Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

J`accuse: toți suntem vinovați de bullying-ul și violența din școli!

Violență în școli

Foto: Profimedia Images

Ziua Anti-bullying: Prima zi de joi din luna noiembrie a fiecărui an a fost proclamată de către UNESCO, în 2019, drept „Ziua Internațională împotriva Violenței și Bullying-ului la Școală, inclusiv Cyberbullying” (International Day against Violence and Bullying at School including Cyberbullying). Se recunoaşte astfel că violența școlară, sub toate formele sale, constituie o încălcare a drepturilor copiilor și adolescenților la educație, la sănătate și bunăstare.

Pentru că îmi este greu să mai trec cu vederea ceea ce se întâmplă în multe din școlile noastre, am întocmit acest rechizitoriu public, cu dorința manifestă de a atrage atenția asupra lipsei noastre de responsabilitate. A tuturor.

1. Bullying-ul este conflictul generat de un elev cu efecte umilitoare pentru un alt elev și care are loc, în mod repetat, în fața altor elevi. A existat dintotdeauna, dar s-a accentuat în ultimii ani pe fondul nerespectării generalizate a regulilor din școli. Un ultim studiu în domeniu arată că: 25% dintre elevi sunt agresori, 50% sunt victime și 80% sunt martori ale bullying-ului.

1 din 7 copii este agresat fizic la gimnaziu și 1 din 10 elevi este agresat fizic la liceu. Niciunul dintre aceste cazuri nu este reclamat la DGASPC, deși există această obligație legală încă din anul 2004

2. Este plin internetul de cărți și studii despre acest fenomen. Aproape că nu există școală în care să nu se fi desfășurat vreun proiect anti-bullying sau care să nu se laude pe net cu vreo prezentare sau studii pe acest subiect. Cifrele ne arată realitatea crudă: reglementări inutile și programe fără rezultat sustenabil.

3. Confuzia care se face între violența școlară și bullying este incredibilă:

  • Azi, cam tot ce implică agresiuni într-o școală este calificat drept „bullying”, considerat ceva ce nu este până la urmă atât de grav și care, prin urmare, poate fi trecut cu vederea;
  • Confuzia este atât de mare încât chiar normele metodologice de prevenție anti-bullying conțin drept dicton „școală cu toleranță zero la violență“;
  • 1 din 7 copii este agresat fizic la gimnaziu și 1 din 10 elevi este agresat fizic la liceu. Niciunul dintre aceste cazuri nu este reclamat la DGASPC, deși există această obligație legală încă din anul 2004;
  • Unii cred că este bullying atunci când elevul e agresat de profesor - nu, aceasta este infracțiune de purtare abuzivă;
  • Alții cred ca este tot bullying atunci când profesorul e agresat de către un elev – nu, acesta este un delict civil, când copilul are sub 14 ani; și este infracțiune când agresiunea este fizică și copilul are peste 14 ani.

4. Această stare de lucruri a fost generată de o continuă diminuare a autorității profesorilor: unii nu pot fascina sau măcar interesa elevii, nu au vocație pentru învățământ și vin la școală ca la un simplu loc de muncă de unde obțin un salariu.

5. Diminuarea autorității profesorilor a fost favorizată de scăderea respectului față de ei datorat de părinți. Aceștia au devenit brusc atotștiutori, critici acerbi ai metodelor didactice, analiști ai manualelor școlare.

6. Avem legislație modernă și aproape suficientă. Ea, însă, nu este nici cunoscută sau înțeleasă de profesori, nici discutată la modul serios cu elevii, nici de interes pentru părinți:

  • Niciun profesor din România nu a auzit de Legea drepturilor copiilor din anul 2004. Niciunul nu știe ce responsabilități legale are față de minorii pe care îi educă;
  • Niciun profesor din România nu a citit în Codul civil din anul 2011 despre răspunderea sa materială pentru faptele comise de elevii săi și cum se poate îndrepta contra copilului și a părinților acestuia dacă este insultat pe Facebook sau Instragram;
  • Legea educației din anul 2011 este mult prea stufoasă și prea tehnică. Nimeni nu are timp să o citească și este prea greu de înțeles;
  • Statutul elevului din 2016 este luat în derâdere de către profesori, chiar ascuns în unele unități școlare, invocat de elevi doar când e vorba de drepturi (în special când e vorba de uniforme și părăsirea școlii de către elevii majori) și este total necunoscut de către părinți;
  • Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar apărut acum două luni este un document ce conține 200 de articole, mult prea tehnic pentru a fi înțeles ușor de adulți, darămite de copii;
  • Parlamentul a greșit când a crezut că rezolvă problema legiferând un fenomen social numit bullying, pe care l-a transformat, astfel, într-un fenomen juridic. Legea din anul 2019 nu a produs vreun efect până acum;
  • A fost nevoie de norme de punere în aplicare a legii în anul 2020, emise de Ministerul Educației. Au fost o mulțime de profesori și psihologi invitați pentru scrierea/validarea acestor norme, dar niciun jurist specializat în lucrul cu minorii;
  • Au fost sute de programe dezvoltate la nivel de școli sau de ONG-uri pe tema bullying-ului. Aproape toate conțin erori conceptuale și, oricum, nu au produs rezultate vizibile și de durată. Dar proiectele au fost bifate, rapoartele completate și banii cheltuiți.

7. Spun că legislația este aproape suficientă pentru că, de exemplu:

  • nota scăzută la purtare care însoțește o sancțiune principală nu mai este de mult timp o sancțiune, din moment ce după câteva săptămâni de cumințenie se șterge din dosarul elevului;
  • eliminarea ce a avut loc acum două luni a posibilității de exmatriculare a elevilor de liceu pentru fapte foarte grave nu va face decât să încurajeze indisciplina în școli;
  • modul în care este reglementată juridic răspunderea disciplinară a elevilor este o glumă juridică: sancțiunile sunt prevăzute la nivel de statut al elevului și nu la nivel de lege, abaterile disciplinare nu sunt enumerate în mod expres, iar procedura de investigație pentru stabilirea abaterii pur și simplu nu există. Chiar sunt mulți profesori ce afirmă că elevului nu i se poate lua o declarație în absența părintelui – ceea ce, din punct de vedere juridic, este eronat! Ducând mai departe acest tip de raționament, s-a ajuns ca mulți să afirme că poliția nu poate controla copiii de posesia unor arme sau a drogurilor decât în prezența părinților sau a profesorilor – ceea ce este hilar!

Atunci când au conflicte între ei elevii ajung în situația de a-și face dreptate singuri. Doar că acum sunt situații în care se utilizează chiar arme albe. 

8. Este extrem de grav că în prezent profesorii nu pot identifica acțiunile ce pot fi încadrate în ceea ce numim bullying. Am asistat de multe ori la ore și am văzut cum un copil întreabă ceva sau răspunde la ceva într-un mod ce am numi „prostioară”, la care toată clasa râde, în frunte cu profesorul, nerealizând ce tocmai s-a întâmplat: bullying în toată regula. Iar asta este forma cea mai ușoară, tolerată la nivel general, din păcate.

9. Comisiile anti-bullying și anti-violență din școli se suprapun, se confundă în atribuții și, oricum, sunt doar pe hârtie. Nimeni din școală nu știe de existența lor, nimeni nu știe cine și cum le poate sesiza și nimeni nu știe ce competențe au. Evident, normele în acest sens nu sunt publice nici în interiorul școlii, nici pe site-ul școlii. Nu există rapoarte publice ale activităților lor.

10. Fără acest cadru funcționabil, atunci când au conflicte între ei elevii ajung în situația de a-și face dreptate singuri. Doar că acum sunt situații în care se utilizează chiar arme albe. 

Se ajunge ca elevii mici să fie umiliți de cei mai mari care îi pun să stea in genunchi în fața lor și a colegilor, îi lovesc în public sau îi abuzează în toalete, acte pe care le filmează și le urcă pe YouTube;

11. Tolerarea bullying-ului produce un sentiment de insecuritate și generează indisciplină care are consecințe din ce în ce mai serioase. Prima consecință este cu privire la folosirea telefonului mobil:

  • Nu există elev care să nu aibă telefon la școală. Sunt țări în care minorul nu poate fi proprietar al unui telefon, pentru a-l face responsabil pe adultul care i l-a înmânat. Noi nu avem astfel de reglementări. Din contra, legea din România nu permite părinților să verifice conținutul comunicărilor pentru copiii mai mari de 14 ani; profesorii din școli sau educatorii din centre nu pot verifica în telefon comunicările fără acceptul elevului;
  • Se ajunge ca elevii mici să fie umiliți de cei mai mari care îi pun să stea in genunchi în fața lor și a colegilor, îi lovesc în public sau îi abuzează în toalete, acte pe care le filmează și le urcă pe YouTube;
  • Deși regulile sunt că un minor sub 13 ani nu poate avea cont pe social-media fără acceptul părinților, în România sunt copii sub această vârstă care și-au falsificat data nașterii și au deschis conturi pe FB, Insta, TikTok, SnapChat fără ca părinții să știe sau să fie interesați de aceste aspecte;
  • Unii elevi deschid conturi pe social-media în numele unor colegi și chiar al profesorilor pentru a-și bate joc de ei. Nimeni nu știe căile legale prin care se poate stopa acest lucru, iar poliția este depășită de astfel de situații încât preferă să nu primească astfel de sesizări sau să nu le rezolve;
  • Schimbarea pozelor cu minori în ipostaze sexuale este infracțiunea de pornografie infantilă. Tribunalele se confruntă cu o explozie de minori șantajați cu astfel de imagini de prieteni, iubiți sau străini. Faptul că simpla deținere a unor astfel de imagini este infracțiune nu interesează pe nimeni;
  • Nimeni nu știe ce e permis în domeniul captării de imagini la școală, ce e interzis, cum poate fi oprit legal un elev să utilizeze telefonul mobil în timpul orei sau dacă poate fi împiedicat să îl folosească în timpul pauzei. Deși au pârghii legale în acest sens, profesorii nu știu cum să procedeze;
  • O mulțime de minore au pozele postate pe OnlyFans, deși este ilegal, de unde obțin venituri. Colegii le știu, profesorii le știu, dar nimeni nu reclamă aceste cazuri;
  • Aproape toți adolescenții intră în mod curent pe dark web. Adulții din România nici nu știu ce este asta.

Agenților comerciali care vând alcool și țigări minorilor nu li se întâmplă nimic. În România, legea dată în acest sens nu doar că nu este aplicată, ci este luată în râs

12. A doua consecință este cu privire la obiectele aduse de elevi în școală deși ele sunt interzise – brichete, spray paralizant, țigări, cuțite, bricege, alcool:

  • Deținerea de brichete de către elevi în incinta școlii e privită atât de normal, încât nimeni nu își pune problema că acest lucru este interzis încă din anul 2016;
  • Cazurile cu arme albe aduse la școală nu sunt raportate nici la director (aducerea lor în școli e abatere disciplinară prevăzută în Statutul elevului), nici la procuror (aducerea lor în școli e infracțiune prevăzută în Codul penal);
  • Că s-a ajuns ca directorii să alerge prin curtea școlii cu stingătorul de incendii după elevi, poate pare hazliu. Tragedia e că elevii fumează fără probleme în toaleta școlii, în capătul terenului de sport sau pe trotuarul situat vizavi de școală. Uneori, elevii fumează chiar în același loc cu profesorii, nici nu mai au de ce să se ascundă unii față de alții;
  • Taberele cu elevi sau petrecerile de majorat ori de sfârșit de ani sunt locuri în care consumul de alcool, dacă nu și de marijuana, este ceva tolerat de toată lumea;
  • Agenților comerciali care vând alcool și țigări minorilor nu li se întâmplă nimic. În România, legea dată în acest sens nu doar că nu este aplicată, ci este luată în râs: doar nimeni nu merge cu buletinul la magazin. Polițiștii încă nu au aflat că au atribuții în acest sens.

Dealerii vin în pauza mare la gardul școlii unde strecoară droguri elevilor (un pliculeț cu un gram de cannabis este 50-60 lei), directorii află, dar nimeni nu reclamă către DIICOT;

13. A treia consecință este cu privire la consumul de droguri și etnobotanice:

  • Cel mai mic consumator din România, prins, are vârsta de 10 ani;
  • Cel mai mic dealer de droguri din România, prins într-o școală, are vârsta de 12 ani;
  • Nu există nicio școală „curată” de droguri în România;
  • Dealerii vin în pauza mare la gardul școlii unde strecoară droguri elevilor (un pliculeț cu un gram de cannabis este 50-60 lei), directorii află, dar nimeni nu reclamă către DIICOT;
  • Programele desfășurate de Agenția Națională Antidrog sunt insuficiente, personalul este subdimensionat, iar specialiștii lor nu au cunoștințe juridice, pentru a face prevenție reală în școli;
  • Centre pentru dezintoxicare nu există decât în spitalele de psihiatrie, ceea ce este inadmisibil;
  • Sunt elevi cărora li se face rău la școală din cauza consumului de droguri. Mai nou, sunt profesori și elevi care leșină la ore din cauza fumului produs de țigările cu etnobotanice fumate de elevi chiar în clasă.

Prea mulți copii au ajuns să fie păcăliți de tineri mai mari care îi abuzează, îi pozează, îi șantajează sau chiar îi izolează de prieteni și rude pentru a-i exploata în folosul propriu

14, A patra consecință este creșterea alarmantă a cazurilor de copii abuzați sexual sau traficați:

  • necunoscându-se regulile ce țin de relații private, chiar intime, prea mulți copii au ajuns să fie păcăliți de tineri mai mari care îi abuzează, îi pozează, îi șantajează sau chiar îi izolează de prieteni și rude pentru a-i exploata în folosul propriu;
  • aproape nimeni nu știe că în România, încă de acum un an și jumătate, comite infracțiune cel care știe, află, vede, aude că un minor a fost abuzat sexual ori traficat și nu denunță acest lucru la poliție/procuror;
  • niciun medic și niciun profesor nu știe că dacă intră în contact cu vreo minoră sub 16 ani care este însărcinată atunci are obligația legală să anunțe de îndată DGASPC;
  • cea mai mică proxenetă prinsă în România este o minoră de 14 ani, care găsea clienți pentru colegele ei, contra-cost;
  • programele desfășurate de Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane sunt rare și se rezumă la prezentări teoretice și într-un limbaj neadaptat la copii și tineri. Fenomenul minorilor români traficați, ce a îngrozit Europa, este trecut sub tăcere în țara noastră.

15. DGASPC-urile nu sunt în stare să facă absolut nimic în legătură cu minorii din școli care agresează sau care sunt agresați. Pur și simplu nu au nici personalul calificat necesar, nici resursele umane suficiente, nici proceduri pentru a reacționa în ceea ce privește minorii din școli.

16. Avocatul Copilului există doar pe hârtie. Nimeni nu știe cine este persoana care îndeplinește în România această funcție, nimeni nu l-a văzut vreodată la vreun eveniment sau în vreo emisiune, nimeni nu l-a auzit luând vreo poziție instituțională. Rostul Avocatul Copilului este doar de a face recomandări cu privire la respectarea legilor când e vorba de copii. Existența acestuia în cadrul instituției numită Avocatul Poporului este de neînțeles atâta timp chiar există o instituție specializată pentru copii, ANPDCA. E simplu de văzut că Președintele ADPDCA trebuie să fie Avocatul Copilului!

17. Ministerul Familiei și Tineretului, recent înființat, se laudă cu un număr de telefon unic la care sună copiii pentru reclamații, înființat acum 10 luni. Nimic despre soluționarea problemelor cu care ei se confruntă. Firesc, că nu are atribuții în acest sens. Niciuna.

18. Educația profesorilor în domeniul legal este inexistentă:

  • Deși lucrează toată cariera lor cu minori și există norme stricte care reglementează atribuțiile și răspunderea lor, cei care devin profesori nu au nici măcar un curs introductiv în legislație;
  • Așa se face că încă sunt profesori care nu știu că nu au voie să-i pedepsească pe elevii obraznici sau chiulangii punându-le note mici;
  • Tot astfel, profesorii nu știu că au obligația personală (nu prin director și care, oricum, nu o face) să raporteze la DGASPC orice caz de abuz (oricare din cele cinci forme!) comis asupra unui elev minor;
  • Profesorii nu știu ca au obligația personală (nu prin director și care, oricum, nu o face) să sesizeze DGASPC cu privire la orice elev care nu a împlinit vârsta de 14 ani ce comite o faptă penală, respectiv să sesizeze procurorul când elevul cu vârsta de 14 ani împliniți comite o infracțiune;
  • Profesorii nu știu ca au obligația personală (nu prin director și care, oricum, nu o face) să raporteze imediat la procuror cazurile de violență sexuală asupra oricărui elev, sub sancțiunea închisorii;
  • Profesorii nu știu că răspund cu plata unei sume dacă un elev care era sub supravegherea sa comite o faptă ce a cauzat o pagubă (rănirea unei persoane, distrugerea unui bun);
  • Mulți profesori nu au auzit de Codul-cadru de etică care li se aplică, apărut în anul 2018;
  • Consiliul de administrație habar nu are ce și cât poate reglementa prin Regulamentul intern al școlii;
  • Nimeni nu știe cum se rezolvă chestiunea conflictului de norme legale dintre Statutul elevului, ROFUIP și Regulamentul intern al școlii. Suprapunerile legislative și contrazicerile sunt inacceptabile din punct de vedere al tehnicii de redactare și generează efecte contradictorii.

19. Prezența polițiștilor în școli este privită cu ostilitate sau luată în derâdere:

  • Nimeni nu știe diferența dintre controlul corporal și percheziție și care sunt atribuțiile polițiștilor în legătură cu ce se întâmplă în școli;
  • Poliția „Siguranță școlară” a fost înființată în anul 2020 în baza unui Ordin care este clasificat, care are un număr de cadre care este și el clasificat și care are o activitate ce se suprapune peste multe alte activități de poliție desfășurate de lucrătorii desemnați și în acest domeniu. Polițiștii nu au însă calificarea de a lucra cu minorii;
  • Sesizările primite de poliție sunt rezolvate în ani, uneori după ce copilul agresat termină școala. De cele mai multe ori răspunsul este simplu: pentru că elevul nu a împlinit încă 14 ani sau pentru că agresiunea a fost doar verbală, poliția nu are competență. Ceea ce chiar așa este. Numai că ar trebui anunțat DGASPC, așa cum e prevăzut în Legea Poliției Române încă din anul 2020;
  • Sancțiunile aplicate de instanțe sunt mai degrabă simbolice: daunele morale primite de profesorii insultați de elevi pe rețelele de socializare sunt minime, pedepsele date profesorilor abuzatori sunt cu amânarea aplicării pedepsei sau cu suspendarea executării sub supraveghere;
  • Mai mult, legislația permite profesorilor condamnați definitiv pentru dare sau luare de mită ori pentru pornografie infantilă, precum și directorilor sau inspectorilor condamnați pentru fals în înscrisuri, delapidare sau abuz în serviciu să rămână în sistemul de învățământ.

20. Consilierii psihologici nu există în școli decât în mod excepțional. Acolo unde sunt, ajung mai degrabă să se ocupe de victime decât de agresori.

21. Părinții copiilor abuzați în școli se resemnează:

  • Nu știu căile legale la care pot apela. Nimeni de la Inspectorat nu îi sfătuiește, reclamațiile la județ nu le sunt acceptate, iar reclamațiile depuse la școală nu le sunt nici măcar înregistrate;
  • Mulți ajung să își mute copilul la altă școală, în loc să se rezolve problema cu agresorul;
  • Unii ajung să își trateze copiii la terapeuți, pe banii lor, evident.

22. Sunt multe școli nepăzite, sunt multe care au holuri și clase fără camere video instalate. Sunt directori care nu știu că NU este permis să dea înregistrările la simpla cerere a unui părinte sau avocat.

Concluzie: În condițiile în care violența școlară este prezentă în peste 75% din unitățile școlare și în condițiile în care peste jumătate din elevi sunt victime ale bullying-ului, nu greșesc dacă afirm: multe școli au deveni un loc de supraviețuire, un teren cu o adevărată anti-cultură a violenței fizice și a bullying-ului, aflată în continuă extindere, din cauza normelor legale necunoscute sau a faptelor trecute cu vederea de director și profesori, tolerate de elevi, ignorate de părinți. Vinovați suntem cu toții.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cristi, extraordinar articol, impecabil prezentat. Pentru implementarea celor mentionate de tine, care este principala schimbare de care este nevoie in tara ? Legea justitiei ? Legea educatiei ? .....
    • Like 0
  • Păi cu o asemenea definiție a "Bullying", aveți mare noroc dacă acest articol scapă de incriminarea "Cyberbullying"!
    • Like 1
    • @ Valentin Cornaciu
      Te simți vizat, te-ai găsit în enumerarea de mai sus?
      • Like 0
  • Extrem de binevenite clarificări din perspectiva juridică/legislativă... Dar mă sîcîie generalizările. Se întâmplă să știu "la prima mînă" că există profesori care aplică legea cît de bine pot în Românistan și care își păstrează busola morală în stare de bună funcționare.
    Și nu, nu lucrez în învățământ. Nici măcar bugetar. Nici măcar în țară. :D
    • Like 1


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult