a existenței lui Dumnezeu enunțate de Thoma D`Aquino. Necredincioșii încearcă, la rândul lor, să distrugă, tot pe cale „rațională”, ideea de Dumnezeu.

-Așa o fi, dar eu chiar nu știu. Uneori cred că da, alteori că nu.

-În funcție de ce ți se întâmplă. Dacă te îmbogățești peste noapte, atunci Dumnezeu există și te iubește, cum ne povățuiește Sf. Becali. Dacă dai faliment și-ți mor copiii, atunci poți să te-ndoiești, ba chiar să-L dai dracului pe Dumnezeu. Pe lângă aroganța de a se considera altfel decât restul universului, și legat de ea, omul nu suportă să fie supus hazardului, vrea să ordoneze în favoarea lui întâmplările prin care trece – și atunci apare Dumnezeu. Nu discutăm cum sunt alte popoare, dar românii sunt mai degrabă superstițioși decât religioși. Fac rugăciuni uzuale, ritualuri, donează bisericii în speranța că altarul, preotul, episcopul, Dumnezeul le vor regulariza cursul vieții. N-au citit Biblia, nici măcar Noul Testament ca lumea, nu știu cine au fost părinții bisericii din care fac parte, habar n-au de marile cărți despre Iisus. Nici nu știu în ce zic că cred. Dumnezeu e un altfel de doctor sau de funcționar la care dau șpagă. Comit păcate abominabile, după care se duc la preot, ca și cum s-ar spăla cu dezinfectant sau ar lua un laxativ. Căci plăcut lui Dumnezeu și Bisericii e cel ce păcătuiește și se spovedește, nu omul care nu face niciun rău nimănui, dimpotrivă, aduce cât bine poate celor din jur, iubește aproapele și departele și animalele ca pe sine însuși, dar nu dă pe la biserică. Omul rău, pocăit, sau care se pretinde pocăit, sau care nici măcar nu se pretinde, doar se întoarce, e premiat, ca-n parabola Fiului Risipitor. Iar nevinovatul poate fi pedepsit crunt, pentru nimic, de către Dumnezeul Atotputernic, ca în cea mai coruptă Justiție de pe pământ, ca în cel mai negru regim dictatorial. După care vin teologii și justifică strâmbătatea prin supunerea necondiționată, adoratorie, pe care omul trebuie s-o arate față de Dumnezeu, căci ascunse sunt căile Lui.

-În Biblie, Dumnezeu îi cere cuiva să-și omoare copilul, doar ca El să-i pună la încercare credința...

-Da, lui Avraam. Și îi cere s-o facă nici măcar „curat”, cum și-a lichidat Goebbels copiii cu cianură, ci horror, să-l ucidă ca pe un animal, cu cuțitul și apoi să-l ardă-de-tot, adică să nu mai rămână, dacă se poate, nici cenușa. Iar locul faptei să fie izolat, pustiu, pe un munte, nu în cetate. Avraam nu le spune oamenilor ce are de gând să facă, nu-i spune nici fiului său. Nu încearcă să se justifice public: „Așa mi-a zis Dumnezeu că vrea”. Înfiorătorul păcat e pregătit să-l ia cu totul asupra sa și să fie supus oprobriului.

 Fiul său, Isaac, nu e acuzat de nimic, cu atât mai puțin vinovat de vreun păcat, e întruchiparea purității naive când își întreabă tatăl, la care vede lemnele, cuțitul și focul, unde e mielul de jertfă.

Amoralitatea lui Dumnezeu este înspăimântătoare. În atotputernicia Sa evacuează din om, din societate, din Univers orice urmă de morală: Isaac va muri fără să știe de ce. În el nu există niciun temei, nicio noimă, pentru moartea lui, nu are a se căi pentru nimic, moare doar ca dovadă a supunerii totale a tatălui său față de stăpânul suprem. Execuția lui o decid doi adulți: Dumnezeu-Tatăl și tatăl său. Nu întâmplător. În Biblie se vorbește de nenumărate ori de păcatul capital de a nu-ți respecta tatăl, până la a-l ucide. Dar nu e sancționată niciodată uciderea unui copil de către tată. Sau fierberea lui pentru a fi mâncat de către părinți în vreme de foamete în Ierusalim, ca în Plângerile lui Ieremia.

Astfel, Atotputernicul transmite următorul mesaj: Eu pot distruge Puritatea însăși, dacă nu mi se supune, dacă e bună și curată de capul ei; în schimb, pot să-l iert pe cel mai mare criminal, pe cel ce-și ucide copilul, dacă o face pentru Mine.

Acum, abstracție făcând de emițătorul mesajului, ideea care intră în capul omului este independența totală a morții față de viață, de viața pe care o duci. Mori ca un câine lovit de camion sau ca un gândac strivit din întâmplare, oricâți oameni ar veni la înmormântare. Moartea n-are nimic personal cu nimeni, e o anume splendoare în indiferența ei. Ai văzut că și inși a căror față, cât au fost în viață, mustea de răutate, viclenie și prostie, capătă în sicriu o anume noblețe curată? Singura entitate îmbibată cu perfecțiune până la refuz a acestei lumi este Moartea. Moartea e atotputernică, neschimbătoare. Viața e de multe feluri, Moartea e una, nemuritoare. Moartea nu e rea, când te ia. În fața ei, toți oamenii sunt, în sfârșit, egali. E dreaptă. E pedeapsa pentru păcatul originar de a exista.

Viață nu se află în Univers decât într-o parte infimă, până la ca și inexistență, în vreme ce Moartea e peste tot. Moartea dezintegrează și Neviața. Totul în Univers i se supune, oameni, animale, iarbă, mașini, bolovani, galaxii, ba chiar Univerul însuși se va răci, va sfârși în moarte termică, zic unii.

Nu sunt toate astea cea mai bună definiție a lui Dumnezeu?

Prin urmare, zicerea poetico-patetică, atât de celebră, a lui Nietzsche: „Dumnezeu e mort” nu face decât să oculteze mult mai puternica și adevărata propoziție: „Dumnezeu e Moartea”. Dumnezeu există și este Moartea.

-Chiar așa? Dumnezeu este Moartea? Nu m-am gândit niciodată... Bine, e Moartea, dar nu mai e și altceva?

-Adică, întrebi dacă și reciproca e adevărată, Moartea este Dumnezeu. Te lămurești dacă citești Cartea lui Iov.

-Cine a scris-o?

-Nu se știe. Dar unitatea stilistică și ideatică par să indice un singur mare poet, nu mai mulți autori. Iov are o forță literară devastatoare, depășind oricare dintre Evangheliile Noului Testament. Dacă o citești cu mintea și inima deschise către Artă, ajungi să crezi mai degrabă în Moarte ca Dumnezeu decât în dumnezeirea lui Hristos. Ia ascultă:

„De ce nu mi-a fost moartea în sânul maicii mele,

sau n`am murit de`ndată ce i-am ieșit din pântec?

De ce și-a pus genunchii să-mi fie așternut ,

și pieptul ei cel dulce de ce i l-am mai supt?

Acum, dormindu-mi somnul, m`aș înveli`n tăcere;

zăcând, m`aș odihni

cu regii laolaltă și cu mai-marii lumii

semeți întru armúri,

sau cu boierii-alături îmbelșugați de aur,

cei ale căror case sunt doldora de-argint;

aș fi ca stârpitura de pântec lepădată,

ca pruncii prea devreme lumina s-o mai vadă.

Acolo păcătoșii`n iuțimea lor au ars,

acolo-și au odihnă cei osteniți în trup;

acolo nici viețașii

nu mai aud poruncă și glas de temnicer.

Acolo mic și mare, de-a valma sunt totuna;

acolo robu`n fine de domn nu se mai teme...

De ce s-a dat lumină amarului luminii

și viață celor care`n durere viețuiesc

și care își vor moartea și nu dau peste ea,

în van scurmând s-o afle ca pe-o comoară-ascunsă

și-s plini de bucurie de-o nimeresc cândva?

Odihnă-i este omului murirea, căci într`însa

l-înfașă Dumnezeu!”.

Iar dacă mai păstrezi vreo speranță în legătură cu Viața de Apoi, care să biruie Moartea, iată versetele care te liniștesc de tot:

„Nu Tu, ca pe un lapte, m`ai muls din neființă

și, precum cașul proaspăt, cu cheag m`ai închegat?

De ce m`ai scos din pântec? de ce nu mi-am dat duhul,

ca niciun ochi pe lume să nu mă fi văzut

și să fi fost atuncea ca și cum n`aș fi fost?

Vieața mea nu-i oare, și-așa, destul de scurtă?;

Ci lasă-mă să-mi dărui o leacă de odihnă

`nainte de-a purcede pe calea fără `ntoarceri,

acolo, în tărâmul de neguri și`ntuneric,

în întuneric veșnic tărâm fără lumină

și fără văz în viață de oameni muritori”.

Ei, tot te mai vezi în Rai, printre îngeri bucălați sau în Iad, la cazane?

-Nu, dar parcă, totuși, ceva ar mai fi... chiar și în întuneric... întunericul nu e lumină, dar nici neființă...

-Da? Atunci, auză și asta:

„Dar omul, dacă moare, se prăbușește`n hău,

și dacă muritoru-a căzut, mai mult nu e.

Că prin lucrarea vremii chiar marea scade`n maluri

și râu-și pustiește zăvoaiele și seacă,

la fel, și omu-adoarme și nu se mai ridică,

și pân`ce va fi cerul, el nu se mai trezește,

nu, nu se mai deșteaptă din somnul său adânc”.

-Până la urmă, ce naiba, vrei să iubesc moartea?

-Cam da. Cum spunea titanul poeziei cașghire: „Vine Moartea pe la curți, oamenii sunt răi, urâți, Moartea-i frumoasă ca o pansea, te înamorezi de ea”.

-Pansea… adică, de la panseluțe? Moartea ca o floare?

-Nu, domle, pansea de la panseu, gândire, cugetare. Femininul de la panseu. Dar, s-o facem pe teologul diavolului și să zicem că episodul execuției simulate a lui Isaac e din Vechiul Testament, ca și chinurile lui Iov, că Iisus n-ar putea fi atât de crud cu omul. Într-adevăr, nu cu omul, dar cu pomul.

-Ce pom?

-Smochinul. Lui Iisus I se face foame, ca oricărui om. Vede un smochin la margine de drum, caută în el, dar nu dă decât de frunze. Marcu precizează că nici n-avea cum să găsească, nefiind vremea smochinelor. Și, atenție, smochinul nu făcea parte din livada cuiva, ca într-o parabolă, a aceluiași Iisus, zisă „A smochinului neroditor”, nu era cultivat să dea roade, era un pom stingher, scutit de astfel de „obligație”. Deci, Iisus vrea să mănânce smochine, copiii smochinului, așa cum Dumnezeul veterotestamentar amenința să-l mănânce fript pe copilul lui Avraam. 

-Păi, da, dar Hristos era flămând.

-Și Dumnezeu Tatăl era flămând, flămând de credință oarbă arătată Lui. Dar nici cu Iisus nu-mi e rușine, stai să vezi. Supărat pe smochin, pe „nesupunerea” lui, El îi aruncă blestemul: „Să nu mai rodești în veac!”. Și bietul pom se usucă - pe loc, după Matei, a doua zi, potrivit lui Marcu.

Niciunul dintre ucenicii care erau cu El nu-L întreabă de ce a pedepsit acea ființă vie, care era vina ei. În schimb, sunt curioși să știe cum Dumnezeu s-a săvârșit minunea uscării rapide. Iisus, Dumnezeul Iubirii, răspunde: „Adevăr grăiesc eu vouă: Dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci și muntelui acestuia de veți zice: ridică-te și aruncă-te-n mare, așa va fi”. Iată că, așchia nu sare departe de trunchi, Iisus seamănă bine cu Taică-Său: credința îți dă puterea și justificarea să comiți orice crimă, oricât de mare, de pildă să poruncești unui munte să se sinucidă, cu toate ierburile, florile, copacii și viețuitoarele de pe el, înecându-se în apele mării.

Este miezul visului oricărui dictator: să se înfăptuiască de îndată orice ordin al său, oricât de groaznic sau de stupid, fără să recurgă la constrângere armată, fără să fie nevoit să explice de ce o face – explicațiile, demonstrațiile, justificarea sunt apanajul intelectualilor de rahat, gavno, cum zicea Lenin. Și nu numai oamenii, întreaga natură trebuie să-i fie obedientă. Erau țărani în România, pârjolită de secetă la sfârșitul anilor `40, care se întrebau cu speranță: „Abá, maichea, o da tovarășu Stalin să plouă?”.

De fapt, pentru că Dumnezeu poate fi nu numai transcendent, ci și imanent, adică prezent în fiecare dintre noi, în orice om zace această dorință, mai bine sau mai prost ascunsă. Exemplul cel mai feroce e părintele față de copii. În viața socială, insul poate fi un etern subaltern pizmaș, un ratat, o mediocritate pe care nu o bagă nimeni în seamă, dar când vine acasă își răzbună, își are partea lui de fericire: dă nevestei și copiilor porunci semnate din gâtul mâinii, uneori deliberat contradictorii sau inepte, fără ca aceștia să aibă dreptul să crâcnească. Cruzimea oarbă, arbitrară „c-așa am eu chef” e orgasmul ființării lui. Orice imbecil ticălos care se reproduce poate fi Dumnezeu cât sunt progeniturile mici.

-Nu numai tații, și mamele pot fi așa...

-Bineînțeles. Există însă și posibilitatea ca odraslele, odată ce se fac mari, să-și ia respectivul părinte la șuturi sau chiar să-i crape capul. Genitorii se poartă față de copii ca și cum aceștia n-ar urma să crească, ar rămâne mereu niște puieți la cheremul lor.

-Hă, hă, îmi aduc aminte o întâmplare de când eram copii, pe strada Făinari. De obicei ne băteam joc de cei mari spre seară, când ața nu se vedea. Puneam hârtia de 5 lei pe trotuar, lângă gardul garajului de imeseuri părăsit, și când persoana se apleca s-o ia, noi, de după gard, trăgeam încetișor sau scurt de ață. Și dacă puneam o monedă de 1 leu, pe care o fixam în asfalt bătând un cui în ea, tot se aplecau. Întindeau mâna și dacă era un 25 de bani. Și erau și femei împopoțonate, cu inele de aur, mirosind a parfum de ne lua amețeala, care nu se dădeau în lături. Până la urmă, ne-am plictisit de cioacele astea și am venit cu ceva nou. L-am pus pe Piciu, într-o seară în care ninsese, să plângă lângă gard, când am văzut că se apropia o cucoană în blănuri, din alea pricopsite. „Ce e, băiețaș, ce-i cu tine, de ce plângi?”. Piciu răspunde printre sughițuri (juca foarte bine, până la urmă a ajuns actor): „Vreau să fac pipi, tanti, și nu pot să mă desfac la pantaloni, că mi-au înghețat mâinile, hîî, hîî”. Cucoana a clătinat pedagogic din cap: „Păi, de ce umbli fără mănuși? Cum te-au lăsat părinții să ieși așa? Hai, stai așa, că te ajut eu...”. Icnetul pe care l-a scos doamna a fost de parcă o înjunghia cineva. Pe urmă a plecat drăcuind, în vreme ce noi ne pișam pe noi de râs. Piciu avea aproape 20 de ani, dar nu era mai mare decât noi, că era pitic din naștere, avea însă o sculă de-i făcea vânătăi pe obraz cucoanei dacă o plesnea cu ea...

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Un articol interesant! Desigur, este o scriere „slabuta dpdv artistic”, un fel de „filozofeala amatoriceasca”, dar pe fond abordeaza un subiect interesant. Atentie, aviz celor care nu au inteles tema articolului, acesta nu vizeaza BOR (Biserica pacatele ei si ale reprezentantilor ei), ci contine un filon adversativ la adresa credintei insasi, la adresa imaginii curate a lui Dumnezeu, asa cum este inchipuita de catre credinciosi, Dumnezeu care, in substanta articolului, se identifica inclusiv cu ordinarii, pizamsii, pariile societatii, aparand, prin unele dintre povetele sale biblice, ca un lipsit de moralitate, de etica, de tot ce cunoastem ca e bine si moral in viata noastra.
    • Like 0
    • @ Paco Raceanu
      Anexa: Desigur, in optica unui credincios, articolul in speta apare, in mod legitim, ca o blasfemie (defaimarea divinitatii, a imaginii imaculate a lui Dumnezeu, asa cum este aceasta perceputa prin „ochii credinciosului”). Insa, privit in cheia convingerilor ateice ale autorului, acest material este unul specific doctrinei ateismului.
      • Like 0
  • e-vis check icon
    Adrian Ghenie descria: „Marx a venit de la Darwin. Mişcarea Eugenetică engleză a venit de la Darwin, iar mişcarea Eugenetică a condus la darwinismul ştiinţific şi de aici la nazism. Ideea că există o lume materială şi nimic altceva şi că lucrurile sunt produsul evoluţiei, a fost esenţială pentru marxism. Acolo, totul este faptic; nimic nu este transcendental. Şi pentru nazişti, supravieţuirea celui mai potrivit, a rasei supreme - acestea au fost ingredientele pe care s-a bazat ideologia lor. Şi eliminarea celei mai slabe verigi, care le-a alimentat doctrina rasistă şi antisemită". 
    • Like 0
  • Continuă campania de denigrare a bisericii. CTP a început cu o încălzire ușoară, prin atacul la atitudinea antivaccinistă a lui Teodosie, apoi văd că acum a trecut ”pe fond”. Adică fondul doctrinar al creștinismului, pe care îl răstălmăcește cu rea credință. Nu mai comentez fondul ideatic al articolului, că e limpede că e în zadar. CTP e clar și asumat împotriva bisericii. N-ai ce să-i spui ca să se liniștească, fiindcă e conștient de ce face. Atunci când vorbește de anumite păcate, rătăciri, greșeli punctuale etc ale oamenilor bisericii, asta e doar pentru a își face loc către miezul problemei, care este dușmănia față de instituția bisericii naționale și față de credința creștină, ca (poate) ultimele bastioane ale rezistenței poporului nostru față de deznaționalizarea forțată, neomarxism și marea resetare care ne pândește.
    • Like 0
    • @ Dan Cojocaru
      Din dorinta de a te baga MEREU in seama contesti orice editorial scris de CTP ,crezandu-te astfel EGALUL acestuia si avand iluzia unei CERTIFICARI ,a unei ,, competente,, pe care o ravnesti din situatia unui anonim complexat de propria existenta fada.Nu esti capabil sa percepi un text cu o valoare LITERAR -FILOZOFICA de un editorial politic . Faptul ca CTP este un ateu convins nu este un secret el asumandu-si acest fapt public , dar acesta este ,, pacatul ,, lui si pana la urma dreptul lui .Libertatea de a crede sau nu este un drept consfintit in Constitutie si fiecare alege . Spui ca CTP ataca BISERICA dar cel mai rau isi face insasi Biserica care prin anumiti prelati ,ca de exemplu Teodosie sau Ambrozie ,se autocompromite prin atitudini si luari de pozitie anacronice si lipsite de moralitate. Din pacate BOR nu este capabila sa ia atitudine fata de anumiti prelati care fac afirmatii si fapte reprobabile , compromitatoare ptr. ea , asa cum Papa ia atitudine si chiar exclude anumiti episcopi catolici care compromit Biserica Catolica.Noi ne balacarim in aceasta mocirla , acceptam compromisuri care fac sa se compromita BOR si ne plangem ca dam ,,munitie,, necredinciosilor si derutam enoriasii.
      • Like 1
  • CTP nu se dezminte,dar,ce-i a Cezarului n-ai cum sa nu recunosti,ca este o eminenta a comunicarii rationale,chiar,si in domeniul acesta plin de necunoscute al existentei sau inexistentei lui Dumnezeu.Dar,frica de Dumnezeu daca,nu ai,fie ca el exista sau nu,vom fi ca salbaticii.
    • Like 2
  • CTP este un dac. Unul dintre acei daci a cărui rugăciunea ne-a recitat-o Eminescu.
    • Like 0
  • Credința în Dumnezeu o ai... sau nu o ai. Se mai întâmplă ca unii, chiar având-o, să se smintească și să facă pipi pe ea, asa cum pilduieste dl CTP. Unde are d-sa dreptate, totuși ? În acea ipoteză potrivit căreia unele scrieri declarate ca fiind sfinte ar putea fi scornite de oameni smintiti, teribiliști, care -in nemernicia lor- se vor fi crezut Dumnezeu. Si trebuie sa fi fost mulți... eu nu-l exclud din această situație nici pe Moise.
    • Like 0
  • Ce sisteme ontologice complicate îsi crează oamenii, la doar câteva clipite după apariția lor pe Pământ!…o simplă bilă călătorind nebună printr-un Univers (aproape) sterp… Că dacă Dumnezeu există…ori nu există…și ce-a făcut, și ce-a dres. Și pe cine-a determinat să ucidă pe cine…El însuși, sau doar demonii ucigașului. Zbuciumul metafizic și cucerirea Inutilului par a fi indisolubil atașați făpturii umane, ca și când progresul și bunăstarea acesteia ar fi de negândit fără zbatere oarbă…
    • Like 1


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult