Între mirajul împlinirii şi dificultatea renunţării

Foto: Guliver/ Getty Images

Ȋn romanul semiautobiografic “Robie” al lui W. Somerset Maugham, protagonistul Philip Carey ȋntȃlnește la Paris pe spaniolul Miguel Ajuria, un bărbat frumos care obișnuia, pentru a-și cȃștiga existența, să pozeze ca model nud pentru pictori. Visul lui Miguel era să devină scriitor. Ȋl admira pe Zola și scria de doi ani la un roman pentru care suferea “privațiuni de nedescris, refuzȃndu-și toate plăcerile vieții care-l atrăseseră la Paris, luptȃndu-se cu foamea, de dragul artei, hotărȃt să nu se lase ȋmpiedicat de nimic ȋn realizarea marii lui opere”. Din păcate, spune Philip, Miguel avea tot ceea ce ȋi trebuie ca să fie un bun scriitor, mai puțin talent. Și se ȋntreba, uitȃndu-se la portretul făcut de el lui Miguel Ajuria, cum ȋți poți da seama de ceea ce vrei să realizezi dacă e sau nu o pierdere de timp. Deoarece, ȋn cazul lui Miguel, era limpede că “voința de a-și atinge scopul nu ȋi era de ajutor, iar ȋncrederea ȋn sine nu ȋnsemna nimic”. Ani mai tȃrziu, ȋntrebȃndu-se ce s-o fi ales de acesta, realizează că “nu e nimic mai teribil decȃt căutarea artei de către cei ce nu au talent” și că, posibil, Miguel, “răpus de boală și foamete, ȋși găsise sfȃrșitul ȋntr-un spital sau, ȋntr-un acces de deznădejde, căutase moartea ȋn Sena tulbure”. Sau poate, cine știe, renunțase și acum era “funcționar ȋn vreun birou din Madrid”, ocupȃndu-se de “politică și luptele cu tauri”.

Aldous Huxley merge pe un fir asemănător ȋn nuvela “Familia Claxton”, cȃnd ȋși oprește atenția asupra strănepoatei unui fabricant de bere din Cheshire, Martha Claxton, care hotărȃse să ȋși dedice, alături de soțul Herbert, venitul anual de 700 de lire unei “vieți de ȋnaltă spiritualitate”. Martha ȋși alesese drept principiu călăuzitor al vieții iubirea. Iubea arta, din care nu ȋnțelegea nimic, iubea omenirea, pe care o simțea ostilă și tocmai de aceea “o iubea ȋn mod conștient și conștiincios”; o iubea pe sora ei, pe care o invidia din tot sufletul că avea o casă mai arătoasă și un soț de succes, iubea pictura desființată de critici și necumpărată de nimeni a soțului ei, deoarece “era prea interiorizată și intelectualizată pentru a fi ȋnțeleasă de multă lume”. Martha iubea viața cȃnd avea motive să sufere de pe urma ei și se iubea pe sine cȃnd ȋși oferea prilejul de a-și refuza orice plăcere. Cȃnd se lipsea de o masă gustoasă, ȋși iubea privațiunea mai mult decȃt mȃncarea. Cȃnd fiica ei de șase ani, Sylvia, refuza să o asculte, simțea ȋn sfidarea acesteia un martiriu asemănător lui Iisus. Mai presus de toate, aceste cumplite suferințe și dragostea pe care o purta tuturor celor pe care, ȋn sinea ei, ȋi ura și de care nu ȋi pasa cȃtuși de puțin, ȋi dădeau un sentiment de superioritate și distincție și un orgoliu nemăsurat față de oamenii de rȃnd, neciopliți și materialiști, pe care, totuși, firește, ȋi iubea. Și așa avea să fie toată viața ei. Iar copiii și soțul aveau să o moștenească ȋntru totul.

Aceste exemple despre îndârjire şi ne-renunţare pentru propriile obiective mi-au venit ȋn minte deoarece, ȋn ziua de azi, aproape la tot pasul se celebrează mitul succesului, al celor care au crezut ȋn sine ȋn pofida celor mulți și cȃrcotași, mitul celor care, cu un aer pontifical de infailibilitate, stabilesc regulile după care viața trebuie trăită.

Important este, se aude molcom melodia ȋn fundal, să nu abandonezi. Neapărat, să nu renunţi. Iar acest “să nu renunţi” acoperă toate palierele. E un ȋndemn în care se regăsesc cei care vor o carieră fulminantă, dar ȋl ȋntȃlnești şi la persoanele care nu vor să iasă din mariaje distructive și nefericite, la cei seduşi orbește de mirajul unei lovituri financiare, precum şi la cei care, cu sacrificii nemăsurate, altoite pe niscaiva dogme religioase, văd ȋn privațiunile zilnice o garanție pentru viitoarea fericire care ȋi așteaptă la capătul suferințelor.

În paralel, la cei care au succes, maniera pseudomodestă cu care îşi proclamă succesul are ceva teatral. Rareori ai să vezi un actor faimos care să nu pretindă că, pentru a-şi plăti chiria şi studiile, a fost ospătar, a spălat mașini sau curaţat wc-uri. Nu vei vedea mari antreprenori care să nu vorbească despre începuturile naive într-un garaj sau mansardă. Prezentul glorios nu are valoare fără trecutul umil. Şi, în acelaşi timp, zeci de mii de absolvenţi ai unor facultăţi prestigioase, cu posibilităţi peste medie, sfârşesc într-un job lipsit de strălucire. În acelaşi timp, miile de figuranţi dintr-un blockbuster care, deşi îşi plătesc în continuare conştiincioşi chiria şi au urmat aceleaşi cursuri de actorie pe care le-a urmat starul X, ba sunt şi la fel de talentaţi ca acesta, iar unii chiar mai talentaţi, vor rămâne figuranţi & chelneri toată viaţa, iar singurele momente de glorie ale carierei lor vor fi când vor da o replică anostă starului X sau vor fi împuşcaţi de acesta într-o scenă de zece secunde. Pentru ei, spălatul wc-urilor şi munca într-un garaj nu va avea nimic glorios. Şi nu va fi nici motiv de mândrie.

Eroarea cea mai gravă care se propagă, odată cu fenomenul poveștilor de succes, este ideea că suferința e justificată dacă e pusă ȋn slujba unui scop mai ȋnalt, mai nobil. Că nu poți fi fericit dacă nu ai ȋndurat mult și pe nedrept ȋn prealabil. Și nu meriți să te bucuri de viaţă dacă totul ȋți cade ca o pleașcă, fără un efort bazat pe lipsuri. Astfel că, printr-un masochism asumat tacit, milioane de indivizi se deprind a ȋndura nedreptăţi ȋn tăcere și se delectează cu privaţiunile, încât sfârşesc prin a jindui după ele, pentru a fi îndreptăţiţi să aspire la puţină fericire.

Această gȃndire toxică e valabilă inclusiv ȋn relaţii. Persoane care ȋndură zilnic dovezi de nepăsare, jigniri și atitudini disprețuitoare capătă în mod aberant convingerea că, până la urmă, dragostea lor unilaterală, obsedantă, învinge. Li se pare nedrept ca, după ce au investit ani, emoţii şi dorinţe, să trebuiască pur şi simplu să renunţe, să accepte că totul a fost rodul autoamăgirii. Ca atunci când primeşti un pont “la sigur” şi investeşti la bursă, sperând să dai lovitura, iar peste câteva luni, te trezeşti fără o leţcaie. Tolerarea realităţii e prea dureroasă spre a fi admisă. Şi, deşi lucrurile sunt evidente, nici falimentul – pus în faţă, negru pe alb – nu face realitatea mai limpede. Şocul e atât de puternic, că destui nu îşi revin şi întreaga existenţă rămasă se concentrează asupra unui singur episod îndepărtat, pe care îl frământă pe toate părţile, fără sens. Căci trecutul e mort. Iar prezentul e mort şi el, căci ei trăiesc în trecut. Pe când viitorul se transformă în fâşii terne de prezent.

Filozofia care inoculează oamenilor ideea că, dacă nimeni nu pune preţ pe proiectele tale măreţe, trebuie să lupţi contra curentului pentru a dovedi că dreptatea e de partea ta, este consecinţa orbirii voluntare, ce are la bază filonul inspiraţional al acestor poveşti incredibile. Lumea uită să ia în calcul că, tocmai fiindcă sunt incredibile, asemenea experienţe sunt excepţia, nu regula. De fapt, ce nu se înţelege este iminenţa riscului, care creşte exponenţial cu grandoarea scopului propus. Cât timp totul e o proiecţie, riscul e o statistică banală, te loveşti de el sub forma cifrelor din slide-urile în power point şi al unui discurs electrizant de zece minute rostit pe scenă de un bleah coach la modă. În teorie, riscul e încă unul din numeroasele concepte abstracte, dar cool, cu care asociezi destinul pentru a-l pune în valoare şi a-i conferi succes, dar puţini au o idee clară despre ce presupune, efectiv, acesta. Riscul înseamnă pierdere. De resurse, de timp, de energie, de speranţă, de încredere, de orice.

Din acest motiv, mulţi îşi asumă riscuri inutile şi fac investiţii (în sentimente, bani, carieră, timp etc.) hazardate. Pe cele condamnate din start, deşi li se întrevede finalul chiar şi în condiţii de ceaţă mentală, tocmai această seducţie a împotrivirii realităţii le fac irezistibile. Orgoliul şi încăpăţânarea celor implicaţi iau ca punct de plecare una din acele poveşti celebre în care obstacolele îi îndârjesc şi mai mult, făcându-I imuni la orice avertisment de bun simţ.

Aşadar, cȃnd e o mutare inteligentă renunțarea? Greu de spus, dar, ca fapt divers, contrar interviurilor din Forbes şi Unica, cei care spun lucruri care nu ne convin nu o fac neapărat pentru că au ceva cu noi, nici pentru că nu vor să reuşim şi să nu fim fericiţi şi nici pentru că urmăresc un scop ascuns. Dimpotrivă, părerile lor (mai ales ale celor apropiaţi) sunt sincere şi dezinteresate şi se regăsesc în zicala conform căreia, dacă zece persoane îţi spun că eşti beat şi nu trebuie să urci la volan, înseamnă că eşti beat şi nu trebuie să urci la volan. Iei un taxi şi basta.

Bun. Acum… de ce, totuşi, dimineaţa, la ştiri, vedem maşini în copaci?

Păi, să vedem…

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp