Ioan Stanomir: „Literatura este o interogare, o neliniște, un freamăt”

De curând, a apărut la editura Humanitas cartea „Mama. Istoria unei priviri”, a scriitorului Ioan Stanomir. Este cel de-al treilea volum apărut din trilogia dedicată mamei sale, după „Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii” și „Mama. O fotografie a timpului și a iubirii”.

Aceste volume sunt mai mult decât literatură de doliu și chiar mai mult decât o expresie a iubirii care unește mama și fiul dincolo de moarte. Ele reprezintă o întoarcere la originile poeziei. Despre această carte am vorbit și noi cu Ioan Stanomir.

Spuneați dumneavoastră că această carte se definește mai mult prin ceea ce nu este. Nu este o carte de self-help, nu e o carte de psihanaliză, nu e o carte de rugăciuni. E, într-un fel, ca în teologia apofatică, aceea care îl definește pe Dumnezeu prin ceea ce nu este, de tipul „Dumnezeu nu e muritor, Dumnezeu nu e întuneric”. Dar sunt și unii care zic: „Dar, totuși, Dumnezeu mai și este câte ceva, de exemplu e iubire”. Așa că întrebarea mea e: ce este cartea dumneavoastră?

Definiția prin eliminare, la un moment dat, este cea mai sigură, pentru că orice cititor trebuie să știe încă de la început cu ce nu are de-a face într-o carte. Această carte, cum ați spus, nu este și nu poate fi o carte de sfaturi personale. Este o carte care nu are niciun fel de legătură cu psihanaliza. De asemenea, este o carte care n-are o dimensiune religioasă. Nu este menită să călăuzească pe cineva pe drumul rugăciunii, pentru că aceasta nu este o carte de rugăciuni. Și ceea ce rămâne este literatura. Și de multe ori definim literatura prin acest rest. Rest pe care unii îl găsesc irelevant și rizibil, iar alții, printre care și eu, îl privesc drept cel mai important lucru.

Ați pornit în scrierea acestei trilogii de la jurnal, apoi ați ajuns la fotografie și acum la privire. S-a sublimat cumva percepția dumneavoastră în acești șase ani de când scrieți aceste volume?

În momentul în care scrii trei cărți pe parcursul a șase ani de zile, și stilul, și tematica se subordonează unei anumite direcții. Direcție care nu poate fi aproximată prin referirea la rațiune. Este o direcție legată în primul rând de poezie. Cel puțin această carte poate fi privită fundamental ca fiind o carte de poezie, dar nu ca o carte de poezie în sens restrâns, ci ca o carte în care de fapt intră acea poezie din care decurg toate celelalte forme de expresie literară. Așadar, dacă am definit poezia ca pe un fel de mod originar de cunoaștere și de exprimare, tot ceea ce gândim literar decurge din ea. Am făcut referire la poezie pentru că această carte este îndatorată atât romantismului, cât și suprarealismului și, evitând realismul, ea trebuie să găsească un alt țărm, iar acest țărm este al poeziei. Și aș mai spune ceva: discuția cu autorul unei cărți este de obicei facilitată de prezența autorului. În cazul de față, autorul cu care stați de vorbă se află și nu se află în fața dumneavoastră. Pentru că în această carte se închide, de fapt, autorul ei. Și singurul mod prin care poți să ajungi să deslușești vocea acestui autor este prin lectură. Eu nu vă pot spune foarte multe, pentru că eu trebuie să iau o anumită distanță critică și să încerc să folosesc niște cuvinte și niște fraze inteligibile. Scrisul poetic, în sensul originar, nu se supune acestor limitări. Și atunci autorul acestei cărți e, de fapt, ființa în care, într-un fel, fiul și mama sunt uniți într-un mod pe care doar literatura îl poate permite. 

Până la urmă rămâne doar textul?

Am spus-o și, deși poate părea o formulare abruptă, de la un punct încolo un scriitor există doar prin textul lui, în textul lui și în marginea textului. Chiar dacă biografia autorului se află risipită în text, textul este mai presus de biografia de zi cu zi. Spun asta pentru că, dacă nu practici o formă de literatură realistă, în sensul literal al termenului, trebuie să găsești resurse de altă natură. Și aceste resurse de altă natură sunt resursele poeziei, ale visului, ale nostalgiei. Iar visul este un mod de cunoaștere inseparabil de modul de cunoaștere poetic.

Sunteți mai mult legat de vis decât de realitate?

Depinde ce numim realitate. Pentru că totdeauna am socotit că, parafrazându-l pe Gérard de Nerval, visul este a doua viață. Dar este, de fapt, prima viață în ordinea semnificației poetice. Atunci când bați la porțile visului, bați, de fapt, la porțile acestei forme originare a poeziei. Și bați la porțile dincolo de care se află și cei care nu mai sunt, și cei care nu mai pot îmbătrâni pentru că au murit. Nu este o figură de stil. Moartea, practic, este cea care îl scoate pe om din această condiție de absurd suspendat. Moartea este, de fapt, cea care dă un răspuns întrebării cu privire la sensul vieții. Este supremul paradox.

Există poeți care v-au marcat?

Aș spune că nu neapărat poeți, cât un mod de cunoaștere poetic. Si, cum am spus, sunt legat de romantici, în mare măsură. De un anume romantism german, de un anume romantism francez, de un anume romantism englez, de un anume romantism rus. Toate acestea m-au și ne-au format. Dar este până la urmă vorba de o anumită voce care apare. Este foarte greu pentru un scriitor, mai cu seamă în poziția mea, să-și analizeze rațional geneza propriului text.

Aveți o geografie magică? Focșaniul dumneavoastră natal e un fel de Macondo?

Nu, nu. Ca să fie Macondo, ar trebui să fiu Gabriel García Márquez și nu pot să mă plasez pe același palier cu el, fiindcă realismul magic este o formă de manifestare literară care mie mi-este străină. Mai degrabă orașul pe care l-ați amintit este o formă de întruchipare a acestei unități materne. Nu neapărat o geografie magică, aș zice mai degrabă o risipire a ființei autorului acesta plural în nenumărate locuri.

Deși ați locuit mult mai mult în București.

Da, dar de multe ori se poate întâmpla ca locul unde te afli biologic să nu fie cel în care te afli cu ființa ta profundă. Și uneori nu putem scrie despre fericirea pe care am cunoscut-o, decât din exil. Și poate că, de la un punct încolo, Bucureştiul a fost și pentru mama mea, și pentru mine o formă de exil, de exil necesar. Până la urmă trebuie să fii în afara fericirii ca să-ți dai seama că există. Cât timp ești în ea, este o stare atât de etanșă și de egală cu sine încât nu-ți permite detașarea.

Încă vă mai simțiți exilat?

Într-un sens larg, suntem exilați câtă vreme trăim. Și atunci exilul se închide în clipa în care poarta pe care o închidem noi se închide și ea. Nu e nimic macabru în asta. Cred că până la urmă textul este cel care ne închide pe toți și suntem exilați definitiv în acest text. Suntem permanent înăuntru și în afara textului. 

Spuneți la un moment dat în carte: „Și nimic nu ne mai cheamă înapoi”. Nimic, nimic? Nici măcar o carte pe care n-ați citit-o, o mare pe care n-ați văzut-o sau o iubire pe care nu ați trăit-o? Nimic nu vă cheamă înapoi?

Asta ar presupune că lumea de aici ar întrece în intensitate și în profunzime ceea ce textul și privirea pot oferi. Și eu nu cred că lumea de aici poate egala în intensitate ceea ce textul care cuprinde dragostea poate oferi. De aceea nu este nimic care să mă cheme înapoi. Nu e o cochetărie, nu e un gest gratuit. Dar de la un punct încolo nimic nu te mai poate reține, pentru că este o poartă dincolo de care, dacă ai pășit, tot ceea ce definești prin raportare la regulile zilei încetează să mai aibă relevanță.

Și iubirea e indestructibilă, nu?

Sigur. Această iubire este și o iubire abstractă și, în al doilea rând, este și o iubire concretă. Pentru că are în centrul ei, să spunem, un personaj, deși e un personaj puțin înșelător, mai degrabă, așa, un fel de proiecție holografică, proiecție care iese dintre paginile acestei cărți. Și sigur că dragostea este ceea ce mulți dintre noi ne închipuim că acordă existenței și morții un sens. Pentru că textul este și o încercare de a aproxima posibilitatea confruntării cu absurdul. Dacă absurdul este absolut, niciun text nu mai poate fi scris și niciun text nu mai are rațiunea de a fi. Așa că absurdul care a reprezentat, în decursul scrierii acestor cărți, un referent obligatoriu este, de fapt, depășit prin iubire.

Aveți o relație oarecum prietenească cu moartea, atâta vreme cât ea e prag și semn al eternității?

Nu aș spune o relație prietenească, pentru că moartea este mai presus și de prietenie, și de inamiciție. Este ceva implacabil și în același timp misterios, ca să folosesc niște truisme. Dar această carte nu este o pledoarie pentru suicid. Literatura în sine nu cred că îi poate instrui pe oameni să facă sau să nu facă ceva. Literatura este altceva. Literatura este o interogare, o neliniște, un freamăt. Nu are nimic de-a face cu dimensiunea pedagogică. Cine face pedagogie prin literatură produce o literatură de foarte proastă calitate. Încerc să cred că nu am căzut pradă acestei tentații de a face pedagogie prin literatură. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp