Cu fiecare știre a ultimelor trei săptămâni, una mai gravă decât cealaltă, cu fiecare tulburare și amărăciune adusă prin realitatea crudă devoalată, s-a conturat concluzia: "suntem pe cont propriu"! Un pustiu, o însingurare înfrigurată în mijlocul unei lumi mult prea întoarse cu susul în jos, care merge nu mai știe încotro și de ce. Un hău de tristețe și un non-sens în toate aceste tragedii pe care mintea cu greu le poate pune la un loc fără să-și rănească brutal firele firave de bucurie și speranță ale inimii.
Si totuși! În fața supermarketului din cartier, o fetiță de 4 ani își asteaptă mama să iasă de la cumpărături. În cărți e un pic mai complex: 80% dintre informațiile despre lumea înconjurătoare sunt obținute de creier prin intermediul ochilor. Iar copiii sondează lumea prin ei pentru a o prelua exact așa cum arată, în imagini pe care mintea lor le va mixa toată viața, impunând-o convingerilor personale: "așa e viața, așa e lumea!". Bună sau rea! Nu, creierul lor nu poate atașa valoarea de adevărat sau fals, asta vine mai târziu. Sau niciodată, dacă au nenorocul unui mediu străin de introspecție, autocunoaștere, articulare interioară pe un set de valori autentic.
În primă instanță ei doar iau de bună tot ceea ce scriem cu viața și trăirile noastre pe tabla vieții lor, preluând automat comportamente, credințe și atitudini de la adulți, precum un stick de pe hard disk.
În realitate e mai simplu și mai dur: privirea copilului liber de gânduri grăiește într-o milisecundă că exact ceea ce vede în tine cu aceea se va alcătui...da, chiar în tine, trecător anonim pentru acest copil, care nu va cunoaște niciodată pe cel ce oricum și-a pus o mică amprentă asupra lui.
Cred că există un moment de sfințenie în responsabilitate, în momentul în care înțelegi că gustul de viață, de frumos trebuie transmis în momente cheie, nu contează cum și nu mai contează câtă mâhnire trăiești ca adult. Poate că e ceva ce vine din surâsul blajin al bunicilor din sate moldovenești uitate de lume, care au lăsat o vrajă a copilăriei pentru cei mici în ciuda greutăților imense ale celor mari. Poate că este pur și simplu un reflex de supraviețuire în fața cinicului "cont propriu", căci n-ai cum să lași copiii în inima ta să fie ca ai nimănui! Deci suntem pe conturi proprii - singurătăți care înțelegem că mai avem un împreună, atât cât îl pricepem fiecare dintre noi și cât putem să tragem să ținem la el, într-o țesătură socială tot mai destrămată, dintr-o vină pe care de-acum nu mai avem cui o arunca decât nouă.
Astfel, pentru copii și pentru noi, rămâne a ne educa ochii spre a vedea că lumea nu-i absolut toată așa cum am văzut-o în ultimele 3, 4 săptămâni. Să vedem binele și frumosul acolo unde sunt, atât cât se poate, să nu-l lăsăm să moară în mlaștina deznădejdilor noastre.
Iată un exemplu! Un profesor de matematică pasionat de pictură, într-unul din satele moldovenești scăldate de soarele de început de septembrie, a găsit soluția pentru primirea frumoasă a copiilor de grădiniță: cu retroproiectorul a trasat contururile perfecte pe pereți și mâini dibace de colegi iscusiți pictează personaje de desen animat, întru bucuria copilăriei prichindeilor de mâine.
Trebuie să fi fost multă muncă de informare pentru a alege culorile rezistente la intemperii și înțelegere pe măsură într-un colectiv chiar dedicat copiilor. Pe unii îi cunosc, pe alții nu. Unora le știu sclipirea din ochi pentru o excursie frumoasă cu copiii sau tristețea pentru cei care nu au reușit să meargă mai departe, să înflorească în ciuda unui mediu care-i ajută mai puțin. Nu-i știu pe toți dar simt că insistența pe detalii, care dau impresia că e cărămidă acolo deși nu e, arată strădania de a face totul un pic mai bine și mai frumos.
Sunt puțini, sunt mai mulți cei care încearcă să facă bine în toate ariile de activitate care fac adesea să ni se strângă inima? În medicină, educație, armată, Biserică? Cine sunt cei datorită cărora șandramaua nu se dărâmă cu totul? Care se implică, care fac lucruri, deși, aparent, nu e treaba lor? Care mai țin lucrurile laolaltă, în ciuda a ceea ce vrea cu dinadinsul să dezintegreze?
Destui sunt lângă noi și au nevoie doar de o privire. În cărți e mai complex: creierul este "dotat" cu biasul negativității, adică tendința de a observa lucrurile care nu sunt bune, care sunt în neregulă. Pe acelea le vede primele, cu acelea se hrănește, uitând că nu mai trăiește demult prin pădurile în care trebuia să monitorizeze totul pentru a supraviețui, neștiind că se afundă singur în obișnuința de a vâna tot ceea ce este rău și a-l mări, de parcă ar putea anihila vreo amărăciune făcând asta.
În realitate e mai simplu: ajunge zilei răutatea ei! Știm: și foc, și moarte, și taxe, și nesiguranță, care ne așeaptă de la prima clipire de ochi să le analizăm de la capăt. Și totuși: să vedem și binele din jur, atât cât e! Pentru o secundă, doar pentru o secundă... Și să nu-l sufocăm cu sentința noastră de floare care nu aduce primăvară. Dacă vrem să vedem mai mulți care-l fac să ne uităm în oglindă și să ridicăm măcar o hârtie de pe jos, chiar dacă, of!, nu e treaba noastră. Poate n-om netezi nici o cută a frunții noastre îngândurate cu asta, dar măcar nu vom tăia aripi din inimi de copii.
Suntem pe conturi proprii, adică împreună, singurul care ne-a mai rămas. Și care, în ochii fetiței din fața supermarketului, așteaptă un dram de bucurie și seninătate, pe care apoi să vrea mereu să încerce a le (re)găsi, precum în amintirile cu bunici din satele moldovenești uitate de lume...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sunt sigur că toți vedem binele și frumosul din jurul nostru, însă evenimentele negative au impact emoțional mult mai mare. Și probabil că așa este natural. Ține de instinctul de conservare detectarea răului și analiza riscurilor pentru a-l ocoli sau a da piept cu el. Probabil de aceea și majoritatea basmelor populare conțin personaje diabolice și evenimente terifiante (considerate peste noapte “not politically correct”), care aveau menirea să-i pregătească afectiv pe cei mici pentru viața reală, unde, cu siguranță, nu curge numai lapte și miere.