La Istanbul, o turcoaică bătrână m-a tras de mânecă: „- Dar de ce veniți aici? Să știți că noi nu vrem refugiați”. Cum a infectat naționalismul lui Erdoğan societatea turcă

Foto: Profimedia Images

Sfârșit de decembrie 2023 la Istanbul: în curând se vor împlini 3 luni de la debutul războiului din Gaza. Cum văd turcii acest conflict?

În mod oficial, Erdoğan, care se consideră un Mesia al lumii musulmane, condamnă aspru atacurile Israelului în Gaza, însă atât fiul său, Burak, cât și fiul ultimului prim-ministru (Binali Yıldırım) își continuă activitățile comerciale cu Tel Aviv.

În acest timp, Ankara își desfășoară cu mândrie propria operațiune militară „Pençe-Kilit” în regiunea Kurdistanului din Irak, împotriva kurzilor PKK declarați inamici ai statului (deși aceștia nici măcar nu se află pe teritoriul acestuia).

Acest refren se repetă de ani de zile și a avut mereu succes la public - la intervale regulate se anunță pe canalele naționale neutralizarea unui număr de teroriști reperați pe teritoriile vecine Turciei. Este o strategie de distragere a atenției de la probleme actuale și de intimidare a populației civile, ce funcționează de la Fetö încoace. Și care a funcționat perfect și în perioada alegerilor, care, de fapt, continuă: în câteva luni în Turcia vor avea loc alegeri comunale, la fel de importante ca cele parlamentare, căci la nivel de mari orașe și regiuni se decide, până la urmă, soarta țării.

Turcia se confruntă cu un declin economic de proporții. Inflația a atins cote record și nici măcar ultimele măsuri ale Băncii Naționale nu au avut efectul scontat. 

Protestele de orice fel nici nu intră în discuție: orice manifestație publică se soldează cu arestări - mișcările de stânga, mișcări prin definiție de stradă, fiind astfel decimate. Evident, mai există activiști ce rezistă în acest context, însă cu mari dificultăți. În urmă cu 10 ani, toți cei care deveneau deținuți politici erau considerați oameni „de temelie”, azi însă niciun tânăr nu mai e dispus să îndure luni sau ani în închisoare pentru a-și apăra ideile… 

Mișcările de stânga, fie marxist-socialiste ca Devrimci Sol (Stânga Revoluționară, formată în 1978) ori marxist-leniniste ca Devrimci Karargâh (Cartierul General Revoluționar 2006-2017), au fost demult stârpite sau interzise, iar toți membrii ori simpatizanții, aspru pedepsiți - îndeosebi pentru acțiunile de protest împotriva partidelor de dreapta de la putere.

Astăzi, doar în cadrul scenei artistice mai există rezistență împotriva dictaturii: un exemplu ar fi „uniunea” a 15 grupuri muzicale care s-au raliat într-un proiect unic în istoria Turciei. Întrebarea este însă cât timp li se va mai permite organizarea de concerte publice, căci, de la începutul conflictului din Gaza, Ankara a decis interzicerea arbitrară a concertelor - o motivație uneori exprimată ar putea fi rezumată în felul următor: „atât timp cât mor oameni în Gaza, noi nu ne putem distra”. De parcă arta și expresia muzicală nu ar fi unicul mod de supraviețuire al muzicienilor, care își câștigă și așa cu chiu, cu vai, existența. 

Comparațiile cu Iranul, devin astfel inevitabile… ca să nu mai vorbesc de poliție, deja omniprezentă în spațiul public.

Frica generată și alimentată în mod constant de AKP și Erdoğan pentru a-și compensa și masca incompetența de a răspunde cerințelor populației ia amploare - așadar ia în colimator și aruncă vina pe influențele străine și pe migranți. 

Un exemplu concludent în acest sens - o recentă experiență a subsemnatei în Kadıköy, partea cea mai modernă a Istanbulului. 

În timp ce scriam liniștită acest articol, o bătrânică mă trage de mânecă (la propriu!) și mă întreabă de unde provin. Îi răspund în turcă, la care ea replică: 

„- Dar de ce veniți aici?” 

„- Cum adică? Am prieteni aici. N-am înțeles...”

„- Dar vorbești turcă. Să știți că noi aici nu vrem refugiați.” 

I-aș fi răspuns mai tăios, dar nu avea rost. 

„- Nu intenționez să mă refugiez aici, fiți fără grijă”. Și am încheiat conversația. 

Bine, aici poate că ar fi fost cazul să-i explic diferența dintre România și Ucraina, pesemne că la asta se referea turcoaica când vorbea de refugiați. Am considerat-o însă un caz pierdut…

Problema este o alta - și nici măcar una de sorginte musulmană, căci în Turcia rasismul și naționalismul se manifestă uneori mai vehement în cercurile kemaliste. Nu vălul purtat în exterior, ci acela purtat în interior, ce întunecă rațiunea, este cel cu adevărat periculos.

Un fapt oarecum paradoxal într-o Turcie care a luptat să devină modernă și seculară, dar care se complace în propaganda unui Erdoğan și în teama de orice schimbare ce i-ar putea „fura” identitatea „națională”, un concept oricum artificial creat de Atatürk pentru a evita tensiunile etnice responsabile de dezmembrarea Imperiului Otoman, dar care a reprimat și anulat aspectul multicultural, imposibil și prea periculos de ignorat - situația actuală a kurzilor este o clară dovadă și consecință a acestei politici de naționalism forțat. În acest moment, peste 20 de parlamentari kurzi se află după gratii - cel mai cunoscut dintre ei fiind Selahattin Demirtaș, liderul partidului HDP.

Toate acestea se întâmplă la exact 100 de ani de republică și naționalism turc - și dacă totuși Mustafa Kemal ar fi numit noul stat Republica Anatolia, ar fi fost alta situația astăzi? 

Cert este că naționalismele sunt pe val în toată Europa - noul pact UE pe chestiuni de migrație o atestă. Iar exemplul Turciei este sugestiv: se solidarizează cu musulmanii de pretutindeni, însă îi disprețuiește și îi va izgoni curând pe sirienii (și ei musulmani!) pe care a acceptat să-i găzduiască în 2016.

Și pentru că văd că și în România începe să prindă o astfel de „modă” anti-imigranți, aș sugera să ne amintim că, până în anii 2000, românii și bulgarii erau socotiți „barbarii” Europei, care invadau Vestul și le luau occidentalilor joburile (pe care oricum nu voiau să le mai facă). Morala este clară, provenită din înțelepciunea populară: „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp