Foto: Simon Potter / ImageSource / Profimedia
După avalanşa de analize pe seama unui film al cărui scenariu îmi pare să fi fost scris între două rânduri de bere, unii dintre noi care n-au lucrat vreodată într-o corporaţie şi-au dat seama că sunt experţi în mizeriile în care trăiesc corporatiştii şi grozăviile pe care le fac asemenea companii.
Înainte de a continua această opinie şi a mă oferi ţintă sigură ironiilor şi înjurăturilor, trebuie să mă scuz. Am lucrat şi la patron, şi în multinaţionale, ba chiar şi pe cont propriu. Mi-aş dori să nu lucrez pentru niciunele, ci să trăiesc din cărţile pe care le scriu şi asta chiar dacă, vă garantez!, m-aş trezi tot la 6.30 dimineaţa pentru a lucra asupra vreunui personaj, aşa cum o fac acum când merg la job. Şi, la fel, mi-aş dori ca oamenii să fie toţi buni, să nu fie nevoie de judecător pentru a se respecta legile, să dispară bolile şi să murim de fericire pentru ca, pe urmă, sufletul să migreze într-o altă existenţă, evident, celestă, nicidecum subterană.
Dar destul cu visele, să fim puţin practici!
Dacă vom citi Legea societăţilor comerciale (asta pentru a folosi o sintagmă deja încetăţenită fiindcă, juridic, nu mai există termenul de „societăţi comerciale”, doar că nu dezbatem noţiuni legale acum), vom vedea că scopul oricărei companii este obţinerea de profit sau, în situaţii extraordinare şi numai temporar, minimizarea pierderilor. Asta să înţelegem că, oricât de frumos ar suna „satisfied employees” sau, mai neaoşul „înaltele valori morale ale companiei noastre”, angajatorii privaţi îşi urmăresc scopul primordial: profitul. Aşa că ele migrează acolo unde îl pot obţine, fără regrete şi remuşcări, doar cu teama de a nu fi obligate să plătească despăgubiri ori a suferi prejudicii serioase de imagine când vreun jurnalist ori procuror începe o anchetă. Fiindcă în lumea civilizată aparenţele sunt, de multe ori, mai importante decât substanţa. Poate că falsitatea face şi ea parte din conţinutul cuvântului „civilizat”.
Corporaţiile impun reguli, chiar dacă unora nu ne place asta. Iar când trebuie să joci după reguli, nu poţi ieşi foarte mult în evidenţă, e mai greu să te „descurci” cu şmecheria, tupeul sau cu vorbele goale. Lucrul în corporaţie e cam ca un joc de echipă: dar explicaţi-i asta unui Becali care crede că poate fi şi antrenor, şi psiholog, sau unui băiat care a ajuns să dea două goluri după nişte fente personale şi în meciul următor consideră că o vedetă nu mai trebuie să facă şi faza defensivă. Adevărul e că într-o corporaţie e mai greu să fii „poet” sau „vedetă”, asta dacă nu eşti cumva manager.
Mulţi dintre cei care lucrează astăzi în România îşi datorează situaţia economică multinaţionalelor. Dacă privim creşterea salariilor în ultimele două decenii şi vom fi curioşi să vedem cum au explodat atât de mult, vom înţelege că fără corporaţii am fi fost mult mai jos.
Da, e adevărat, un muncitor român lucrează la fel ca unul neamţ, dar e plătit mai prost, câteodată mult mai prost. Dar de ce ar fi venit o companie germană (să nu uităm: principalul țel e obţinerea profitului!) aici, dacă nu pentru că are costuri mai mici? Și, la fel, va pleca de la noi când costurile se vor apropia simţitor de Occident: întotdeauna se vor găsi mii de marocani, nepalezi sau indieni care să se bucure că Ford sau Continental, de exemplu, au deschis o fabrică la ei în oraş şi le dă salarii cu 25% peste ce primesc la atelierul patronului de la colţ. Plus că nemţii sau americanii nou-veniţi le şi plătesc contribuţiile la sănătate şi pensie, le mai ţin câte un team-building şi îi cheamă o dată pe an cu familiile la un mic şi o friptură (sau ce or mânca ei pe acolo).
Da, şi în corporaţii se fură (şi vinovaţii nu sunt daţi pe mâna poliţiei decât în situaţii rare, când boardul ar putea fi tras la răspundere de autorităţi sau acţionari pentru faptele subalternilor, fiindcă publicitatea furtului ar însemna o reclamă proastă companiei şi directorilor mari, care nu au avut grijă de banii acţionarilor), sunt şefi incompetenţi, băieţi care trag mâţa de coadă şi, totuşi, reuşesc să se descurce o perioadă, pupincurişti care promovează. Un sistem, oricât de bine ar fi conceput, nu este perfect, mai ales că este format din oameni. Ştim cu toţii nemţi sau americani veniţi să lucreze în subsidiara română a unei multinaţionale, ajunşi plini de principii şi valori, dar care le-au abandonat rapid când au găsit breşe în sistem şi au văzut că e loc de a se „descurca” neaoş.
Mai greu va fi momentul în care România nu va mai fi atractivă pentru multinaţionale şi ele ar căuta mână de lucru mai ieftină altundeva, iar în răstimpul în care noi am trăit bine datorită lor nu am reuşit să creăm companii locale solide, nu am inovat şi nu am creat un sistem educaţional performant, care să livreze profesionişti la nivelul celor din SUA, Franţa sau Marea Britanie. Atunci vor avea posibilitatea şi cei născuţi după 1990 să constate cum e să lucrezi pentru un patron care a terminat liceul, dar s-a descurcat el că a avut un frate la SRI şi mult tupeu, care să nu îţi trimită vreun „kind reminder”, ci să-şi înceapă şedinţa apelând la „morţii mamii voastre”. Îmi amintesc şi acum un profesor de istorie din liceu care, în primii ani de după Revoluţie, clama statul liberal şi se bucura pentru antreprenorii care puteau pune eficient la muncă românii sub deviza: „Dacă nu îţi convin condiţiile, eşti liber să pleci, afară aşteaptă zece mai buni ca tine!”
Să nu uităm de angajaţii sectorului public… deşi o instituţie publică funcţionează cam tot ca o corporaţie, cu amendamentul că, dacă nu se află prin nordul Europei, angajaţii ei sunt selecţionaţi pe criterii „bizantine”, adică argumentele esenţiale ale unui CV fiind mita şi proptelele politice.
Corporaţille devin periculoase atunci când ajung prea mari, iar statul este slab. Cum ele urmăresc obţinerea profitului, pot interveni în procesul de edictare a legilor în statele bananiere, printre care ne-am numărat şi noi până nu demult, sau în aplicarea lor, aceasta din urmă cam peste tot. Şi, la fel ca în orice joc de putere, dacă nu există contragreutate, abuzul e garantat.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lumea occidentală a început să se schimbe sub presiunea maselor de muncitori, a burgheziei şi a revoluţiilor. Exemplul de multe ori citat de istorici al statului social, numit şi al „bunăstării”, a fost Germania cancelarului Bismarck. Vă las pe voi să descoperiţi ce a sacrificat marele om de stat pentru pacea socială... Şi tot unii istorici consideră că, prin instituirea unui sistem de asigurări sociale şi de sănătate, pentru a le asigura cetăţenilor nevoile de la nivelele de bază ale piramidei lui Maslow, statul le-a cerut să renunţe la o parte din libertate, să îmbrăţişeze o anumită obedienţă şi să nu pună beţe în roate sistemului. În acest mediu, corporaţiile s-au putut dezvolta şi prospera.
Pentru unii sună ca o lume postapocaliptică, pentru alţii e capodopera evoluţiei sociale. Dar, până acum, umanitatea nu a inventat o variantă mai bună. Iar noi, care am trăit comunismul, ar trebui să o ştim cel mai bine. Iar între timp, ne putem distra la filme româneşti, dar să lucrăm nemţeşte.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ca orice om dintr-o corporatie, am fost la multe teambuildinguri, si sigur ca nu prea au semanat cu ceea ce am vazut in film. Nici atata alcool, de droguri nici poveste, nici acel limbaj colorat pana peste limita. Daca insa citesti orice opera literara, o sa observi ca scriitorul sau poetul foloseste o multime de metafore, epitete, personificari, etc. tocmai ca sa faca opera atractiva. Toti putem spune lucrurile acelea, dar cu alte cuvinte care nu trezesc aceleasi emotii. Asa si in film, limbajul acesta il face deosebit. Hai sa fim sinceri, seria "Liceenii" reflecta realitatea? Sufletu'! Departe de realitatea din liceele anilor respectivi (si chiar trecusem prin liceu in perioada aia).
Asa ca hai sa ne bucuram ca avem un film cu peste un milion de spectatori in cinematografe, asteptam si altele cu aceleasi performante (dar cu alte subiecte).
Si hai sa nu demonizam corporatiile, pentru ca fara ele si fara angajatii lor acum eram inapoi in bezna comunisto-corupta. Ei au fost cei care i-au spus "Stop" lui Ponta dupa Colectiv, ei au fost cei care le-au dat "kind reminder" lui Dragnea si complicilor dupa noaptea Ordonantei 13.
Nu uitati vorba aia romaneasca: "rau cu rau, dar mai rau fara rau".
Dar fara corporatii am intra in colaps, s-ar pierde majoritatea locurilor de munca sau cel putin majoritatea celor (mai) bine platite.
Sigur, le doresc antreprenorilor romani sa ajunga sa isi cladeasca propriile corporatii, sa vina cat mai mult in completarea ofertei celor straine, dar asta dureaza si trebuie sa traim si pana atunci!